Maseuză într-un centru de talasoterapie din Bretania și încă afectată de moartea mamei sale, Emma este trimisă în Sultanatul Oman pentru a pregăti echipa unui centru de wellness. Dar misiunea aceasta o duce și în brațele unui bărbat misterios și în fața morții. Prinsă în centrul unei afaceri de stat cu implicații deosebit de grave și vânată de trimiși ai Palatului Muscat, Emma devine femeia periculoasă care trebuie ucisă. Astfel, maseuza ale cărei mâini fac minuni se transformă într-o femeie neînfricată, un adversar redutabil care nu poate fi anihilat. Și care ar putea ajuta serviciile secrete franceze să-și învingă oponenții.

Emma este debutul literar al lui Jean Reno. Cartea a aparut la Editura Trei, Colecția Fiction Connection,  traducere și note: Ruxandra Chiriță si o puteti cumpara de aici

JEAN RENO (Juan Moreno y Herrera Jiménez) s-a născut pe 30 iulie 1948 în Casablanca, Maroc, din părinți spanioli refugiați în Africa pentru a scăpa de regimul fascist al lui Franco. A debutat în cinematografie în 1978, cu rolul din L’Hypothèse du tableau volé. De atunci a jucat în peste o sută de filme, piese de teatru și seriale TV, cu prestații notabile în Le Grand Bleu, Léon și Nikita. Emma este primul său roman. Drepturile de traducere au fost vândute în peste 20 de țări.

Fragment carte. Emma. Jean Reno

Fragment EMMA. Jean Reno

Acum am plecat! Ești încă OK?

Încă! Beau roze. Hâc!

Am fugit. Uf!

Pénélope scutură din cap, o încearcă în același timp nervozitatea și tandrețea. Emma e cea mai cool fată din lume, cât nu e vorba despre job și cât ceilalți acceptă ca ea să‑i lase baltă și să se ascundă în buncărul ei. Îi face semn soțului ei. Julien e tras la față, cum se întâmplă la fiecare sfârșit de sezon. Tocmai servește la o masă cu un grup de turiști, belgieni sau englezi, având în vedere halbele de bere din fața lor. Oricât s‑ar proteja, oboseala îi accentuează crizele de melancolie. Pe de altă parte, e preferabil să se ocupe din nou de Bar des Amis și să facă din el unul dintre cele mai frecventate localuri din Bretania, decât să se lase măcinat de gânduri. Pe 13 noiembrie 2015, Julien stătea la taclale cu niște clienți din barul lui când s‑au tras primele focuri de kalașnikov. A ridicat capul spre televizor și a văzut trupurile căzând, secerate ca figurinele unui stand de la bâlci.  Împușcăturile au durat între unu și două minute, o veșnicie care se derulează aproape noapte de noapte în coșmarurile lui. 164 de cartușe. 21 de morți. Cifrele sunt ca niște stegulețe înfipte pe scena crimei. Nu spun nimic despre sânge, despre duhoarea carnagiului, despre stupefacție, însă oferă indicii privind izbucnirea violențelor. Julien nu și‑a deschis cafeneaua în zilele care au urmat după atentat. Un an mai târziu, și‑a cedat partea din afacere, a fugit din Paris și a umblat haihui câteva luni, sub pretextul unei călătorii. Bretania ar fi trebuit să fie doar un popas, dar a intalnit‑o pe Pénélope. De atunci, nu s‑au mai despărțit. Pasiunea a risipit diferența de 15 ani dintre ei, rigiditatea unuia, imaginația neînfrânată a celuilalt.

Se echilibrează unul pe altul și trăiesc o dragoste profundă.Pénélope e brusc trezită din starea de reverie. Julien îi aduce o duzină de Kween, regina stridiilor din golful Quiberon, și‑i întinde cu un gest teatral prețiosul ei sos Tabasco.

— Lipsa ta de gust o să mă uimească întotdeauna, Pénélope!

