M-am obisnuit sa plec cu o stare buna de la filmele lui Woody Allen, pentru ca in ultima vreme si-a ales subiecte usurele, umor de situatie, comedii de moravuri etc. Cu ultimul sau film insa, revine pe un teritoriu stabil, chiar daca trateaza instabilitatea psihica, si il poti in sfarsit lua in serios.

Cand am vazut prima data trailerul si am citit sinopsisul filmului Blue Jasmine recunosc ca nu ma asteptam la o drama, credeam ca o sa fie mai mult o tragic-comedie cu happy end in care toate problemele isi gasesc cumva o rezolvare.
Blue Jasmine e o drama soldia, un studiu de caz asupra unei depresii, un film ce trage un semnal de alarma asupra celor ce isi intorc privirea de la realitatea din jurul lor si refuza sa vada adevarul.
Genericul de inceput e intentionat de moda veche, atat scrisul cat si muzica te duc cu gandul la filmele anilor 50-60. Povestea o stiti deja si poate fi sintetizata in urmatoarele cuvinte: stagiul final al unei crize acute din viata unei casnice la moda din New York. Fiind vorba de actrita Cate Blanchet probabil ca va asteptati la o interpretare cel putin decenta. Ei bine, interpretarea ei este ireprosabila, trece usor de la o stare la alta de la o mimica la alta, unori fiind atat de convingatoare incat ai zice ca dupa filmare era dusa inapoi la spital unde era tratata cu socuri electrice.
Cate te face sa-i urasti personajul inca de la inceput, chiar daca uneori te mai pacaleste sa-i plangi de mila. Ea ne face portretul unei femei a carei viata s-a prabusit si care nu este capabila sa mearga mai departe. O femeie care a primit o lectie dura de viata din care probabil ca nu a invatat nimic. O femeie care se pretuieste pe sine numai in raport cu felul in care o vad ceilalti. E superficiala, crede in valori false, naiva si ii trateaza pe cei din jur fara prea mult respect. In contradictie cu ea, sora ei, interpretata de Sally Hawkins (tot un fel de Happy go lucky, mai putin lucky de data asta), reprezinta exact opusul ei. Este resemnata cu ce ii ofera viata si chiar daca nici alegerile ei in materie de barbati nu sunt cele mai inspirate, incearca cel putin sa fie fericita. Cele doua sunt diametral opuse, dar nu va asteptati ca asta sa duca la momente comice… Nu va asteptati nici la formula fish out of water, sau la  momente amuzante in care fata bogata incearca sa se descurce in lumea oamenilor de rand. Woody nu mai speculeaza situatiile umoristice care ar putea decurge din asta si se axeaza doar pe drama ei.
Pentru a ne face povestea cat mai interesanta, Woody alterneaza planurile asa ca ne aflam cand in prezent cand in trecut, ca sa avem o imagine cat mai clara despre existenta ei dinainte. Fiecare gest, cuvant, miros declanseaza o amintire dureroasa care o readuce inapoi in trecut, in perioada in care traia iluzia ca este fericita.
Umorul nu lipseste in intregime iar dialogul este la fel de inspirat ca pana acum si Woody ne dovedeste inca o data ca stie sa patrunda in adancul sufletului feminin si sa-i descifreze misterele. Sunt sanse mari ca barbatii sa fie plictisiti de acest film.

 

Voi ce parere aveti, l-ati vazut, v-a placut? Sau preferati tragi-comedii precum Midnight in Paris, You will meet a tall dark stranger, To Rome with love?