Interviu Antony Penrose, fiul fotografei Lee Miller: „Lucrul cu Kate Winslet m-a facut sa inteleg ca are multe din valorile mamei mele – inteligenta, caldura, compasiune si onestitate.”
La Casa Regelui Charles din satul transilvanean Viscri a fost deschisa cea mai ampla expozitie dedicata celebrei fotografe Lee Miller organizata vreodata in Romania.
Cele 46 de fotografii semnate de Miller, realizate in calatoriile sale din 1938 si 1946, documenteaza o Romanie aflata intre traditie si modernitate, pace si razboi. Pentru Antony Penrose – fiu, biograf, arhivist si curator al operei mamei sale – aceasta expozitie este mai mult decat o retrospectiva istorica: este o forma de reparatie si un nou capitol intr-o misiune de viata.
Antony Penrose este omul care a rescris destinul postum al lui Lee Miller, descoperindu-i arhiva ascunsa in podul casei lor si aducand-o in circuitul cultural mondial. Din acel moment, si-a dedicat viata documentarii muncii parintilor sai – Lee Miller si Roland Penrose – si a fondat Lee Miller Archives si Farley’s House & Gallery, transformand fosta casa de familie intr-un epicentru al memoriei si educatiei vizuale.
Recent, povestea lui Lee Miller a ajuns si pe ecranele de cinema in filmul LEE (2024), cu Kate Winslet in rolul principal – un proiect nascut din cartea autobiografica scrisa de Penrose si realizat cu implicarea sa directa. In contextul expozitiei de la Viscri si peliculei LEE, Antony Penrose ne-a acordat un interviu despre relatia cu mama lui, despre Romania, despre fragilitatea si forta din spatele imaginii si despre ce inseamna sa mostenesti o viata pe care abia mai tarziu ajungi sa o cunosti cu adevarat.
Expozitia „Lee Miller’s Romania” de la Casa Regelui Charles din Viscri prezinta peste 40 de fotografii ale mamei dvs din calatoriile sale din 1938 si 1946. Ce a inspirat decizia de a aduce acum in Romania aceasta colectie speciala si ce semnificatie are aceasta expozitie pentru dvs personal?
M-am familiarizat cu Romania prin intermediul fotografiilor mamei mele si a cartii foto suprarealiste a tatalui meu, The Road Is Wider Than Long. M-au facut constient de existenta unui taram plin de frumusete si mister, un taram care avea o istorie minunata de traditii si cultura. In ultimii 25 de ani mi-am dorit sa reconectez aceste imagini la locul de unde au provenit si sa aflu mai multe despre Romania trecuta si prezenta.
De asemenea, ati vizitat Romania inainte de expozitie? A fost ceva care v-a surprins in legatura cu casa regelui Charles si programele sale de dezvoltare a turismului in Transilvania?
Am vizitat Romania in februarie 2011 la invitatia curatorului foto Silvan Ionesecu. Incercam sa aducem in Bucuresti o expozitie cu lucrarile romanesti ale lui Lee Miller. Am fost la Brasov, Sinaia si Ploiesti, dar nu am vizitat Viscri. Am auzit despre proiectul King’s House in urma cu aproximativ 10 ani de la Wiliam Blacker. Mi s-a parut o idee foarte interesanta, cu obiective similare cu cele ale Arhivelor Lee Miller – sa pastram ce este mai bun din trecut si sa invatam din el pentru viitor. In cele din urma am lucrat impreuna la expozitie si iat-o, un moment de mare mandrie si placere pentru mine.
Perioada petrecuta de Lee Miller in Romania, inclusiv calatoriile sale cu Roland Penrose si Harry Brauner, este mai putin cunoscuta pentru multi. A vorbit vreodata despre Romania sau despre romanii importanti pe care i-a intalnit si cu care a lucrat? Avea amintiri sau notite speciale in jurnalele sale in aceasta privinta?
