Rolul unui curator poate fi sa organizeze lucrari si sa construiasca o vitrina spectaculoasa sau poate fi sa sape adanc in straturile de memorie, sa caute fisuri in istorie si sa imagineze contexte vii, unde arta devine o forma rara de dialog si grija.

Tevz Logar face parte din a doua categorie. Nascut in Slovenia, locuieste la Rijeka si lucreaza in calitate de curator, editor si autor, cu proiecte de la Moderna galerija din Ljubljana si Fondazione Sandretto din Torino pana la pavilionul Sloveniei la Venetia, Pavilionul Macedoniei de Nord si Ulay Foundation din Amsterdam, pe care a co-fondat-o. Fost director artistic al Galeriei Skuc, Logar ramane recunoscut pentru modul in care construieste ecouri, nu simple expozitii.

In Timisoara, acest mod de a fi curator devine palpabil in cadrul Bienalei Art Encounters 2025, organizata impreuna cu Ana Janevski, curator la MoMA din New York.

Sub titlul Bounding Histories. Whispering Tales, bienala aduna peste 100 de lucrari, dintre care 8 realizate special pentru acest context, si propune o coregrafie fluida intre vocile trecutului si naratiunile fragile ale prezentului. Pana acum, peste 15.000 de vizitatori au traversat cele trei spatii – Comenduirea Garnizoanei, FABER si Fundatia Art Encounters – fiecare cu propria istorie, de la cladiri militare la platforme culturale contemporane.

Sunt expuse lucrarile unor artisti precum Marina Abramovic & Ulay, Oscar Murillo, Kapwani Kiwanga, Joan Jonas, Larissa Sansour, dar si artisti tineri si scene emergente din Romania si Republica Moldova – Larisa Sitar, Gavril Pop, Loredana Ilie, Alle Dicu, printre altii. Conceptul de ecou si reverberatii subtile se citeste si in programul dens: tururi ghidate, performance-uri (Be My Muse, Jokes), ateliere pentru copii si petreceri in gradina Comenduirii, care transforma arta intr-o intalnire cu orasul si cu sine.

In spatele acestei bienale se afla si relatia de incredere cu Ovidiu Sandor, colectionar si fondator Art Encounters, care, alaturi de Logar, a explorat ani intregi tema colectionarii ca forma de sprijin real pentru scenele emergente ale Europei de Sud-Est. In interviul de mai jos cu Logar veti descoperi viziunea unui curator din Europa Centrala si de Est care exploreaza un alt ritm al istoriilor rescrise.

Bienala Art Encounters 2025 poate fi vizitata pana pe 13 iulie, de miercuri pana duminica, intre orele 12:00–20:00, iar accesul este liber.

Cum ti se pare Timisoara dupa ce ai locuit acolo in procesul de montare al Bienalei Art Encounters? 

Mi-a placut Timisoara din primul moment in care am ajuns. Era ceva in legatura cu orasul – bogatia istoriei sale, modul in care diferite straturi de arhitectura si cultura se impletesc. Chiar si natura din jur mi s-a parut familiara. La inceput, a fost o apreciere de la distanta, genul pe care il simti cand intri intr-un loc care ti se pare imediat potrivit. Dar, pe masura ce timpul trecea, acea conexiune se adancea. De asemenea, datorita oamenilor, caldura lor nu era zgomotoasa sau coplesitoare – era blanda, autentica si mereu prezenta. Acum, ori de cate ori ma gandesc la Timisoara, stiu ca este un loc in care ma voi intoarce mereu. 

Si cum influenteaza experienta de a trai pentru o perioada intr-un loc precum Timisoara modul in care abordezi curatoriatul? Interactiunile si perspectivele pe care le-ai descoperit au avut vreun impact asupra deciziilor tale, atunci cand ai modelat expozitiile? 

Istoria orasului a devenit o parte integranta a conceptului curatorial pe care Ana si cu mine l-am dezvoltat. In multe feluri, a modelat procesul nostru de selectie atat a artistilor, cat si a lucrarilor de arta. Timisoara a fost o prezenta constanta in conversatiile noastre – straturile sale, contextul sau, spiritul sau. O alta dimensiune importanta a fost relatia cu echipa bienalei. Mi-am propus sa construiesc legaturi de lucru directe si sincere cu fiecare persoana implicata – unele mai profunde, altele mai limitate – dar fiecare dintre ele a influentat inevitabil procesul general. In timp ce continutul de baza al expozitiei fusese deja definit in momentul in care am ajuns la Timisoara, multe alte aspecte erau inca in evolutie: finalizarea catalogului, redactarea textelor si a etichetelor de perete, instalarea expozitiei, diverse solutii tehnice, productia lucrarilor de arta. In spatele unui proiect de o asemenea anvergura se afla foarte multa munca invizibila, adesea neobservata, dar absolut esentiala. As dori sa profit de aceasta ocazie pentru a multumi fiecarei persoane care a contribuit la realizarea acestui proiect.