În loc de răspuns, ea varsă câte un strop de sos pe fiecare stridie, apoi înfulecă trei, una după alta, cu un suspin de plăcere.

— Inutil să te întreb dacă sunt pe gustul tău.

— O fericire perfect asezonată.

— Nu‑i lași câteva și amicei tale?

— Ajunge în cinci minute. Ne aduci ceva prăjit?

Îl privește cu o expresie care merită din plin să

fie iertată pentru mâncărurile ei stropite cu Tabascoketchup-maioneză.

— Vorbești despre lup…

Emma își asigură bicicleta și traversează terasa.

Apariția ei suscită freamătul obișnuit: priviri strălucitoare, busturi bombate, coloane vertebrale care‑și regăsesc verticalitatea

în mod miraculos. Ea nu observă nimic sau

nu‑i pasă, ceea ce înseamnă același lucru, și se prăvălește

pe scaunul ei, își ia paharul de vin roze gata umplut, îl

golește pe jumătate dintr‑o sorbitură.

— Uau! A fost chiar așa de greu?

— Să trecem peste asta!

— Ei?

— Ei ce?

— Pun pariu că Excelența Sa arată și mai trăsnet în pielea goală!

— Destul de bine…

Emma pare epuizată, dar discreția asta e neobișnuită

la ea.

— Să nu crezi că scapi așa ușor!

— Ce vrei să afli?

— Totul!

— N ‑am mare lucru de zis. L‑am masat, a fost foarte bine. Și cu asta, basta. Bănuiesc că o să urmeze o informare făcută de dragul nostru director și o zi liberă din partea casei. Dar tu?

— Încetează! Te cunosc, s‑a întâmplat ceva!

Julien sosește la țanc ca s‑o scoată din încurcătură. În timp ce le așază în față o farfurie cu stridii și un coș cu creveți prăjiți, Emma e nehotărâtă. O cunoaște pe Pénélope, știe ce fler are; dacă încearcă să evite subiectul, nu mai scapă de prietena ei. Imediat ce se îndepărtează Julien, reia discuția pe un ton dezinvolt:

— OK, Sherlock, mă predau. A fost chiar bine, dar ciudat.

— Ciudat, adică dubios?

— Mai rău.

Emma își arată palmele de parcă le‑ar supune examinării prietenei sale.

— Mi se părea că mi‑au luat foc mâinile. De cum l‑am atins, până la finalul ședinței. Nici măcar n‑am putut urma protocolul, hotărau ele singure. Nu mi s‑a mai întâmplat niciodată.

— Păi, e genial!

— E mai ales înspăimântător.

— Îți dai seama ce s‑a întâmplat, Emma? Tipul ăsta e anume făcut pentru tine!

— Termină cu clișeele tale, Pénélope! Tipul ăsta, cum îi zici tu, seamănă cu o fantasmă de pe TikTok pentru adolescente întârziate. Nu trăim pe aceeași planetă și, dacă ne‑am întâlni din nou intr‑o bună zi, probabil că n‑am avea nimic să ne spunem. Ăsta e idealul tău?

Ca să nu izbucnească în lacrimi — încă un acces emoțional ivit din senin —, își îndeasă un pumn de creveți în gură și se apucă să‑i mestece cu furie.

— OK, pesimisto! M‑am entuziasmat puțin, nu zic să te măriți cu el, doar să petreci o noapte fierbinte. Știi cum e când vă place unul de altul și simțiți că luați foc? Când ai simțit asta ultima oară?

— Știi foarte bine, având în vedere că faci calculele în locul meu.

— Exact. Opt luni! Căpitanul de yaht care a trecut pe‑aici, parcă Mike îl chema…?

— Pénélope!

— Ce Pénélope?

— Nu despre asta e vorba! Eu îți spun despre ce am simțit, un fel de fluid pe care abia l‑am putut stăpâni și care… Emma se oprește brusc, i s‑a pus un nod în gât. Prietena ei o ia de mână și i‑o strânge afectuos.

