Interviu Vladinsky: “Talentul nu este un dar static, ci o capacitate care se activeaza prin actiune. Poti avea toate resursele interioare din lume, dar daca nu le pui in miscare, raman doar potential nefolosit.”

Nascut la Onesti, artistul Vladinsky si-a construit in ultimul deceniu un traseu international constant, definindu-si treptat un limbaj plastic personal si un parteneriat stabil cu HOFA Gallery din Londra. Cu rabdare si perseverenta, si-a construit un traseu coerent si ofera un exemplu relevant despre modul in care se poate naviga sistemul complex si adesea imprevizibil al artei contemporane, intre exigentele pietei globale si fidelitatea fata de propria viziune artistica.
Va invitam sa il descoperiti mai jos intr-un interviu care exploreaza atat traseul sau profesional, cat si filosofia din spatele lucrarilor vandute in licitatii si targuri de arta.
Autodidact, Vladinsky a descoperit pictura tarziu, in jurul varstei de 22 de ani, dupa o copilarie in care desenul si experimentele vizuale au coexistat cu pasiunea pentru sporturi extreme.
De la primele incercari in zona decorativa, a trecut rapid catre o abordare care imbina abstractul cu elemente figurative, marcata de un spectru cromatic intens si de o constructie a imaginii in straturi, intre control si spontaneitate.
Primele expozitii in afara tarii au avut loc in orase precum Amsterdam, Florenta, Monaco, Berlin si Barcelona, dar notorietatea internationala a venit odata cu lansarea seriei Observer, prezentata in patru expozitii solo la HOFA Gallery, in Mayfair, Londra: Solo Show (2021), Revealing Obscura (2022), Desire & Distortion (2023) si Moment: A Journey Beyond Material (2024). Colaborarea i-a deschis accesul catre targuri de arta majore – Art Miami, ART021 Shanghai, Contemporary Istanbul, Art Toronto, Intersect Aspen, Art Palm Beach, ART SG Singapore – si i-a oferit ocazia sa expuna intr-un context competitiv, alaturi de artisti cu vizibilitate globala.
Dupa ART021 Shanghai (2024), Vladinsky a continuat in 2025 cu ART SG Singapore si Art Miami, urmand ca toamna sa revina la Londra pentru a cincea expozitie personala la HOFA Gallery.
Piata secundara incepe, la randul sau, sa ii confirme atractivitatea: in martie 2023, o lucrare a fost adjudecata la Phillips Londra cu aproximativ 30.000 de euro, iar in Romania numele sau apare tot mai frecvent in licitatiile de arta contemporana. Finalul de an aduce o noua participare la Art Miami, cu o serie inedita, iar in 2026 planurile includ o expozitie solo intr-un muzeu privat din Shanghai – un pas important in consolidarea relatiei cu piata asiatica.

Cand ai ales sa te dedici artei, nu stiai ca vei ajunge sa fii unul dintre cei mai apreciati artisti romani contemporani. Cum s-a transformat aceasta alegere initiala intr-un parcurs solid, sustinut de decizii strategice luate de-a lungul timpului?
Cand am decis sa ma dedic artei, nu m-am gandit nicio clipa unde ma va duce acest drum. Nu am plecat cu un plan maret sau cu iluzia ca voi ajunge „cineva” in sensul consacrat al cuvantului. Am facut acest pas dintr-o nevoie interioara de a crea, fara sa-mi fie clar ce va urma. Cred ca ceea ce m-a adus aici a fost un cumul de decizii pe care le-am luat de-a lungul timpului, unele mici si aparent neimportante, altele curajoase si cu miza mare. Fiecare alegere, fie ca a fost despre a accepta o expozitie, a refuza un compromis sau a investi timp intr-o directie noua, a construit cate putin din acest parcurs. Nu a existat un moment unic de „revelatie”, ci mai degraba o constanta in a merge inainte, chiar si atunci cand drumul era neclar.
Te-ai nascut in Onesti, intr-o familie fara legatura cu mediul artistic. Cum ai reusit sa impaci atmosfera industriala a orasului tau natal cu nevoia interioara de exprimare vizuala?
