Odata cu aceasta editie a Festivalului Enescu care este in plina desfasurare la Bucuresti, urban.ro si Orange, partener al festivalului, si-au propus sa va arate si sa va explice culise ale muzicii clasice. Incepem cu un articol care merge in culisele marilor orchestre simfonice si explica cum sunt asezate instrumentele pe scena si cum influenteaza aceasta aranjare perceptia finala a sunetului.

In spatele fiecarei interpretari exista o asezare atenta a instrumentelor, care influenteaza atat executia muzicala, cat si experienta spectatorilor.

Intr-o orchestra simfonica exista diferite familii de instrumente, pe care le putem clasifica in: instrumente cu coarde, instrumente de alama, instrumente de suflat din lemn si instrumente de percutie. Fiecare dintre aceste sectiuni are un loc specific pe scena si joaca un rol esential in crearea sunetului.

Familia coardelor este alcatuita din vioara, viola, violoncel, contrabass si, in cauri speciale, pian si harpa. Familia coardelor reprezinta coloana vertebrala a orchestrei, fiind baza melodica si armonica a compozitiei muzicale.

Familia instrumentelor de suflat din lemn ofera o mare varietate de culori si texturi sonore, realizand ornamente si efecte care imbogatesc melodia. Din aceasta familie fac parte flautul, oboiul, clarinetul si fagotul.

Familia instrumentelor de alama e formata din trompete, tromboane, cornii si tube. In orchestra, aceste instrumente aduc stralucire, forta si profunzime melodiei, oferind o experienta auditiva bogata.

In orice orchestra avem si sectiunea tobe si percutie. Timpanul, cinelele, tobele, xilofonul si marimba fac parte din aceasta sectiune, oferind ritm compozitiei. Percutia accentueaza emotiile melodiei si adauga dinamism si textura lucrarii.

Instrumentele orchestrei simfonice sunt dispuse pe scena sub forma de semicerc. Dirijorul este asezat in centru, avand rolul de a ghida si coordona spectacolul.

In fata si centrul scenei se afla instrumentele cu coarde. Viorile, violele, violoncelele si contrabasii sunt plasate de la stanga la dreapta. In spatele sectiunii de coarde sunt plasate instrumentele de suflat din lemn. De obicei, acestea sunt asezate la un nivel usor mai ridicat pentru o mai buna proiectie a sunetului. Instrumentele de alama sunt si ele asezate in spatele coardelor, dar pe partea opusa fata de suflatorii din lemn. Aceasta dispunere ajuta la echilibrarea mai buna a sunetului, astfel incat acesta sa fie distribuit uniform in intreaga sala. Percutia este plasata in spatele scenei, in centru. Aceste instrumente sunt asezate in spatele suflatorilor, pentru a facilita coordonarea cu restul orchestrei.

Aceasta asezare a instrumentelor pe scena raspunde unor criterii care influenteaza direct experienta spectatorilor in timpul concertului:

Echilibru sonor. Plasarea instrumentelor pe sectiuni permite un echilibru corect al sunetului. De exemplu, alamurile sunt puse in spate pentru ca volumul lor sa se armonizeze cu al instrumentelor mai delicate, precum coardele.

Vizibilitate. Dispunerea in semicerc permite tuturor muzicienilor sa il vada pe dirijor, asigurand sincronizarea si coordonarea intre sectiuni.

Comunicare muzicala. Asezarea faciliteaza comunicarea intre muzicieni. Instrumentele din aceeasi familie sunt de obicei grupate, pentru a se auzi si raspunde mai usor.

Acustica spatiului. Modul de distribuire a instrumentelor influenteaza acustica si experienta ascultatorilor. Dispunerea pe sectiuni si in semicerc permite o proiectie eficienta a sunetului catre public si o mai buna intercomunicare intre muzicieni.

Faptul ca instrumentele de suflat puternice si percutia sunt in spate, iar corzile mai line in fata, pare o asezare logica. Dar acum putin peste 100 de ani, aceasta formatie nu exista…

Partea a doua a viorilor, in loc sa stea langa primele viori, era asezata vizavi, acolo unde astazi se gaseste, in cele mai multe orchestre, sectiunea de violoncele. Aceasta dispunere sprijinea efectul „antifonal”, sau de conversatie, intre corzi – un efect pe care compozitorii secolelor XVIII si XIX, precum Mozart, Elgar si Mahler, l-au scris adesea in muzica lor. Il puteti auzi, de pilda, in finalul Simfoniei nr. 41 „Jupiter” de Mozart.

Unii compozitori ai secolelor XIX si XX au specificat in mod expres aranjamente orchestrale pentru lucrarile lor.

In doua parti ale Recviemului sau, Hector Berlioz a indicat ca instrumentele de alama sa fie plasate in toate cele patru colturi ale salii. Iar in multe interpretari ale Simfoniei nr. 2 „Invierii” de Gustav Mahler, un mic ansamblu de corni francezi, trompete si instrumente de percutie canta dintr-o galerie superioara sau dintr-un alt loc spectaculos din sala, in functie de arhitectura locului.

