In secolul al XX-lea, istoria artei era impartita printr-o succesiune de „isme” – cubism, suprarealism, expresionism abstract, minimalism – fiecare dintre ele insotite de manifeste, rupturi estetice si declaratii programatice. Odata cu anii ’70, acest ritm al avangardelor s-a estompat, iar in ultimele decenii etichetele de tip „-ism” au devenit rare. 

Cu toate acestea, tendintele artistice nu au disparut in intregime, in schimb s-au regrupat in jurul unor intrebari despre rolul artei in societate, despre noile tehnologii, despre mutatiile geopolitice si economice. Termenul „miscare artistica” a fost adesea inlocuit de cel de „orientare” sau „formare conceptuala”, mai flexibila si mai permeabila la diversitatea practicilor existente.

Ceea ce defineste arta creata in primul sfert al secolului al XXI-lea este o pluralitate de medii si tehnici. In egala masura isi revendica radacini in pictura, in tesaturi si mestesuguri traditionale, dar si in instrumente digitale, inteligenta artificiala sau blockchain.

Proiectele variaza de la spectacole produse cu bugete uriase pana la gesturi efemere, de tip “do-it-yourself”. Comunicarea instantanee si circulatia imaginilor au schimbat nu doar influentele, ci si ritmul de receptare: un artist poate raspunde astazi simultan traditiilor locale si fluxurilor vizuale globale.

Mai jos va prezentam miscarile definitorii ale secolului actual, identificate de expertii celebrei publicatii ArtNews.

Arta bazata pe cercetare a transformat expozitiile in arhive.

Un fenomen central al ultimelor doua decenii este expansiunea artei bazate pe cercetare. Instalatii sub forma de harti mentale, sali de lectura, vitrine cu documente, eseuri filmate sau arhive temporare populeaza majoritatea bienalelor si muzeelor. A fost supranumita adesea „arta bienalelor”, pentru ca isi gaseste spatiul preferat de prezentare in marile expozitii internationale.

Artistii isi asuma rolul de academicieni, jurnalisti sau cercetatori pentru a pune sub semnul intrebarii naratiunile care au dominat pana acum istoria artei. Claire Bishop a observat ca aceasta orientare apare pe fondul neincrederii in autoritatea stiintifica si institutionala, intr-un moment in care internetul ofera acces nelimitat la informatii si incurajeaza fiecare individ sa-si construiasca propria versiune de adevar.

Arta ancorata in practici sociale a mutat accentul de la obiect la comunitate.

O alta orientare majora este arta de tip “practica sociala” (social practice, un termen care nu are intocmai aceeasi semnificatie in limba romana), care transforma pedagogia, activismul, angajamentul comunitar si contextualizarea institutionala in medii artistice de sine statatoare. In fond, aceasta practica devine un mod de a testa rolul social al artistului.

In locul obiectelor destinate colectionarilor, accentul cade pe procese, pe interventii urbane, pe remodelarea spatiului comunitar. Rick Lowe a transformat casele abandonate dintr-un cartier defavorizat al orasului Dallas intr-un proiect de regenerare urbana cu valoare sociala. Theaster Gates a fondat Rebuild Foundation in Chicago, un model de utilizare a resurselor artistice pentru reconstructia cartierelor. Thomas Hirschhorn si-a dus „monumentele” temporare in spatii publice, cu rol educativ, culminand in Gramsci Monument din Bronx.

Fotografia digitala a remodelat circulatia imaginilor.

Deceniul 2010-2020 a consacrat fotografia digitala ca nucleu al unor noi generatii artistice. Expozitii precum „Ocean of Images” la MoMA in 2015 sau Trienala de la International Center of Photography din 2013 au validat institutional un val de artisti care au lucrat cu Photoshop, camere robotice, iPad-uri sau software de ultima generatie. 

Lucas Blalock, Michele Abeles, Seth Price, Trevor Paglen sau Andrea Longacre-White sunt printre artistii recunoscuti care au analizat circulatia fragmentata a imaginilor pe internet si modul in care acestea sunt recodificate in functie de mediul de distributie.

Post-internet art speculeaza estetica ecranelor la care ne uitam zilnic.

In jurul anului 2009, criticul Gene McHugh a sintetizat termenul „post-internet art” pentru a descrie lucrari care nu erau neaparat online, dar erau profund marcate de experienta utilizarii internetului. Jon Rafman, Amalia Ulman si alti artisti au importat estetica Web 2.0 in obiecte fizice, sculpturi sau instalatii video. Este vorba despre un ton ironic, explorand modul in care nonsensul vietii de pe ecran se infiltra in cotidian.

Apogeul a fost atins la Bienala de la Berlin din 2016, curatoriata de colectivul DIS, intens criticata pentru estetica „ultra-slick, ultra-sarcastic”. Dupa acel moment, multi au considerat miscarea epuizata, insa ea ramane o oglinda a modului in care internetul a distorsionat granitele dintre viata reala si viata digitala.