Lee nu a vorbit niciodata in detaliu despre viata ei. Mi-a spus cateva povesti amuzante despre Romania, cum rezervorul de benzina al masinii ei a fost gaurit, dar ea a reparat gaura cu guma de mestecat. Ii placea sa incerce mancarea din piete si modul in care taranii erau atat de isteti in a trai de pe urma pamantului, facand lucrurile de care aveau nevoie si mancarea pe care o mancau din pamantul din jurul lor. Nu a vrut sa vorbeasca despre multi dintre oamenii pe care ii cunoscuse, cum ar fi Lena Constante sau Hari Brauner, deoarece noul regim ii persecutase si poate ca ii era teama sa nu dea informatii care ar putea fi folosite impotriva lor. Multe dintre detaliile pe care le stim despre vizita ei din 1938 provin din cartea de fotografii suprarealiste a lui Roland Penrose si din scrisorile pe care i le-a scris dupa ce acesta a plecat acasa inaintea ei.
Dancing bear with gypsy trainers, Romania 1938 by Lee Miller (R0285) – © Lee Miller Archives England 2025. All Rights Reserved. www.leemiller.co.uk
Harry Brauner (musicologist) with Maritza, [Maria Lataretu](Romanian folk-singer), Bucharest, Romania, 1946 by Lee Miller (529 M54 405) – © Lee Miller Archives England 2025. All Rights Reserved. www.leemiller.co.uk
Expozitia include portrete ale unor figuri istorice precum Regina Mama Elena si Regele Mihai I. Amandoi sunt inca priviti ca fiinte iconice si oarecum mitice ale istoriei natiunii . Cum credeti ca vor contribui fotografiile la modul in care ne amintim de ei – nu doar ca simboluri, ci ca persoane reale, vulnerabile?
Cand ne uitam la portretele facute de Lee Miller Reginei Mama Elena si Regelui Mihai I, ne dam seama imediat ca Lee i-a placut – exista o empatie in imagini si simt ca Lee i-a inteles pe ei si pozitia lor precara. Ea a scris ca ii admira pe amandoi pentru ca erau directi si foarte accesibili. I-a vazut ca pe niste oameni binevoitori, cu o integritate puternica. Cred ca a inteles, de asemenea, ca se confruntau cu o perioada atat de turbulenta si periculoasa din punct de vedere politic incat s-ar putea sa nu supravietuiasca.
Ati colaborat indeaproape cu Kate Winslet in timpul realizarii filmului „Lee”, pe care ea il descrie ca fiind unul dintre cele mai importante proiecte ale ilustrei sale cariere. Cum v-ati simtit sa va vedeti calatoria personala reflectata atat de direct pe ecran?
M-am simtit foarte onorat de modul in care familia mea si munca mea au fost prezentate in filmul LEE. Modul in care suntem prezentati este corect si asta este important pentru mine. Lee personal a pus o valoare imensa pe adevar si m-am bucurat sa vad ca acest lucru a fost respectat in modul in care am fost caracterizati.
In diverse interviuri, Kate a mentionat cat de mult a ajuns sa il iubeasca si sa il admire pe Lee, spunand chiar ca ati devenit „familia ei adoptiva”. Cum a evoluat aceasta relatie intre tine si Kate pe parcursul procesului?
De la prima noastra intalnire, am inteles ca Kate era o persoana in care puteam avea incredere. Apoi, pe masura ce am inceput sa lucram impreuna, am descoperit ca avea multe dintre aceleasi valori ca mama mea – integritate, determinare, inteligenta, caldura, compasiune si, mai presus de toate, onestitate. Am dezvoltat un respect si o afectiune uriase pentru ea. Lucrul cu ea si cu cealalta producatoare, Kate Solomon, a fost o experienta incredibil de satisfacatoare.
Fotografia infama cu Lee facand baie in cada lui Hitler este deopotriva simbolica si provocatoare. Ce v-a trecut prin minte cand ati vazut cum filmul a recreat acel moment – o scena plina de tensiune, ironie si istorie?
Nu am fost pe platou in timpul filmarilor, dar m-am dus si am verificat inainte de filmare. Am constatat ca au avut o grija meticuloasa pentru a obtine fiecare detaliu corect. A fost incredibil cat de atent si precis au reconstruit camera si accesoriile de baie. I-am putut spune lui Kate secventa detaliata a evenimentelor pentru actiune, dupa ce l-am intervievat pe David E. Scherman, si am discutat foarte atent intreaga scena. Au folosit fotografiile ca ghid pentru a reconstitui baia, iar apoi Kate si Andy Samburgh au dat viata scenei cu interpretarile lor incredibile.
