Ce-o fi o fi… ma risc sa va recomand un film mai pretentios. Adica un film marca Woody Allen.

Dupa ce a facut cateva filme mai digerabile prin Europa (precum Vicky Cristina Barcelona, Match point sau Cassandra’s dream ) Woody se intoarce in orasul sau de suflet, la New York. Asadar avem de-a face cu un Woody Allen old school – scenariul fiind scris prin anii ’70… L-a sters putin de praf, l-a adaptat pe alocuri la zilele noastre si l-a dat unui actor pe masura: Larry David (creatorul serialului Seinfeld). Cu alte cuvinte ne vom intalni cu aceleasi probleme si angoase, cu acelasi personaje pline de frustrari ca in filmele din tineretea regizorului. Singura diferenta e ca, la cei 73 de ani ai sai, Woody a avut decenta sa nu isi mai interpreteze singur rolul ci sa stea deoparte si sa-l transforme pe Larry in Boris.

Avem de-a face cu un evreu mizantrop, nesuferit, nevrotic, angoasat, suicidal (mai sunt, dar am obosit) care uraste tot ce misca dar care are o filozofie de viata de la care nu se abate: fa ce-ti trece prin cap, tie sa-ti fie bine… Adica Whatever works!

Boris e mereu la un pas de ceva: a fost la un pas de a castiga premiul Nobel, la un pas de a avea o casnicie fericita, la un pas de a se sinucide. Acum e un batranel care isi castiga existenta insultand copiii la lectii de sah, si are si pretentia sa fie platit pentru asta. Putinii prieteni care i-au mai ramas dispar si ei incet-incet, exasperati de cinismul acestuia.

Filmul are un aer usor teatral, si chiar incepe cu un monolog in care Boris se adreseaza direct unui public pe care doar el poate sa-l vada si pe care il avertizeaza ca nu e un film care sa iti dea o stare de bine, si ca daca esti genul care prefera astfel de filme du-te si… fa-ti un masaj la picioare. (cati ati mai ramas? :)) )

Daca v-ati saturat de comedii romantice previzibile, in care un el si o ea (amandoi vedete de boxoffice) se indragostesc nebuneste, fac fatza tuturor provocarilor si traiesc fericiti pana la adanci batraneti… atunci veti da o sansa acestui film. Pentru ca idila care se naste intre acest batranel nesuferit si o tanara si inocenta fata de la tara venita sa ia in piept lumea de la oras nu are nimic romantic.

De cand sunt femeile tinere si frumoase (Evan Rachel Wood) atrase de barbati urati, si nesuferiti? Sa fie inteligenta noul afrodisiac? Eu as miza mai degraba pe umor, pentru ca daca faceti parte dintre cei care considera umorul o calitate esentiala pe care trebuie sa o aiba o persoana pentru a va intra in gratii, probabil ca veti cadea si voi in plasa acestui batrenel sociopat si nesuferit… Dar atat de amuzant. Indiferent ca-l cheama Boris, Woody sau Larry. Cum arata casnicia celor doi? Woody ne scuteste de scene de sex (in care s-ar fi abuzat de viagra), momentele de “tandrete” dintre cei doi fiind din alta categorie.

Dupa un an de convieturie dubioasa, in care ea ii calmeaza atacurile de panica cu filme cu Fred Astaire, soarta bate la usa (pe acordurile lui Beethoven) sub forma mamei credincioase (Patricia Clarkson) venite sa-si caute fiica ratacitoare. E urmata la scurt timp si de capul familiei, insa… nimic nu mai e ce-a fost. Urmeaza o serie de rastunari de situatie, povesti incurcate dar pline de umor… Spre final apele se mai linistesc si toti isi gasesc cate un sens in haosul creat.

Prin urmare, filmul lui Woody Allen este o comedie romantica care iese din tipare, fara clisee si lipsita de conventii, care nu aduce nimic nou in piesaj, dar care iti merge la inima pentru umorul de calitate si dialogurile pline de verva. Chiar daca pe alocuri devine obositor cu toate fixatiile lui, cu cat se chinuie sa fie mai antipatic cu atat parca iti e mai simpatic Boris. Si ne invata ca din cand in cand e bine sa lasi planurile deoparte… ca s-o gasi cineva care sa te accepte si asa cum esti.

De ce ne place: pentru umorul spumos si inteligent.

De ce nu ne place: pentru ca nu ii reuseste tentativa de sinucidere 🙂

De vazut: cu bunicul, dimineata la matineu. =))