Onestiul in care am crescut era un oras dominat de platforma petrochimica, cu un ritm de viata dictat de schimburile din fabrica. Familia mea nu avea nicio legatura cu arta, parintii lucrau in industrie, iar discutiile de acasa erau despre munca, nu despre cultura. Totusi, chiar si in acest decor aparent rigid, am gasit mici ferestre catre altceva: orele de desen de la scoala, cateva imagini pe peretii clasei, momentele in care desenam personaje din desene animate si le lipeam pe peretii camerei mele.
Contradictia dintre mediul industrial si dorinta mea de exprimare vizuala nu m-a blocat, dimpotriva, m-a definit. M-a facut sa caut spatii de libertate in locuri unde, la prima vedere, nu exista nimic artistic. Poate tocmai de aceea am inteles devreme ca arta mea nu trebuie sa depinda de contextul in care ma aflu, ci sa il depaseasca. intr-un fel, orasul m-a invatat disciplina si rezistenta, iar nevoia de exprimare a fost combustibilul care m-a scos din tiparul impus de acel mediu.
Ai povestit despre inceputurile tale autodidacte, cand desenai personaje precum Tom si Jerry. Ce ai pastrat astazi din acea joaca si din sinceritatea gestului de atunci?
Cand desenam Tom si Jerry la varsta de sapte ani, nu exista nicio presiune, niciun gand despre ce ar trebui sa iasa sau cui ii va placea. Era pur si simplu bucuria de a pune ceva pe hartie si de a vedea cum prinde viata. Astazi, chiar daca lucrez in cu totul alta zona vizuala, incerc sa pastrez acel tip de libertate si curiozitate.
Sigur, acum am un limbaj plastic mult mai complex si o structura de lucru bine definita, dar in momentele esentiale revin la acel impuls de copil, sa las mana sa exploreze fara un plan rigid, sa accept greselile ca parte din proces si sa nu uit ca, inainte de toate, pictura trebuie sa fie o placere, nu o obligatie. Cred ca sinceritatea din acea perioada este ceea ce da autenticitate si lucrarilor mele de acum.
La inceput ai vrut sa pictezi tablouri decorative, desi nu aveai inca notiuni clare despre arta abstracta. Cum ai evoluat de la aceasta faza la un limbaj plastic atat de recognoscibil?
Am inceput cu tablouri decorative pentru ca era ceea ce vedeam in jur si parea un punct accesibil de pornire. Nu aveam o pregatire academica si nici cunostinte aprofundate despre arta abstracta, insa eram atras de libertatea pe care o intuiam in acest tip de expresie.
Pe masura ce am lucrat, am inceput sa descopar istoria artei abstracte si contextul in care s-a dezvoltat. Am aflat cum, in anii Razboiului Rece, expresionismul abstract a fost sustinut si promovat la nivel international, inclusiv prin canale culturale finantate de guvernul american, ca simbol al libertatii artistice in contrast cu arta oficiala a blocului comunist. Nume ca Jackson Pollock sau Franz Kline au devenit repere vizuale si, poate fara sa isi propuna, au purtat si o incarcatura politica.
Mai tarziu am descoperit artisti precum Mark Rothko, Cy Twombly sau Willem de Kooning, care au dus abstractul dincolo de orice misiune ideologica, transformandu-l intr-un limbaj profund personal, capabil sa transmita emotie, tensiune si complexitate vizuala.
De aici a inceput adevarata mea evolutie: am trecut de la simpla placere a compozitiilor decorative la construirea unui limbaj propriu. Am lucrat serii intregi in care am repetat gesturi, posturi si structuri vizuale pana la epuizare, nu ca exercitiu formal, ci ca explorare a perceptiei si a modului in care fiecare lucrare poate deschide o noua perspectiva. Stiu ca mereu va exista cineva care va vedea pentru prima data un tablou de-al meu si va fi curios sa afle povestea, iar eu, in acel moment, voi fi deja la urmatorul capitol al cautarilor mele artistice.
Ai spus intr-un interviu ca talentul este actiune si ca nu vrei sa „fortezi” nimic in parcursul tau. Cum impaci nevoia de planificare strategica cu fidelitatea fata de spontaneitate si intuitie?