Intr-un panel la RAD Art Fair, ai vorbit despre importanta „construirii contextului mai degraba decat a expunerii obiectelor”. Ai putea detalia ce inseamna acest lucru in practica cu Bienala Art Encounters? 

Pentru noi, aceasta relatie cu Timisoara a fost foarte importanta, una directa sau una mai subtila. Aceasta creeaza un context pentru ca dialogul dintre lucrari sa aiba loc. Inca de la inceput, istoria Timisoarei nu a fost doar un fundal al expozitiei – a fost un fir linistit, usor impletit in fiecare pas pe care l-am facut, in fiecare conversatie pe care am avut-o. A fost aceasta tensiune – intre rememorare si urgenta prezentului – cea care ne-a condus la conceptul de „ecou” si la actul de ecou ca un cadru curatorial. Prin intermediul acestuia, exploram conexiunile subtile si rezonante dintre lucrarile de arta ale artistilor locali si internationali si modul in care aceste conexiuni interactioneaza cu spatiile Timisoarei si cu publicul sau.

Ceea ce a contat profund pentru noi a fost relatia cu Timisoara – indiferent daca aceasta s-a dezvaluit in mod deschis sau s-a desfasurat in moduri mai linistite, mai subtile. Aceasta legatura a creat contextul in care dialogul dintre lucrarile de arta a putut avea loc cu adevarat. Inca de la inceput, trecutul orasului nu a fost ceva ce am plasat in fundal – a fost un curent subteran, care ne-a modelat gandurile si ne-a ghidat pasii. Tensiunea dintre amintiri si urgenta prezentului a fost cea care ne-a condus la ideea de „ecou” – atat ca metafora, cat si ca context si abordare curatoriala. In acest cadru, am explorat modul in care operele de arta – ale artistilor locali si internationali – ar putea rezona intre ele, creand conversatii stratificate nu numai intre ele, ci si cu orasul si publicul sau. 

Bienala se desfasoara in trei spatii distincte din punct de vedere arhitectural si istoric, fiecare avand propriul trecut stratificat. Cum v-ati coordonat impreuna cu Ana Janevski vocile curatoriale pentru a crea o naratiune coerenta in aceste locuri disparate?

Locurile cu care am ales sa lucram nu sunt containere neutre; ele detin povesti, amintiri si greutate. Fiecare vorbeste in felul sau, evocand momente din trecutul orasului si invitand la un fel de dialog – intre loc si timp, intre memorie si prezent. Dar nu am vrut niciodata sa ramanem doar in trecut. Ceea ce ne-a atras cu adevarat a fost intrebarea despre ceea ce aceste urme trezesc in noi astazi. Cum rasuna aceste fragmente de istorie in vietile noastre – prin amintiri personale, prin experiente colective – si cum continua ele sa modeleze prezentul in moduri subtile si durabile? Iar aceasta implicare a prezentului prin diferite acte este ceva care ne conecteaza pe toti. 

Intotdeauna ma intreb cum functioneaza co-curatorierea unor expozitii de asemenea anvergura, este ca un dans, este ca doua jumatati care se completeaza reciproc? Ai mai lucrat cu Ana Janevski, cum a fost dinamica crearii impreuna a Bienalei?

Cred ca titlul lucrarii lui Joan Jonas de la bienala, Moving With No Pattern, surprinde perfect acest lucru. Ana si cu mine avem o lunga istorie comuna – ne-am intalnit pentru prima data in urma cu douazeci de ani la o scoala de curatoriat pentru curatori din Europa de Est, in Erevan, Armenia. De atunci, am ramas in contact strans, nu doar prin proiecte, ci si printr-un schimb constant de ganduri, texte, idei si sprijin. Cu timpul, am devenit si prieteni. Cand a venit bienala, ne cunosteam deja afinitatile. Nu a fost nevoie sa incepem de la zero – am convenit rapid sa lucram la un concept expozitional comun, mai degraba decat sa cream doua parti separate. Din acel moment, am modelat totul impreuna.

Bienalele sunt adesea judecate in functie de modul in care reflecta momentul in care sunt realizate. Ce moment incercati sa surprindeti in 2025?

