RUTH REICHL (n. 1948), una dintre cele mai influente figuri din lumea criticii culinare americane, este autoarea mai multor bestsellere New York Times la categoria nonficțiune, de un succes deosebit bucurându-se Tender at the Bone: Growing Up at the Table (1998), Comfort Me with Apples: More Adventures at the Table (2001), Garlic and Sapphires: The Secret Life of a Critic in Disguise (2005) și Save Me the Plums: My Gourmet Memoir (2014), precum și o carte de bucate, My Kitchen Year: 136 Recipes That Saved My Life (2015). Primul său roman, Delicious! (2014), a făcut-o cunoscută și cititorilor de ficțiune, iar Romanul Parisului (The Paris Novel, 2024; Humanitas Fiction, 2025) ajuns de asemenea bestseller New York Times, a impus-o definitiv și în ficțiune, fiind în curs de apariție în aproape zece țări. Ruth Reichl a condus vreme de zece ani ca redactor-șef prestigioasa revistă Gourmet. Anterior, a fost critic culinar pentru New York Times și editor și critic culinar pentru Los Angeles Times. De-a lungul timpului, a primit șase premii James Beard pentru jurnalism, iar în 2024 i-a fost decernat James Beard Lifetime Achievement Award. Actualmente, locuiește în nordul statului New York împreună cu soțul său și două pisici.

Când Celia îi lasă o moștenire cel puţin ciudată – un bilet de avion spre Paris și o sumă de bani pe care să o folosească doar acolo –, Stella nu este deloc pregătită pentru hazard; o copilărie solitară, lipsită de afecţiune maternă și umbrită de o traumă nemărturisită, a predispus-o la rutină și singurătate. Proprietara editurii unde lucrează o sfătuiește să își ia o perioadă de pauză, iar tânăra se hotărăște să respecte ultima dorință a mamei sale. Singură, într-un oraș străin, nu poate renunța la vechile obiceiuri: prudenţă, cumpătare, planificare. Dar, ca atrasă de un magnet, probează într-un magazin vintage o fabuloasă rochie creată de Yves Saint Laurent pentru prima sa colecție sub emblema Casei Dior, și vânzătoarea insistă că aceasta îi e destinată. Stella e de acord să o poarte pentru o zi înainte să o cumpere și să urmeze indicațiile femeii neobișnuit de stăruitoare. Prima oprire: celebra braserie Les Deux Magots. Întâlnirea cu un colecţionar de artă octogenar care decide să o ia sub protecţia sa pare că îi va schimba destinul, dar Stella trebuie să-și găsească curajul necesar pentru a face faţă provocărilor unui nou mod de viaţă.

Cartea a aparut la editura Humanitas, traducere și note de Anca Dumitru si o gasiti aici.

Fragment carte. Ruth Reichl, Romanul Parisului

Stella se trezi dezorientată. Deschizând ochii, văzu perdelele din jurul patului și amintirea nopții reveni în forță.

Se împletici până la baie. Chipul pe care oglinda i‑l întoarse era palid și pătat, de parcă cineva ar fi trecut o radieră peste el. Se spălă, se tot spălă, sperând să‑și revină, în timp ce mintea ei ordonată încerca să organizeze ziua. Dar nu știa ce o așteaptă, ceea ce îi dădea un sentiment familiar de teamă.

Se așeză pe pat, rozându‑și unghiile. Asta se întâmplă când te lași dusă de val, cu oameni pe care nu‑i cunoști. Trebuia să se întoarcă la Paris, dar nici măcar nu știa cum să găsească ușa de la intrare. E ultima dată! Încercând să se calmeze, se imagină în camera ei de la Esmeralda, agățând un calendar pe perete. La ora zece în fiecare dimineață ar fi la Bibliothèque Nationale. Ar găsi o cafenea în apropiere, pentru prânz. La cinci s‑ar întoarce la hotel, ar face o pauză înainte de cină. Apoi ar cina la Chez Robert et Louise. Un plan frumos! Acum nu‑i mai rămânea decât să se întoarcă la Paris.