Pentru mine, talentul nu este un dar static, ci o capacitate care se activeaza prin actiune. Poti avea toate resursele interioare din lume, dar daca nu le pui in miscare, raman doar potential nefolosit. De aceea, munca constanta este fundamentul meu.
Planificarea strategica a aparut firesc, odata ce am inceput sa expun international. E imposibil sa participi la targuri majore, sa pregatesti expozitii solo si sa colaborezi cu galerii importante fara un calendar bine pus la punct. Asta nu inseamna ca imi „programez” creativitatea, ci ca imi creez conditiile in care ea poate aparea.
In acelasi timp, imi las mereu spatiu pentru spontaneitate. Uneori, un tablou pe care il credeam terminat primeste, dupa zile sau chiar luni, un gest neasteptat care il schimba complet. Alteori, in mijlocul pregatirilor pentru un eveniment, simt nevoia sa lucrez la ceva care nu are legatura cu proiectul imediat, si imi permit asta.
Cred ca echilibrul vine dintr-un fel de dubla loialitate: una fata de viziunea pe termen lung, care imi da directie, si una fata de momentul prezent, care imi da autenticitate. Cand cele doua se intalnesc, procesul creativ devine natural, iar rezultatul are coerenta fara sa fie constrans.
Cum ai ajuns la HOFA Gallery si care au fost pasii decisivi care ti-au asigurat aceasta colaborare constanta si privilegiata cu una dintre cele mai dinamice galerii din lume?
Relatia mea cu HOFA Gallery a inceput in 2020, dar parcursul care a dus acolo a fost construit in mai bine de un deceniu. in anii anteriori, am expus constant in Londra, la targuri de arta si evenimente mai mici, ceea ce mi-a permis sa creez conexiuni cu colectionari, dealeri si alti artisti. Aceste relatii au fost esentiale, pentru ca HOFA este o galerie care nu cauta doar tehnica sau estetica, ci si un artist capabil sa sustina un dialog international si sa participe activ la constructia brandului sau.
Momentul decisiv a fost cand un colectionar pe care il cunosteam din Londra si care detinea deja mai multe lucrari de-ale mele m-a prezentat directorului de creatie al galeriei. Prima noastra discutie nu a fost despre vanzari, ci despre viziune, cum vad eu dezvoltarea unei colectii pe termen lung, cum construiesc o serie si cum mentin consistenta lucrarilor chiar si in contexte diferite. Un aspect foarte important este ca HOFA, de ani buni, nu mai accepta portofolii din partea sutelor sau miilor de artisti care le scriu constant. Eu am fost selectat fara sa trimit vreun portofoliu, exclusiv pe baza pasilor pe care ii facusem pana in acel moment si a reputatiei pe care o construiam deja.
Aceasta colaborare mi-a adus si oportunitatea rara de a expune lucrarile mele alaturi de artisti celebri precum Banksy, Pablo Picasso, Roy Lichtenstein sau Andy Warhol. Pentru un artist, astfel de contexte nu inseamna doar vizibilitate, ci si validarea pozitionarii tale in acelasi dialog cu nume care au definit istoria artei.
In timp, relatia cu HOFA s-a transformat intr-un parteneriat real: eu imi pastrez libertatea creativa, iar ei isi folosesc expertiza pentru a pozitiona si prezenta lucrarile mele in contexte cu vizibilitate maxima ,de la Art Miami si ART Central Hong Kong pana la expozitii solo in inima Londrei.




Seria “Observer” este, poate, cel mai cunoscut segment al creatiei tale. Cum s-a nascut aceasta serie si cum s-a transformat in timp – de la observatie la actiune, de la introspectie la afirmare?
Seria Observer a aparut intr-o perioada in care eram foarte interesat de ideea de prezenta tacuta si de rolul privitorului in arta. Primele lucrari au fost simple figuri care priveau direct catre cel care le observa, un schimb mut, dar intens, intre pictura si spectator. Mi-a placut aceasta tensiune: nu mai era doar privitorul care analizeaza lucrarea, ci si lucrarea care „il vede” pe privitor.