De la inceput, Ana si cu mine am impartasit o abordare simpla: sa urmarim firul dialogului nostru fara a-l forta sa intre in cadre fixe. Am lasat procesul sa se desfasoare organic, avand incredere in directia in care va duce. Un lucru a devenit rapid clar: in lumea de astazi, apararea artei contemporane ca spatiu pentru imaginatie si gandire critica este mai urgenta ca niciodata. Arta contemporana nu este un lux – este o resursa publica, tot mai vulnerabila la cooptare, diluare sau instrumentalizare. In acelasi timp, trebuie sa fim sinceri cu privire la limitele artei. Ea nu opreste razboaiele, nu demonteaza sistemele de violenta si nu rastoarna regimurile. In fata realitatilor brutale de astazi – conflicte, opresiune, colaps ecologic si social – arta poate parea neputincioasa. Si totusi, ea conteaza. Nu pentru ca salveaza lumea, ci pentru ca ne permite sa o vedem altfel. O singura opera de arta poate crea o pauza, ridica o intrebare, deschide o fisura in ceea ce parea sigur. Aceasta schimbare, oricat de mica, are potentialul de a schimba modul in care gandim, cum ne imaginam, cum ne raportam. Arta ofera o forma lenta si subtila de rezistenta – una care hraneste spiritul critic, invita la disconfort si deschide spatiu pentru atentie. Acestea sunt inceputuri fragile, dar ele conteaza astazi. 

Ati mai colaborat cu Ovidiu Sandor, care este atat colectionar, cat si o figura cheie in modelarea Art Encounters, a lumii artei romanesti si a scenei est-europene. Cum ati descrie dinamica voastra de lucru?

Ii sunt foarte recunoscator lui Ovidiu pentru sustinerea proiectelor pe care le-am initiat in jurul subiectului colectiilor si colectionarii – un fenomen relativ nou in regiunea noastra. Dupa ample cercetari si colaborari cu institutii pe aceasta tema, am fost deosebit de bucuros cand Ovidiu mi-a oferit acces la colectia sa si ca am dezvoltat o colaborare in cadrul cercetarii mele. Inca de la inceput, schimbul nostru a fost atat profesional, cat si cu adevarat productiv. Acest dialog continuu este motivul pentru care am ramas in contact, chiar si in afara proiectelor comune, cum ar fi bienala sau expozitiile din colectia sa.

Care sunt unele puncte oarbe din lumea artei de astazi carora curatorii ar trebui sa le acorde mai multa atentie?

Punctele oarbe apar adesea atunci cand colaboram cu artistii si facem vizite la studiouri – pur si simplu exista atat de multe voci convingatoare si este usor sa treci ceva cu vederea. De aceea cred ca este esential sa abordam orice scena artistica locala din mai multe unghiuri. Ca orice sistem, lumea artei functioneaza prin structuri de putere, iar atunci cand vii din exterior, exista riscul de a ti se arata doar o naratiune dominanta, curata. Dar exista intotdeauna mai multe povesti. Cu cat cauti mai multe perspective, cu atat mai mult incepi sa descoperi ceea ce altfel ar putea ramane ascuns – si, astfel, incepi sa inchizi acele unghiuri moarte.

Ai subliniat importanta programelor discursive, educationale si editoriale ca completari vitale ale expozitiilor. Cum iti imaginati manifestarea acestui echilibru in ecosistemul actual al artei contemporane, in special in cadrul scenelor artistice emergente precum Romania, Slovenia sau Croatia?

Aceasta este o intrebare foarte buna, dar complexa. Ceea ce inca observ in regiunea noastra – si in cadrul politicilor culturale predominante – este ca programele publice sunt adesea tratate ca fiind secundare fata de productia de expozitii, mai ales cand vine vorba de finantarea publica. Apelurile deschise si schemele de granturi continua sa acorde prioritate productiei de expozitii in fata programelor care ar putea sa o completeze sau sa o extinda in mod semnificativ. Prin urmare, organizatiile, galeriile si ONG-urile care nu dispun de spatii proprii de expunere sunt adesea dezavantajate de la bun inceput. Cred ca politica culturala trebuie sa recunoasca faptul ca lucrul cu publicul – prin educatie, mediere si programe contextuale – este la fel de important ca instalarea unei expozitii. Avand in vedere reducerile bugetare continue din sectorul public al regiunii, este putin probabil ca aceasta situatie sa se imbunatateasca prea curand. Consecintele se vad deja in programarea institutionala: se monteaza expozitii, dar fara implicarea activa a publicului, acestea devin statice – cochilii goale in spatele peretilor galeriei. In multe muzee pe care le vizitez, ma regasesc adesea singur in spatiu. Sugestia mea: mai putine expozitii, cu durate mai lungi si programe publice consistente. si ca sa fie clar – nu pledez pentru spectacol, asa cum se vede in multe muzee mari din intreaga lume. Ceea ce apreciez este contextualizarea profunda si sustinuta a artei. Aceasta este ceea ce ajuta la promovarea intelegerii, a dialogului si a legaturii pe termen lung cu publicul.

