Traducere și note de Iulia Gorzo

Imediat după apariția sa în 2022, Vladimir a intrat pe listele celor mai bune cărți ale anului alcătuite de NPR, Washington Post, Time, People, Vulture, Guardian, Vox, Kirkus Reviews, Newsweek, LitHub și New York Public Library. Până în prezent, a fost tradus în 14 limbi și urmează să fie ecranizat.

Ca un personaj din tragediile antice, protagonista acestui roman curajos cedează pasiunii interzise, scandaloase, și aruncă totul în joc – căsnicia, cariera, poate chiar propria libertate. Cât de departe va merge ca să îl cucerească pe seducătorul și (oare?) neștiutorul Vladimir? Ce o va opri? Julia May Jonas redă, fără nici o prejudecată sau falsă pudoare, povestea unei pasiuni inavuabile care o determină pe o profesoară universitară cu o imagine publică ireproșabilă să abandoneze orice urmă de rațiune și prudență.

JULIA MAY JONAS s-a născut în 1981. După încheierea unui masterat în dramaturgie la Universitatea Columbia, scrie și regizează piese de teatru, predând artă dramatică la Skidmore College și la New York University. În prezent locuiește în Brooklyn cu familia. Vladimir, romanul ei de debut, a propulsat-o imediat în prim-planul scenei literare internaționale, fiind tradus în 14 limbi.

Fragment Julia May Jonas, Vladimir

După un lung moment de tăcere, Cynthia a vorbit, privind dincolo de mine, spre piscină.

— N-am vrut să te deranjez, a început ea. Mă duceam în campus și mi-am dat seama că trec chiar pe lângă casa ta…

Mai târziu mi-am dat seama că ea nu fusese niciodată la mine acasă, așa că nici vorbă să fi „trecut prin cartier“, ci trebuie să fi căutat anume adresa mea, dar pe moment nu mi-a dat prin cap. Am murmurat că nu-i nici un deranj, am invitat-o înăuntru și i-am făcut semn lui Sid să mă ajute să deschid poarta ruptă.

Ea a refuzat, spunând că nu poate sta, apoi a zis:

— Am auzit că ți-au cerut să nu mai predai.

— Mi-au cerut.

— Voiam să-ți spun că mi se pare o porcărie totală. Pe bune, mă apucă nervii.

— Mulțumesc, i-am zis, întinzând mâna peste poartă și punându-i-o cu stângăcie pe umăr. E frumos din partea ta că ai venit să-ți exprimi sprijinul.

Mă simțeam atât de nesigură pe picioare, că n-aș fi luat mâna de pe ea, de teamă să nu mă clatin. Parcă aș fi fost sub apă și nu puteam scoate capul la suprafață.

— Ce-o să faci? m-a întrebat ea, uitându-se la mâna mea.

— Încă nu știu, i-am spus.

Nu mă puteam gândi decât la Vladimir, așa că, tot uitându-mă la ea, aproape că s-a transformat în el, el, și nu ea stătea în fața mea la poartă, suportând greutatea mânii mele întinse. Probabil că aș fi putut păstra biroul, chiar dacă nu predam. L-aș fi putut vedea în continuare pe Vladimir pe coridoare, m-aș fi putut plimba cu el până la standul cu cafea sau întâlni întâmplător în parcare. Am văzut cu ochii minții cum se răcește vremea și suntem îmbrăcați amândoi în geci și haine de lână, sprijiniți de mașini, înghețați, dar incapabili să ne smulgem din conversație.

— Păi să-mi zici dacă ai nevoie de ceva, scrisori – orice, a zis ea. S-a uitat iar la mâna pe care mi-o sprijineam de ea. Ancorându-mă bine într-o parte, ca să nu mă dezechilibrez, mi-am lăsat palma să alunece pe partea de sus a brațului ei (cu o oarecare senzualitate, recunosc cu groază) și mi-am îngăduit s-o strâng tare de triceps înainte să-mi retrag mâna, zgâriindu-mi în mișcare antebrațul de unul dintre stâlpii gardului. Să fi fost o închipuire de bețivă, sau chiar se înfiorase și-și trăsese aproape imperceptibil umărul pe care-l atinsesem? Mi-am amintit fulgerător că Cynthia urma să preia unul dintre cursurile mele dacă hotăram să nu mai predau. Chiar venise la mine ca să-mi ofere sprijin? Sau să spioneze? Își număra deja banii, ca o vulpiță care prețăluiește carnea de pe o găină șchioapă? Chiar se ducea în campus? Sau venise să mă pupe-n fund, după care avea să se suie în mașină și să se ducă la David, viitorul director al departamentului, să-l pupe și pe el în fund? Unde era Phee? Ce căuta pe drumuri la ora aia? Am rămas prea mult timp pe loc, privind în gol. Sid, mai trează decât mine, a întrebat-o dacă e sigură că nu vrea să intre, să mănânce tort sau să bea ceva, dar ea a refuzat iar, spunând că are de lucru. Mi-a șoptit s-o anunț dacă poate „ajuta cu ceva“. Apoi a părut să-mi cerceteze fața timp de câteva clipe, ca și cum ar fi căutat indicii pentru o enigmă. Negăsind ce căuta, a zâmbit stins, s-a întors și s-a îndreptat spre mașină.

—  Nu-mi înfige cuțitul în spate, atâta tot, am spus cu voce joasă.

Ea s-a oprit și s-a întors cu fața la mine. Instinctiv, m-am dat la o parte. Nu voiam o confruntare, chiar dacă eram beată.

— Cum?

— Nimic.

— Bine, a zis și s-a urcat în mașină.

Chiar înainte să-și aplece capul ca să urce la volan, am văzut expresia care a pus stăpânire pe chipul ei perfect. Nu era furie, dispreț sau restul de emoții la care m-aș fi așteptat dacă auzise comentariul meu. Dar, chiar și cu bruma de conștiență rămasă,  tot mi-am dat seama că o speriasem, iar când m-am uitat după ea, mi s-a părut că a ieșit de pe alee prea brusc, ca un hoț timorat fugind de la locul unui delict.