La inceput, Observer era despre observatie pura, aproape statica. In timp, insa, aceste figuri au inceput sa se transforme, sa capete gesturi, atitudini, expresii subtile care le scoteau din pasivitate. Am simtit nevoia sa le duc din zona de introspectie in cea de actiune, sa sugerez ca ceea ce observa ele nu ramane fara reactie.
Fiecare etapa a seriei a fost influentata de experientele mele personale si de felul in care am inteles relatia dintre artist, lucrare si public. Au fost perioade in care am lucrat obsesiv la Observer, repetand posturi si priviri pana la epuizare, tocmai pentru a vedea cat de mult se poate schimba sensul unei imagini prin mici variatii.
Astazi, Observer incepe sa treaca in plan secund. Probabil ca expozitia de la Londra din acest an va fi prima in care vor fi prezentate doar lucrari noi, care nu mai au legatura directa cu seria Observer. Si totusi, privindu-le, se poate recunoaste o similaritate subtila, un fir vizual si conceptual care arata ca ceea ce fac acum este, intr-un fel, o continuare fireasca a acelei povesti. Observer nu dispare, ci se transforma intr-o alta forma de prezenta.
Lucrarile tale functioneaza ca spatii de tensiune intre abstract si figurativ, intre fragment si intreg. Ce te atrage in aceasta zona de ambiguitate si cum lucrezi cu limitele recognoscibilului?
Cred ca cea mai interesanta zona vizuala este cea in care privitorul nu e sigur ce vede, dar simte ca a mai intalnit acea imagine undeva, intr-o forma sau alta. Ambiguitatea dintre abstract si figurativ iti permite sa creezi un dialog interior in privitor il obliga sa caute, sa completeze golurile, sa-si proiecteze propriile amintiri si interpretari.
Ma atrage aceasta tensiune pentru ca e mai puternica decat o imagine complet explicita. Atunci cand vezi ceva clar, relatia ta cu lucrarea se poate incheia repede: ai inteles, ai procesat si mergi mai departe. Dar cand imaginea ramane undeva la granita, te intorci la ea, pentru ca nu iti da pace.
Procesul meu implica multa munca pe straturi si multa „stergere” intentionata. Imi place sa adaug elemente recognoscibile, o privire, o postura, o silueta si apoi sa le perturb, sa le ascund partial sau sa le dizolv in texturi. Astfel, privitorul are mereu sentimentul ca e pe punctul de a recunoaste ceva, dar acel ceva ii scapa.
Aceasta limita a recognoscibilului e locul unde, cred eu, apare emotia autentica intre ceea ce vezi si ceea ce crezi ca vezi.
Spui ca fiecare lucrare e un fel de „pauza”, un moment de reconectare cu sinele. Tu, ca artist, cum reusesti sa te mentii conectat cu tine insuti, in mijlocul unei cariere internationale atat de intense?
Pentru mine, reconectarea cu mine insumi nu se intampla doar atunci cand sunt in fata panzei. Se intampla si in momentele de aparenta inactivitate: atunci cand calatoresc singur, cand observ oameni pe strada, cand imi iau timp sa citesc sau sa stau departe de retelele sociale.
Agenda mea e de multe ori plina, cu targuri, expozitii si intalniri, dar incerc sa imi fac loc pentru acele pauze in care sa nu am nicio obligatie. In acele momente imi vin cele mai clare idei, pentru ca nu sunt „fortate” de un termen limita sau de o presiune externa.
In plus, am invatat sa imi creez propriul ritm chiar si in perioadele aglomerate. Pot lucra intens cateva saptamani si apoi sa iau cateva zile in care doar sa observ, sa notez idei, sa fac schite fara o directie precisa. Acest echilibru ma ajuta sa nu pierd legatura cu ceea ce ma motiveaza cu adevarat si sa nu ma las definit doar de partea publica a carierei mele.
Lucrarile tale au fost prezentate in peste 30 de targuri internationale, majoritatea in afara Europei. Ai observat reactii foarte diferite: de la privitori fascinati pana la oameni care nu exprima nimic, fie pentru ca asteapta mereu ceva mult mai nou, fie pentru ca se simt confortabili doar in zone vizuale pe care le cunosc deja. Cum vezi aceste diferente culturale si de impact in contactul cu publicul?