Mandatul de director artistic la Galeria Škuc a fost marcat de un angajament profund fata de generatia tanara de artisti si de un accent pus pe practica curatoriala bazata pe dialog. Cum v-a modelat intelegerea rolului curatorului de astazi?

Aceasta experienta mi-a modelat cu siguranta perspectiva asupra a ceea ce inseamna sa fii curator – si modul in care inteleg rolul in sine. Cred ca o relatie cu adevarat semnificativa intre artist si curator este inradacinata in dialog. Acesta este probabil motivul pentru care multe dintre colaborarile mele cu artistii au devenit pe termen lung. Si nu ma refer doar la munca bazata pe proiecte, ci la un schimb continuu de idei, experiente si incredere. Aceste colaborari mi-au permis sa ma dezvolt – nu doar profesional, ci si personal. In unele cazuri, s-au transformat in prietenii, iar aceste relatii mi-au imbogatit profund practica. Dincolo de aceste conexiuni personale, cred ca este esential pentru curatorii de astazi sa ramana atenti la ceea ce se intampla in jurul nostru – nu in sensul de a urmari „subiectele fierbinti” care circula prin lumea artei, ci printr-o forma mai profunda de grija. in esenta sa, curatoriatul inseamna grija: nu doar pentru operele de arta, ci si pentru oamenii pe care ii intalnim pe parcurs. Lumea artei este adesea modelata de structuri de putere care pot fi alienante. Dar daca ne-am concentra grija – grija autentica – unii fata de altii, poate ca nu ne-am mai simti atat de deconectati.

Implicarea ta in institutii precum Fundatia Ulay si diverse consilii de achizitii reflecta un angajament fata de arta dincolo de expozitii – in conservare, mostenire si colectie. Cum influenteaza aceste roluri activitatea de curator si conceptul de valoare artistica?

Aceste roluri pot fi diferite, dar sunt profund interconectate. De exemplu, cu Ulay, am infiintat o fundatie cu scopul de a-i pastra opera si de a o impartasi prin diverse proiecte. In cadrul comitetului de achizitie a colectiei bancii, obiectivul nostru este de a construi o poveste regionala care sa reflecte tranzitiile recente ale zonei, sprijinind in acelasi timp productia artistica contemporana. In cele din urma, toate aceste roluri se invart in jurul artistilor si al muncii lor – si asta este ceea ce conteaza cel mai mult pentru mine. 

Fara indoiala, am invatat cel mai mult din colaborarile mele cu artistii si ma simt norocos sa lucrez la proiecte care contribuie la distribuirea si contextualizarea muncii lor in diverse moduri. Aceste roluri diferite nu-mi influenteaza evaluarea artei in sine. Mai degraba, m-au ajutat sa dezvolt o intelegere mai profunda a modului in care functioneaza diferitele sisteme de valorificare – cunostinte esentiale pentru a naviga in lumea artei cu atentie si pentru a evita potentialele capcane.

Scrisul este, de asemenea, o parte importanta a carierei tale. Cum influenteaza practica curatoriala – si viceversa?

Scrisul si realizarea de expozitii sunt profund legate pentru mine – mai ales atunci cand scrisul are legatura directa cu o anumita expozitie. Adesea, textele pe care le citesc in timpul fazei de cercetare modeleaza procesul curatorial in sine, influentand modul in care ma gandesc la relatiile dintre lucrari, teme si spatiu. Atunci cand scrisul nu este direct legat de o expozitie, acesta joaca totusi un rol – adesea devine o sursa de inspiratie pentru proiecte viitoare. De fapt, pastrez un dosar pe computerul meu plin cu note si texte neterminate, in care stochez ganduri si idei pe masura ce apar. Mi-ar placea sa scriu mai mult, inclusiv eseuri mai lungi pentru artisti. Provocarea, bineinteles, este timpul – alternanta si calatoriile constante ingreuneaza adesea crearea spatiului de care scrisul are cu adevarat nevoie. Totusi, am o dorinta speciala legata de scris: intr-o zi, mi-ar placea sa public o colectie a povestirilor mele si sa le adaptez intr-un scenariu. Cred ca ar fi un exercitiu creativ plin de satisfactii si sper sincer ca voi gasi timpul necesar pentru a-l realiza in curand.

Daca te-ai putea intoarce la prima ta expozitie curatoriata, ce i-ai spune tinerei tale persoane?

Sa crezi in sentimentele si ideile tale, dar sa respecti si alte voci. Ia-ti mai mult timp pentru scris. Si fii atent cu oamenii. 

Daca ar fi sa va multumiti pentru ceva, pentru orice, ce ar fi?

Pentru ca nu am renuntat.