Pana si Adele s-a intrebat, retoric, ce naiba trebuie sa faca Beyonce pentru a castiga albumul anului la Premiile Grammy. Raspusul ar putea fi mai incomod decat ne-ar placea sa credem si nu are neaparat legatura cu sistemul de votare din cadrul premiilor.

Lemonade ar putea fi, de departe, albumul intregii cariere al lui Beyonce, de departe cel mai de impact material al ei de pana acum si probabil de acum incolo. In ciuda tuturor artificiilor de promovare, a filmului Lemonade, a zvonurilor ca intreg mesajul albumului e doar un fake ca sa mai castige niste publicitate, cunoscute fiind povestile despre Jay Z si alte femei, discul ramane unul foarte bun. Ca mesaj, ca muzica, ca productie, ca pachet, pentru ca Bey stie sa isi vanda foarte bine produsele. Inspirat sau nu din viata reala, Lemonade nu e un album lansat de dragul de a face muzica, ci pentru ca Beyonce a avut ceva de spus. In cele 45 de minute de muzica, ea a avut ceva de transmis, iar publicul general e foarte posibil sa fi ratat profunzimea acestui mesaj.

 

Unii comentatori spun ca fix de asta ar fi pierdut in fata lui Adele. In primul rand, 25 a fost un disc foarte asteptat, un material care a rupt toate topurile de vanzari, inclusiv cele fizice si e the biggest album of the biggest artist. Nimeni nu ii poate nega lui Adele talentul de cantareata si felul in care interpreteaza incat orice piesa ajunge la sufletul ascultatorului. Nu exista fan sau simplu ascultator, care sa nu se regaseasca in versurile pieselor Hello, Send My Love sau All I Ask, iar 25, la fel ca Lemonade reprezinta o maturizare muzicala si nu numai. Insa e foarte greu sa te regasesti in mesajul unor piese de impact de pe Lemonade, pentru ca e mai mult decat un disc despre o femeie inselata si drama emotionala a acesteia. Am putea spune ca Adele a venit cu un album bun, insa forgettable, daca e sa il comparam cu 21 sau chiar 19.

Cum poate omul obisnuit sa se regaseasca in Freedom, o piesa dedicata femeilor de culoare si pentru care vizualul le aduce in prin plan pe mamele lui Trayvon Martin, Michael Brown si Eric Garner sau chiar in Formation, cu versuri ca You mix that negro with that Creole, make a Texas bama/ I like my baby hair with baby hair and afros /I like my negro nose with Jackson Five nostrils? Criticii l-au dat in final drept un album inspirat si dedicat nu doar femeilor in general, ci mai ales femeilor de culoare.

Rasismul e unul dintre motivele dure pe care unele voci din piata l-au dat drept scuza ca Beyonce a pierdut la Premiile Grammy, iar istoria nu ii ajuta prea tare pe cei din comitet. In ultimii 40 doar doua albume din zona hip-hop/rap au plecat acasa cu acest premiu, iar recent, Kendrick Lamar a pierdut acelasi trofeu in fata lui Taylor Swift si al ei 1989. Beyonce a starnit o multime de comentarii si cu piesa Daddy Lessons, un track as country as it gets pentru ca indraznit sa apara la CMA Awards si sa cante alaturi de Dixie Chicks. Desi piesa e fix din zona aceea, vorbeste despre Texas, arme, biblie, valori familiale si whisky, teme clasice ale acestui gen muzical, Bey a fost condamnata si s-a spus ca nu are ce cauta acolo.

Pana si Santana a ajuns sa spuna despre Beyonce ca e doar un model si ca de fapt nu stie sa cante, iar Adele e adevarata cantareata. Mai tarziu, artistul si-a schimbat declaratia, dar raul fusese deja facut. Conform Wikipedia asta nu e chiar adevarat, pentru ca Beyonce duce patru octave, in timp ce Adele doar doua, iar de-a lungul timpului amandoua au demonstrat ca au pipes. In plus, cele doua nici nu se pot compara, pentru ca au stiluri foarte diferite: Bey va fi mereu diva care urca pe scena si face show, in timp ce Adele e stilul clasic, in fata microfonului, intretinandu-si audienta cu glume si povesti din viata.

Criticii vor mai adauga ca Beyonce nu isi compune piesele, si-a acordat multe credite pentru hiturile sale si acestea nu ii apartin de fapt si ca tot mesajul ei de women empowerment e un fake, o nisa pe care a gasit-o si pe care o exploateaza. Dar nici Adele nu sta mai bine, pentru ca daca la primul album compozitiile purtau doar semnatura sa, pe 21 a adus cateva nume, iar 25 e plin de hit-makeri, co-autori ai compozitiilor sale. Amandoua compun si produc piesele incluse pe materialele care le lanseaza si nu trebuie sa fie unicul nume care se regaseste pe lista de credite.

Pana si Adele a fost constienta de faptul ca Lemonade ar fi trebuit sa castige acest premiu, dand-o drept inspiratie pe artista americana si mentionand ca multe dintre femeile din jur s-au regasit in acest material. Insa nu e suficient pentru a castiga, nu trebuie sa ai un album-concept foarte bun ca sa pleci cu Grammy-ul acasa, iar Beyonce stie deja asta pentru ca e doua oara cand i se intampla. Momentul din 2015 a starnit o multime de comentarii, mai ales din cauza lui Kanye West, care insa a pus gresit problema.

Motivele pentru alegerile care ni se par noua, fanilor muzicii, cel putin dubioase, sunt usor de inteles daca stim care e procesul de votare. Acesta s-a mai alterat intre timp si doar anumite categorii pot intra in comitetul de votare, iar pana la urma e o problema de gusturi – de mesaj si de muzica. E mai usor sa canti la pian Rolling in the Deep si ceva mai complicat sa ii dai cu Hold Up. Nu uitati ca Album of the Year e una dintre categoriile generale, in care toti membrii comitetului pot vota.

Beyonce s-a reinventat de multe ori in cadrul carierei sale, de la vocea timida la inceputul Destiny’s Child pana la liderul de facto si la intreaga ei cariera solo – de la Baby Boy la Sandcastles. Lemonade este apogeul acestei evolutii muzicale, iar pentru un ascultator de muzica sa treaca printr-o multime de genuri (R&B, country, rock, rap) si de stari poate parea obositor si chiar un amalgam muzical. In schimb, Adele are reteta succesului, ceea ce i-a si adus un Grammy pentru Album of the Year, si o spunem fara sa ii ciobeasca vreun pic din talentul urias pe care il are si valorea incontestabila a discului 25.

Voi ce ziceti, a pierdut Beyonce la Grammy sau Adele a meritat pe de-a-ntregul sa castige?