Participarea la peste 30 de targuri internationale m-a invatat ca diferentele culturale exista, dar ca dincolo de ele exista si tipare umane universale. in orice colt al lumii, exista oameni care se conecteaza imediat cu o lucrare iar aceasta conexiune este profunda, emotionala, uneori chiar instinctiva. Sunt acei privitori care se opresc, privesc indelung si iti spun ca lucrarea le „vorbeste” intr-un mod personal.
In acelasi timp, exista si publicul care nu exprima nicio reactie vizibila. Nu pentru ca lucrarea nu ar avea valoare, ci pentru ca acesti oameni sunt intr-o permanenta cautare a „urmatorului lucru”, a ceva radical nou, sau, dimpotriva, a ceva care se incadreaza perfect in reperele vizuale pe care le cunosc si in care se simt confortabil. Acest „confort vizual” este, cred, rezultatul unei educatii vizuale formate natural, prin repetitie si expunere constanta la anumite tipuri de imagini.
Am inteles ca nu poti si nici nu trebuie sa incerci sa multumesti toate aceste tipologii. Rolul meu ca artist este sa creez lucrari autentice, in care cred, iar publicul care rezoneaza cu ele va simti acest lucru, indiferent de background cultural sau de tendintele momentului.
In 2025 ai vorbit despre un an de consolidare. Ce inseamna pentru tine acest cuvant, intr-o lume a artei in care totul pare sa se miste constant?
Pentru mine, „consolidare” nu inseamna stagnare sau a ramane pe loc, ci a intari fundatia pe care se construieste tot ceea ce urmeaza. Intr-o lume a artei unde viteza si noutatea par sa fie regulile dominante, consolidarea este un act de rezistenta constienta.
Inseamna sa imi iau timp sa revizuiesc directiile in care merg, sa intaresc relatiile profesionale care s-au dovedit solide, sa dezvolt serii de lucrari care au potential pe termen lung si sa refuz proiectele care nu se aliniaza cu viziunea mea. Este si un moment in care pot sa integrez experientele acumulate in peste 30 de targuri internationale si expozitii importante, si sa decid cum le folosesc mai departe.
Finalul acestui an va fi un bun exemplu de ce inseamna pentru mine consolidarea: la sfarsit de noiembrie voi avea o expozitie importanta la Londra, urmata imediat de participarea la Miami. Ambele vor prezenta lucrari noi, construite peste identitatea vizuala pe care am definit-o in ultimii ani, dar si cu elemente noi, ca un strat proaspat de vopsea pus peste panza vietii mele. Aceste lucrari nu doar continua ceea ce am facut pana acum, ci adauga profunzime si textura unei povesti care este inca in plina scriere.
Anul de consolidare este, de fapt, o perioada de clarificare si de constructie in acelasi timp: imi confirm ce functioneaza, decid ce trebuie pastrat, dar si ce trebuie transformat. In loc sa alerg dupa fiecare oportunitate, aleg sa investesc energie acolo unde pot construi ceva cu adevarat durabil atat in ceea ce priveste arta mea, cat si in pozitionarea mea pe piata internationala.








Ai ales sa nu te definesti in comparatie cu alti artisti si sa nu iti dezvalui direct sursele de inspiratie. Totusi, cum relationezi cu opera lui Adrian Ghenie, cel mai cunoscut artist roman contemporan pe scena internationala?
Nu cred ca este corect sa spun ca am ales in mod deliberat sa nu ma definesc prin comparatie cu alti artisti. Pur si simplu, drumul meu nu a pornit dintr-un mediu artistic clasic, in care ideile circula liber intre colegi si exista o comunitate constanta de sprijin si schimb de experienta. Eu nu am avut acel context. A trebuit sa imi construiesc singur traseul, sa caut si sa invat din alte surse, sa imi formez propriul sistem de repere.