— Te cred. Vreau pur și simplu să spun că ai nevoie să te detașezi. De când te cunosc, îmi repeți că preferi să trăiești singură, că Tinder e o prostie, că nu există vreun tip ca lumea pe‑aici. Emma, n‑ai nici măcar 30 de ani! E îngrijorător!

Pénélope îl vede pe Julien cum le observă curios de la depărtare. Îi face semn, apoi adaugă cu o notă gravă în voce:

— Nu crezi c‑ar fi timpul să‑l uiți pe ratatu‑ăla?

Emma o privește nedumerită, iar Pénélope îi înțelege confuzia.

— Vorbesc de fostul tău iubit, domnul Spală‑Putina în persoană.

— Ah!… L‑am șters de mult din memorie!

— Atunci de ce ești și acum singură?

— Cu siguranță, fiindcă nu mi‑am găsit omul potrivit.

Își ridică paharul cu un zâmbet jenat, înainte ca amica ei să se lanseze pe tema vieții amoroase bogate și pasionale.

— Uite ce e, am nevoie de odihnă, săptămâna asta m‑a istovit. Dar îți promit că am să mă gândesc… nu la domnul Khan, bineînțeles, ci la o relație ușoară. Ești de acord, captain?

Pénélope n‑are niciun chef să strice seara, iar Emma pare intr‑adevăr extenuată. Se resemnează și ciocnește paharul cu ea, lăsând impresia că se lasă aburită. Apartamentul e tăcut ca un mormânt. Mardi își face apariția și se întinde ca un arc, cu fundul bombat. Emma se apleacă spre el, luptând împotriva greței.

— Ți‑e foame, pisicul meu iubit?

Răspunsul e un „miau“ ascuțit. Ea se ridică, se duce la frigider și golește restul de mâncare din cutie în bol. După ce i‑a servit masa pisicului, se forțează să bea două pahare mari de apă ca să evite o migrenă violentă. Slavă Domnului, mâine nu lucrează! Pendula bunicului arată ora 1:40. În medie, e mai degrabă ora 23. Îi vine să plângă din cauza asta. Fir‑ar să fie, Emma, parcă ești o fată bătrână! Pénélope a pus degetul pe rană adineauri. Nu mai poate s‑o ducă așa. Mica ei lume plăcută îi pare strâmtă, tavanul e prea scund, luminile sunt prea estompate. Jeanne o privește fix, impenetrabilă, din rama ei. Emma simte o furie necunoscută.

— Încotro mă îndrept, mamă? Mă chinui de nouă ani să uit de accidentul ăla nenorocit! Cum să mă pun pe picioare? Cum să iubesc pe cineva fără să‑mi spun că am să‑l omor intr‑o bună zi? Așteaptă, cu ochii ațintiți spre portretul mamei ei. Nu se întâmplă nimic. Nicio intuiție sau senzație de tandrețe. Jeanne rămâne tăcută.

Emma înțelege intr‑o sclipire de luciditate că asta trebuie să se fi întâmplat cu acel fluid. Voința n‑are ce căuta aici. Ci mai degrabă momentul potrivit. Situația perfectă. Își imaginează un acrobat care merge pe sârmă aliniat pe o axă ideală, din vârful picioarelor, până la brațele desfăcute. Detașare și echilibru. Mama ei nu comunică niciodată cu ea când se smiorcăie. Cu puțin timp în urmă, oboseala a sensibilizat‑o, iar atracția a făcut restul. Acum regretă că a plecat fără să‑l aștepte pe Tariq Khan. N‑o să afle niciodată ce s‑a petrecut cu adevărat, o simplă atracție chimică sau altceva… Pénélope are dreptate. E îngrijorător. O să se distreze, o să‑și ia un iubit doar de plăcere, o să iasă din văgăuna întunecată în care a aruncat‑o moartea mamei ei.