Scriitoarea americană Ann Patchett a primit PEN/Faulkner Award și Orange Prize, a fost finalistă la Pulitzer Prize for Fiction, IMPAC Dublin Literary Award, National Book Critics Circle Award și a fost nominalizată la Women’s Prize for Fiction. Noul său roman, O vară doar pentru noi, a câștigat Southern Book Prize for Fiction 2024 și a fost #1 New York Times bestseller, Sunday Times bestseller, 2023 Book of the Year în The Times, Goodreads Choice, BBC Radio 2 și Reese Witherspoon Book Club Pick.

Rememorare a unei aventuri de o vară cu un celebru actor, elegie a tinereții pierdute și elogiu al maturității și al celei de-a doua șanse, romanul O vară doar pentru noi explorează, în inconfundabilul stil atent și delicat al lui Ann Patchett, iubirea: pasiunile (și greșelile) de tinerețe, afecțiunea durabilă și înțeleaptă a unei căsnicii împlinite, indelebila legătură dintre părinți și copii.

Cartea a aparit la Humanitas Fiction, traducere și note de Irina Horea si o gasiti aici

ANN PATCHETT s-a născut în 1963 la Los Angeles, iar de la vârsta de șase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuiește și în prezent. Între 1981 și 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-și cariera de scriitoare încă din studenție. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obține, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. Primul său roman, The Patron Saint of Liars, apare în 1992 și este ecranizat în 1998. Romanul Taft, apărut în 1994, este distins în același an cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar The Magician’s Assistant, din 1997, ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicații prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post și Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto; Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internațională, recompensat cu PEN/Faulkner Award și Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award și IMPAC Dublin Literary Award. În 2007 publică romanul Run, în 2011 Fascinație (State of Wonder; Humanitas Fiction, 2013), iar în 2016 Comuniune (Commonwealth; Humanitas Fiction, 2019). În 2019 îi apare romanul Casa Olandeză (The Dutch House; Humanitas Fiction, 2021), finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020 și nominalizat la Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year. În 2023 publică O vară doar pentru noi (Tom Lake; Humanitas Fiction, 2025), care ocupă imediat primul loc în topul New York Times și câștigă, în 2024, Southern Book Prize for Fiction.. Romanele sale sunt traduse în peste 30 de țări. Ann Patchett este și autoarea a trei cărți de nonficțiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalități din lume, apărută în revista Time, iar în 2017 e aleasă membră a prestigioasei American Academy of Arts and Letters. | anpatchett.com

Fragment Ann Patchett, O vară doar pentru noi

Nelson a întrerupt scena. Nelson, care venise la lucru îm­brăcat cu o cămașă cu guler și mâneci suflecate, și cu niște pantaloni kaki frumoși, în vreme ce noi umblam pe scenă în șorturi deșirate și T‑shirturi imprimate.

— Peter, Lara, a zis el calm, am aprecia dacă ați putea in­terpreta scena nițel mai firesc.

Toată lumea a izbucnit în râs. Unchiul Wallace, care aș­tepta să oficieze unirea – adică cea dintre George și Emily, și nu cea dintre Editor și fiica lui – și‑a dres glasul. Nimeni nu se prefăcea că nu știe ce se petrece între Duke și mine. Ne cereau doar să fim mai reținuți. Fiecare zi la Tom Lake era o săptămână, fiecare săptămână, o lună. Petreceam ore întregi într‑un teatru întunecat, spu­nând aceleași lucruri acelorași oameni, iar și iară, găsind mo­dalități să înnoim lumea. La liceu și la colegiu, mergeam la repetiții de câteva ori pe săptămână, dar la Tom Lake, repeti­țiile erau ceea ce făceam de fapt. Totul conta – unde stăteam și cum stăteam, și cum ne așezam scaunele și priveam spre reflectoare, și cum vorbeam unii cu alții și ascultam. Unchiul Wallace avusese dreptate în privința lui Nelson. În fiecare zi îl îndruma pe fiecare din noi spre o interpretare mai bună.

Programul includea prea puțin timp liber, însă cu atât mai prețios, iar noi știam să‑l exploatăm la maximum. Purtam cos­tumele de baie sub haine și alergam la lac în loc să mâncăm la prânz. Planificând din timp, de pe scenă, apucam în patru mi­nute să ne și dezbrăcăm și să ne și aruncăm în apa lacului. Aveam două costume, unul comandat de bunica de la L.L. Bean, și bikiniul pe care nu‑l înapoiasem costumierei în ziua în care mi se ceruse să înot în piscina studiourilor. Nu mi‑am pus niciodată problema pe care să‑l port. Pallace venea la lac cu partenerul ei de dans, Auden, și cu iubitul lui coreean‑american, Charles, căruia noi îi spuneam W.H., deoarece întotdeauna îi vedeam împreună. W.H. era și el dansator și, în același timp, dublură. Mama Gibbs și Doamna Webb înotau în lac, dar Doamna Webb nu intra cu capul în apă, și nici Pallace. Înotau ca femeile din filmele hollywoodiene clasice, zâmbind, cu buze rujate. În unele zile, Pallace purta și pălărie. Apa era rece, dar nimănui nu‑i păsa și țipam cu toții. Duke ajungea de fiecare dată primul în apă. Poate că asta e tot ce trebuie spus despre Duke: era în­totdeauna primul în apă, înotând cu mișcări lungi în direcția platformei de înot, în timp ce noi, ceilalți, înaintam până ce apa ne ajungea la genunchi, apoi ne opream să privim peștișorii care încercau să priceapă ce‑s picioarele alea enorme. Duke dispărea și apoi reapărea undeva departe, dându‑și părul negru de pe față.

— Unde‑i fetița mea? urla el de acolo. Unde‑i fetița mea cea sărbătorită?

Era replica lui favorită din piesă și trebuia s‑o spună de două ori în al treilea act. O spunea seara când dădea cearșaful la o parte și se vâra în pat lângă mine.

Înotam până la Duke, îmi încolăceam brațele în jurul gâ­tului lui, îmi strângeam picioarele în jurul taliei lui în apa adâncă.

— Voi doi o să ajungeți să faceți pocinogul, a zis Pallace, trecând înot pe lângă noi. Spectatorii din primele zece rânduri o să fie nevoiți să‑și șteargă bine ochelarii.

— Geloaso, a zis Duke.

Ea a izbucnit în râs, apoi a trecut mai departe. Când Duke a început să se poarte ca și când l‑ar mușca un rechin, l‑am eliberat din strânsoare și am pornit înot după Pallace. Eram îndrăgostită de piesă, îndrăgostită de Tom Lake și poate eram îndrăgostită de Duke, dar sigur eram îndrăgostită de Pallace, cu bikiniul ei roșu la fel de minuscul ca al meu.