Aceasta lipsa de raportare constanta la ceea ce fac altii nu m-a limitat, din contra, m-a obligat sa fiu atent la ceea ce simt eu, la ce functioneaza pentru mine, la ce imi cere propria viziune. Timpul, pentru mine, este cea mai pretioasa resursa si am ales sa il folosesc pentru a construi ceea ce cred cu adevarat ca ma defineste, nu pentru a ma masura mereu cu altii.
Evident, pe Adrian Ghenie nu aveam cum sa nu il vad, mai ales ca in 2023, la Londra, expozitia mea solo era pe o strada alaturata cu un solo al lui. Il apreciez pentru ce a reusit si pentru felul in care isi gestioneaza parcursul international. In acelasi timp, cred ca suntem doua voci complet diferite care, fiecare in felul sau, adauga ceva in peisajul artei romanesti.
Asa cum spunea si el la un moment dat, artistii sunt, in fond, niste traducatori ai unui limbaj. si, la fel ca in orice limba, fiecare traduce ceea ce stie, ceea ce il pasioneaza, ceea ce vede si ceea ce observa. Asta face ca doua „traduceri” sa fie complet diferite chiar daca, uneori, folosesc aceleasi „cuvinte” vizuale.
Nu ma uit mereu in stanga si in dreapta, nu pentru ca as fi arogant sau nepasator, ci pentru ca am o viata pe care am ales sa o traiesc echilibrat. Am o sotie pe care o iubesc enorm, doi copii minunati care se plimba zilnic printre lucrarile mele si imi umplu casa cu energie. In acest context, timpul meu este limitat si il consider extrem de pretios. Aleg sa-l investesc acolo unde simt ca pot construi ceva cu adevarat in arta, in familie, in oameni si proiecte care imi vorbesc direct.
Ai avut lucrari ajunse in Parlamentul European, la campionul mondial la box Anthony Joshua sau in serialul “Mad Men”. Ce simti cand o lucrare a ta isi gaseste locul in astfel de contexte, te bucuri, te detasezi, ramai conectat? si cat de atent le urmaresti traseul?
Fiecare lucrare are pentru mine o viata proprie din momentul in care paraseste atelierul. Cand ajunge in contexte precum Parlamentul European, in colectia unui campion mondial sau pe platourile unui serial de televiziune, este o confirmare ca arta are puterea de a traversa spatii si domenii care, la prima vedere, nu au nicio legatura intre ele.
Ma bucur sa stiu ca lucrarile mele pot sta langa simboluri ale deciziei politice, ale performantei sportive sau ale culturii pop, pentru ca asta demonstreaza versatilitatea mesajului artistic. in acelasi timp, nu imi schimb directia doar pentru a ajunge in astfel de locuri, ele sunt, mai degraba, consecinte firesti ale unui parcurs autentic.
Incerc sa raman conectat cu traseul lucrarilor mele, nu dintr-o nevoie de control, ci din curiozitatea de a vedea cum se integreaza in noile lor contexte. Uneori primesc imagini de la proprietari, alteori aflu intamplator ca o lucrare a mea a aparut intr-un anumit spatiu sau eveniment. Fiecare aparitie de acest fel adauga un nou strat la povestea piesei respective.
Cred ca cea mai frumoasa parte este ca, odata ce lucrarea pleaca din mainile mele, ea incepe o calatorie pe care eu nu o pot anticipa, dar care face parte din destinul ei artistic. Este o forma de libertate pe care o respect si pe care o consider esentiala in relatia dintre artist si opera.
Ce loc ocupa sculptura si alte medii vizuale in viitorul tau artistic? Exista tentatia de a-ti extinde universul plastic dincolo de pictura?
Da, exista si cred ca este un pas firesc. Pictura este limbajul prin care m-am format si prin care ma exprim cel mai natural, dar simt ca anumite idei cer alta forma de materializare. Sculptura, de exemplu, ofera o dimensiune tactila si o prezenta fizica pe care panza nu o poate oferi. Prima mea lucrare tridimensionala m-a facut sa inteleg cat de diferit se raporteaza privitorul la un obiect in spatiu fata de o imagine bidimensionala.
imi place ideea de a explora materiale si tehnici noi, fie ca vorbim de metal, ceramica, sticla sau elemente organice. in sculptura, spatiul din jurul lucrarii devine parte din compozitie, iar asta schimba complet modul de gandire si de constructie.