Bio art a pus natura in centrul creatiei artistice.

In secolul actual, bio art sau arta biologica a capatat o forma diferita fata de experimentele secolului trecut. Daca Eduardo Kac sau artistii land art-ului modelau materia si ADN-ul, generatia actuala cauta colaborarea cu alte specii. Expozitia „Symbionts” de la MIT List Visual Arts Center (2022) a cartografiat acest curent: Agniezska Kurant a creat sculpturi impreuna cu termitele, iar Anicka Yi a construit lucrari pe baza probelor biologice prelevate de la 100 de femei din lumea artei, subliniind interdependenta organismelor si fragilitatea granitei dintre uman si non-uman.

Este o tendinta care depinde de anxietatile legate de schimbarile climatice si de constientizarea colapsului ecosistemic, transformand arta intr-un spatiu de experiment pentru moduri alternative de supravietuire.

Desi nu au reusit sa devina fenomenul scontat, NFT-urile au schimbat mecanismele pietei de arta.

In 2021, casa de licitatii Christie’s a vandut lucrarea lui Beeple “Everydays: The First 5,000 Days” pentru 69,3 milioane de dolari, un moment care a declansat explozia NFT-urilor. Pentru prima data, cultura vizuala vernaculara a internetului – de la Pepe the Frog la Bored Apes – a fost validata in muzee ca LACMA sau Centre Pompidou. 

In paralel, multi artisti digitali ignorati pana atunci de piata traditionala au gasit o platforma de finantare. Refik Anadol, Snowfro sau Claire Silver au devenit nume recunoscute de colectionari, chiar daca scepticismul criticilor si institutiilor persista.

Unii creatori au folosit NFT-urile nu ca produs de piata, ci ca provocare conceptuala. Jill Magid a transformat flori din jocuri video in buchete NFT, explorand ideea de moneda digitala efemera. Chiar daca explozia s-a temperat pana in 2024, acest experiment a demonstrat ca piata de arta nu mai poate ignora mediile digitale si trebuie sa integreze astfel de noi forme de limbaj artistic si financiar.

La capatul opus, pictura figurativa a revenit in forta in ultimul deceniu.

Incepand cu mijlocul anilor 2010, muzeele si galeriile au consacrat o noua avalansa de pictura figurativa. O parte a acesteia s-a exprimat prin ironii vizuale si mash-up-uri culturale, in tablouri semnate de Jamian Juliano-Villani sau Emily Mae Smith. Alta parte a fost dedicata unei reprezentari mai directe si mai respectuoase, dand vizibilitate unor comunitati marginalizate. Jordan Casteel a pictat cu demnitate barbati si femei de culoare din clasa muncitoare, iar Christina Quarles a explorat identitati queer prin corpuri fragmentate si multiplicate.

Expozitia „When We See Us: A Century of Black Figuration in Painting”, deschisa in 2022 la Zeitz MOCAA din Cape Town, a demonstrat amploarea fenomenului, dar si tensiunile sale: intre optimismul reprezentarii si nevoia de a gasi noi limbaje pentru figuratie.

Inteligenta artificiala a deschis un nou capitol in arta.

Generative art, algoritmic art sau AI art – toate descriu utilizarea inteligentei artificiale ca instrument sau subiect artistic. Unii artisti folosesc programe ca Midjourney sau DALL-E pentru critica sociala, altii isi construiesc algoritmi proprii pentru a vizualiza seturi uriase de date. Hito Steyerl, Trevor Paglen, Anicka Yi sau Refik Anadol au plasat deja AI-ul in centrul practicii lor. Discutiile graviteaza in jurul autorului, al creativitatii colective si al eticii capitalismului hiper-tehnologizat.

Acest curent este abia la inceput, dar investitiile globale de sute de miliarde in AI garanteaza ca artistii vor continua sa-l exploreze, transformandu-l intr-unul dintre cele mai dinamice teritorii ale prezentului.

Din nou, in contrast cu arta digitala a revenit o alta formare de exprimare care arata nevoia umana a contactului fizic cu arta si chiar a tactilitatii: arta textila.

Ultimii ani au marcat si o reabilitare spectaculoasa a artei textile. Expozitii precum „Fiber Sculpture 1960-Present” (ICA Boston, 2014) sau „Foreigners Everywhere” la Bienala de la Venetia din 2024 au consacrat tesaturile, impletiturile si tapiseriile ca medii majore ale artei contemporane. Glenn Adamson scria recent despre „dieta bogata in fibre a lumii artei”, in care lucrari ale lui Anni Albers, Magdalena Abakanowicz sau Sheila Hicks au fost repuse in circulatie.

Aceasta renastere a pus in lumina si ierarhiile care au marginalizat mult timp mediile asociate cu femeile sau cu culturile non-occidentale. Prin urmare, arta textila nu este doar o recuperare estetica, ci si o reparatie istorica.