La inceputul si mijlocul secolului XX, Leopold Stokowski – cunoscut mai ales ca dirijor al Orchestrei din Philadelphia si ca responsabil al intregii muzici din animatia Disney Fantasia (1940) – a aparut si a schimbat jocul unor instrumente pentru totdeauna.

Stokowski considera ca vechea asezare nu oferea cea mai buna omogenitate si proiectie a sunetului, asa ca a experimentat radical cu diferite planuri de asezare.  El  i-a scandalizat pe muzicienii vremii punand alamurile de lemn si de metal in fata corzilor, iar managementul orchestrei a fost indignat,argumentand ca instrumentistii de suflat «nu erau suficient de ocupati ca sa faca spectacol». intrucat instrumentele de suflat nu au mereu linia melodica si adesea au mai multe masuri consecutive de pauza, spre deosebire de sectiunea de viori.

Dar in anii 1920 a facut o schimbare care a ramas. A aranjat corzile de la acute la grave, de la stanga la dreapta, argumentand ca asezarea tuturor viorilor impreuna ii ajuta pe muzicieni sa se auda mai bine intre ei. Aceasta schimbare – «Stokowski Shift» – a fost adoptata de orchestre din toata America.

Din punct de vedere acustic, faptul ca viorile sunt puse impreuna in fata are sens. O orchestra are 20 de viori si doar doua tube, pentru ca tubele sunt mult mai puternice decat viorile. Dupa aceeasi logica, viorile sunt de obicei plasate in linia intai pentru a fi auzite. Viorile au un ton stralucitor, potrivit pentru a reda liniile melodice, in timp ce instrumentele cu registru mai grav redau armonia compozitiei. Aceasta dispunere produce un sunet echilibrat, proiectat in sala, cu multa rezonanta venind din partea corzilor.

Exista si un argument estetic pentru asezarea viorilor in fata. Miscarea sincrona a 20 de arcuse, cu multa virtuozitate la vedere, este cu adevarat impresionanta.

Totusi, Stokowski Shift nu a fost forma finala a orchestrei. Multi dirijori si ansambluri de astazi inca experimenteaza cu noi moduri de a prezenta muzica live.

Astazi, Aurora Orchestra (un ansamblu britanic, creat in 2008) inoveaza cu concertele lor imersive, in care muzicienii canta pe platforme, iar publicul poate merge printre ei – o experienta electrizanta.

Dirijorul italian Riccardo Muti se joaca adesea cu asezarea pe scena, mai ales in interpretarile simfoniilor lui Bruckner. Si, desigur, orchestrele din fosele de opera sau de musical au diverse alte aranjamente.

Dar, cu adevarat, de pe vremea lui Stokowski, un lucru a ramas constant: viorile din fata.

Astazi sunt mici variatiuni ale aranjamentelor pe care le solicita unii compozitori  pentru a obtine alt echilibru de sunet sau un efect spatial special.

Claudio Abbado, Simon Rattle sau Daniel Barenboim (toti trei dirijori care au fost prezenti si la Bucuresti la Festivalul Enescu) prefera adesea sa puna viorile in stanga si viorile II in dreapta, fata in fata. Asta creeaza un dialog mai clar intre partide, mai ales in muzica lui Beethoven, Brahms sau Mahler.

Configuratia „standard moderna” (ambele categorii de viori in stanga) e mai des intalnita pentru un sunet mai compact. Leonard Bernstein uneori muta percutia si alamurile mai aproape de centrul scenei pentru a scoate in evidenta forta lor in simfoniile de Mahler. Gustav Mahler insusi, ca dirijor, cerea uneori pozitionarea unor instrumente „in afara orchestrei” (trompete sau corni din culise) pentru efect dramatic.

La editia 2025 a Festivalului George Enescu  veti putea asculta unele  dintre cele mai mari orchestre ale lumii: Royal Concertgebouw, Orchestre National de France, Royal Philharmonic, Philharmonia, WDR Köln, Tonhalle Zürich, Rotterdam, Czech Philharmonic, Staatskapelle Dresden, Academy of St Martin in the Fields, Chamber Orchestra of Europe, Budapest Festival, Mahler Chamber, Scottish Chamber, Accademia Nazionale di Santa Cecilia.

Festivalul marcheaza si o puternica prezenta a orchestrelor autohtone, precum George Enescu Philharmonic Orchestra, Romanian Radio Chamber Orchestra, National Chamber Orchestra of Moldova, Transylvania State Philharmonic Orchestra of Cluj-Napoca, Camerata Regală sau Ad Libitum Quartet (Iasi)

Articol sustinut de Orange Romania, partener traditional al Festivalului International George Enescu