Nu vad aceasta extindere ca pe o „abandonare” a picturii, ci ca pe o completare a ei. La fel cum un muzician poate canta la mai multe instrumente, cred ca un artist vizual poate naviga intre medii diferite, fiecare adaugand o nuanta noua vocii sale.
Pe termen lung, imi imaginez proiecte in care pictura, sculptura si instalatia se intalnesc intr-un spatiu comun, creand o experienta imersiva. Pentru mine, aceasta libertate de a trece dintr-un mediu in altul face parte din aceeasi cautare, aceea de a spune povesti vizuale care sa ramana cu privitorul mult dupa ce a parasit spatiul expozitiei.
Privind inapoi la tot parcursul tau, de la inceputurile autodidacte din Onesti, la expozitii internationale si colaborari cu galerii de top, care a fost momentul in care ai simtit ca „ai ajuns” si ca tot efortul tau a prins contur?
Momentul acela a venit la inceputul colaborarii cu HOFA, in 2020, chiar inainte de prima mea expozitie solo acolo. imi amintesc ca discutam cu cativa colegi din galerie si le spuneam ca simt ca am ajuns la linia de final. Veneam dupa un maraton de 10 ani in care am fost extrem de disciplinat, am muncit enorm si am sacrificat foarte mult.
Cand spun „sacrificiu”, ma refer la multe weekenduri in care am preferat sa stau in atelier, lucrand ore in sir, in loc sa merg sa petrec in cluburi sau sa ies in oras. Ani la rand, cand Anca ma intreba ce imi doresc de Craciun, raspunsul meu era mereu acelasi: „Cateva panze in plus.”
Simteam atunci ca am strans toate piesele puzzle-ului si ca, in sfarsit, le asezasem la locul lor. Credeam ca urmeaza o perioada de liniste, in care totul se stabilizeaza. si totusi, chiar atunci mi s-a spus: „Bine ai venit la linia de start. Abia acum incepe cu adevarat.”
Acea fraza m-a facut sa realizez ca tot ce facusem pana atunci fusese doar pregatirea terenului. Nu era finalul unui drum, ci inceputul unei etape complet noi, cu provocari si oportunitati mult mai mari decat cele pe care mi le imaginasem.
Daca te-ai putea intalni cu tine insuti peste 20 de ani, ce crezi ca ti-ar spune acel Vladinsky despre drumul parcurs si despre arta ta?
In primul rand, i-as multumi lui Dumnezeu pentru curaj. De multe ori mi se intampla sa ma uit inapoi si sa incerc sa inteleg ce am facut, si cu cat merg mai departe, cu atat imi dau seama cat de important a fost curajul pe care l-am avut. In societatea in care traim, nu e deloc usor sa reusesti in acest domeniu, mai ales atunci cand alegi sa iti construiesti un drum propriu, fara compromisuri.
Cred ca acel Vladinsky din viitor mi-ar spune: „Ai facut bine ca ai mers pe drumul tau, chiar si atunci cand era mai greu sau mai neclar.” Probabil mi-ar confirma ca toate deciziile luate din convingere – nu din frica sau din presiune externa – au fost cele care au dat sens parcursului meu.
Mi-ar reaminti ca arta este un maraton, nu un sprint, si ca fiecare etapa, fiecare serie, fiecare lucrare este o constructie peste cea anterioara, ca un strat nou de vopsea peste panza vietii mele. Mi-ar spune sa nu uit ca autenticitatea este cel mai valoros capital al unui artist si ca, indiferent cat de mult se schimba piata, tehnologia sau tendintele, ceea ce ramane este emotia reala transmisa prin lucrare.
Si poate mi-ar zambi, spunandu-mi ca, la fel ca acum 20 de ani, inca simte aceeasi curiozitate si acelasi entuziasm cand intra in atelier. Daca ar fi asa, ar insemna ca am reusit nu doar sa creez arta, ci sa imi pastrez viu motivul pentru care am inceput.