Exista o intimitate puternica in modul in care filmul o arata pe Lee lucrand – fotografiind, observand, navigand printre pericole. Au existat momente care s-au simtit deosebit de fidele lui Lee pe care vi-l amintiti din copilarie?
Totul a fost adevarat pentru Lee pe care mi-o amintesc. Desigur, nu am cunoscut-o pe Lee in timpul razboiului, dar portretul lui Kate in acei ani a fost in intregime congruent cu personalitatea pe care am descoperit-o prin cercetarile mele. Cel mai important moment a fost atunci cand am vazut-o pe vechea Lee in casa noastra de la Farley Farm. Semana atat de mult cu mama pe care o stiam, incat am crezut pentru un minut sau doua ca, printr-un proces magic, a revenit la viata pentru a aparea in film. A fost foarte confuz, dar cand am putut sa o vad obiectiv, mi-am dat seama ce prestatie uimitoare de interpretare si machiaj au fost realizate.
Ati vorbit in trecut despre cum ati descoperit arhiva ascunsa a mamei dvs. mult timp dupa moartea ei. Exista o subtilitate in modul in care filmul imbina fotografiile lui Lee cu propria sa poveste vizuala. Cat de mult v-ati implicat in selectarea sau aprobarea acestor imagini?
Am pus la dispozitia realizatorilor de film toate imaginile cheie – aproximativ 800 de fotografii relevante in total – apoi am stat deoparte si i-am lasat sa selecteze fotografiile care erau cele mai importante pentru a transmite povestea. Au ascultat sugestiile mele, dar au luat propriile decizii si au reusit. Am fost ghidati sa pastram utilizarea corecta a imaginilor in ceea ce priveste continutul si sincronizarea, astfel incat sa fie cat mai exacte posibil.
„Scriind cartea, i-am expus identitatea intr-un mod in care am putut sa o inteleg si sa o iert pentru comportamentul ei neglijent si uneori atroce ca parinte. De-a lungul anilor, am ajuns sa o iubesc, ceea ce nu credeam ca este posibil.” (Antony Penrose despre cartea The Lives of Lee Miller)
Mama dvs a fost atat primul mentor, cat si cea mai mare sursa de inspiratie. Va amintiti momentul in care fotografia a trecut de la „lumea mamei” la ceva propriu?
Cand am inceput in jurnalism, a trebuit sa iau propriile decizii cu privire la subiectul fotografiilor mele. Multa vreme aproape ca ii auzeam vocea cand foloseam luminmetrul si pregateam aparatul foto, dar cand venea vorba de alegerea fotografiei, eram mereu pe cont propriu. Nu mi-a oferit niciodata indrumari in aceasta privinta, deoarece dorea ca eu sa fac propriile mele alegeri. Uneori facea comentarii cu privire la print atunci cand il vedea, dar de cele mai multe ori era linistita, incurajatoare si niciodata dominatoare.
La doar 14 ani, l-ati fotografiat pe Picasso – nu ca subiect celebru, ci ca prieten de familie. Privind in urma, cum v-a modelat aceasta experienta intima, timpurie, cu astfel de artisti (Joan Miró, Man Ray) intelegerea creativitatii si a crearii de imagini? Si ati avut vreo idee ca se intampla ceva istoric sau a fost doar o zi obisnuita?
Pe la varsta de 14 ani am invatat ca ma aflam printre oameni exceptionali dupa standardele altora, dar pentru mine erau amabili, uneori putin excentrici, intotdeauna interesanti, dar niciodata nu mi s-a parut ca ne aflam intr-un „moment istoric”, pentru ca intotdeauna existau momente banale care punctau ziua. M-a invatat sa nu ma las niciodata intimidat de oameni pentru ca sunt foarte faimosi, sa ii vad pentru personalitatile lor si sa stabilesc o legatura cu acea parte din ei.
Acea excursie fotografica in Zimbabwe cu mama dvs. in 1962 – in care a trebuit sa preluati utilizarea Zeiss Contax – suna ca o predare simbolica. Ati simtit ca a fost un punct de cotitura in increderea dvs ca fotograf?
Nu atat un punct de cotitura, cat momentul in care fotografia a devenit palpitanta si reala. Pana in acel moment, folosisem in principal aparate de fotografiat instantanee care aveau putine sau deloc reglaje. Acum aveam posibilitatea de a controla focalizarea si expunerea si de a schimba obiectivul pentru diferite distante focale – mi s-a deschis un taram cu totul nou si am fost fascinat.
La nivel profesional, v-ati indreptat spre agricultura, ulterior ati lucrat ca fotograf pentru Farmers Weekly. Apoi a urmat realizarea de filme, prin Penrose Film Productions, cu accent pe documentare, filme tehnice si scurtmetraje dramatice. Privind in urma, simtiti ca aceasta tranzitie – de la munca pamantului la a spune povesti prin imagine si sunet – v-a apropiat in vreun fel de mostenirea creativa a parintilor dumneavoastra?
Parintii mei m-au incurajat intotdeauna in eforturile mele de jurnalist si realizator de filme, desi, pentru inceput, subiectul era departe de interesele lor obisnuite. Lee a trait suficient de mult pentru a veni la premiera primului meu documentar, intitulat Kings Horses, despre istoria utilizarii calului de catre om. A fost foarte elogioasa. Mai tarziu, Roland a avut un rol in scurtmetrajul meu dramatic intitulat Strange Behavior. I-a placut. Ultima data cand a jucat intr-un film dramatic a fost ca figurant in L’Age de Or al lui Luis Bunuel in 1930, ceea ce a creat o legatura interesanta pentru el. Desi nu am mai continuat ca regizor dupa 1986, experienta a fost in multe feluri utila pentru ceea ce fac acum.
Ati cunoscut-o pe Lee Miller mai intai ca mama – apoi, prin intermediul arhivelor, ca artista, corespondenta de razboi, femeie marcata de traume. Cum ati reconciliat aceste identitati pentru cartea „The Lives of Lee Miller”?
A fost in acelasi timp cathartic si profund satisfacator. Am avut o relatie foarte conflictuala cu ea din cauza faptului ca suferea de tulburare de stres posttraumatic care se manifesta prin depresie si abuz de alcool. Cand am inceput sa-i cercetez viata si sa scriu despre ea, am inceput sa inteleg ce i-a modelat viata si ce a facut-o sa se comporte in felul in care o facea. De-a lungul anilor, acest lucru mi-a oferit pace interioara si fericire. Scriind cartea, i-am expus identitatea intr-un mod in care am putut sa o inteleg si sa o iert pentru comportamentul ei neglijent si uneori atroce ca parinte. De-a lungul anilor, am ajuns sa o iubesc, ceea ce nu credeam ca este posibil.
Prin prelegerile dvs, Farleys Yard Arts Award si Arhivele Lee Miller, ati contribuit la remodelarea naratiunii publice despre ambii parinti. Ce sperati ca tinerii – in special femeile tinere – sa retina din viata lui Lee Miller astazi?
Mi se pare profund satisfacator sa aflu cat de mult sunt inspirati tinerii, in special femeile, de Lee Miller. Am atat de multe povesti de la femei care au fost inspirate sa urmeze cariere sau cai personale pe care nu le credeau posibile. Sper ca si altii sa continue sa faca acest lucru si sa isi atinga ambitiile cu onestitate si compasiune pentru ceilalti.
Daca ati putea avea astazi o conversatie cu mama dumneavoastra, ce ati dori sa-i spuneti despre impactul activitatii sale si despre recunoasterea de care continua sa beneficieze?
I-as spune ca exista un numar nenumarat de femei tinere in aceasta lume pe care ea le-a ajutat sa-si atinga ambitiile in cariera, in viata personala sau chiar in infatisarea lor si ca sper ca este mandra de efectul eliberator pe care il are asupra oamenilor.
Daca ar trebui sa fii recunoscator fata de tine pentru ceva, pentru ce anume?
Pentru dara mea de incapatanare. Ma ajuta sa trec peste momentele in care renuntarea ar fi o optiune foarte atractiva.