Abia după ce‑și îmbrăcă hainele își dădu seama că cineva îi spălase bluza și‑i călcase blugii. Făcu patul, netezindu‑l de mai multe ori până nu mai rămase nici o urmă a prezenței ei. Apoi se duse la ușă.

Aruncă o privire afară. Cineva era acolo! Deschizând ușa pe furiș, privi din nou pe coridor cu teamă și văzu o tânără cu un șorț alb, stând foarte dreaptă. Părul ei blond era împletit în două cozi strânse de o parte și de alta a feței, conferindu‑i un aspect inocent, ca într‑o pictură olandeză veche. De când stătea acolo? Cât era ceasul?

— Mă urmați, vă rog?

Femeia porni pe coridor. Stella se supuse, iar tocurile pantofilor lor țăcăneau pe podelele de lemn în timp ce treceau pe holuri. În cele din urmă ajunseră la o scară mult mai grandioasă decât cea pe care coborâse în timpul nopții.

La parter trecură prin camere ticsite de mobilier. Brocarturi, țesături, covoare turcești – un caleidoscop de texturi și culori se desfășură sub ochii Stellei. Ghidul ei înainta alert, mișcându‑se atât de repede, încât Stella văzu doar în fugă, ca o părere, portretele vechi, sumbre, și peisajele de pe pereți.

Fata se opri în fața unei uși mari de lemn, o împinse și‑i indică Stellei să intre. Stella făcu doi pași, ridică privirea și se opri brusc.

Încăperea părea să aparțină altei case. Sobră ca o mănăstire, doar linii pure și suprafețe dure. Pereții erau albi și complet goi, iar o masă cioplită dintr‑o singură bucată de lemn enormă trona în centrul camerei. Un întreg perete era de sticlă. Un buchet uriaș de forsiția galbenă dintr‑un colț părea să adune toată lumina din cameră pentru a scoate în evidență o curbură înaltă de marmură albă care se afla în fața ei. Fără să gândească, Stella se duse și își trecu mâna peste piatra netedă.

— Nici eu nu mă pot abține!

Vrăjită de cameră și de sculptură, aproape că nu îi observase prezența, dar acum văzu că stătea în capul mesei.

Jules continuă:

— La scurt timp după război – trebuie să fi fost în 1923 – am intrat în atelierul lui Brâncuși, și acolo era. Niciodată nu am văzut ceva atât de frumos.

— Înțeleg. Există o lucrare a lui Brâncuși la Guggenheim, o vedeam mereu când eram mică. Întotdeauna mi‑am dorit s‑o pot lua acasă.

— Foca?

— Da! Îmi place simplitatea lui Brâncuși. E ca și cum ar fi avut capacitatea de a asculta marmura și de a ști ce vrea să devină. Sculpturile lui par atât de naturale, de parcă nu ar fi fost făcute de mâna omului.

Zâmbetul lui Jules o încălzi; îl mulțumise.

— Aceasta se numește Pasărea în zbor. A făcut‑o din nou și din nou, de parcă nu ar fi putut niciodată să atingă ceea ce își propusese. Prefera versiunile turnate în bronz, pentru că îi plăcea modul în care metalul aproape că dispare într‑o anumită lumină.

— Precum catedrala.

— Exact! Dar eu am preferat întotdeauna această versiune de marmură. În momentul în care am văzut‑o, am știut că trebuie să o am. Mi‑am vândut mașina și am cumpărat‑o pentru mama mea de ziua ei.

O spuse atât de firesc, de parcă oricine, dând peste o capodoperă, ar putea‑o cumpăra pe dată.

— Sunt convinsă că a iubit‑o!

El făcu o față de parcă ar fi gustat ceva amar și gesticulă spre camerele pe care Stella le străbătuse.

— Ai văzut casa? Mama nu a vrut niciodată să admită că timpul trece. A exilat piesa într‑unul dintre salonaşele pe care nimeni nu le mai folosește.

— O, săraca pasăre!

Stella mângâie sculptura cu o mână protectoare.

— Cu toate acestea, a fost încântată când o galerie americană a importat versiunea de metal pentru o expoziție, iar vameșii, lucru ce‑a devenit cunoscut, au impozitat‑o ca pe o mașinărie. „Știu că nu e artă! Scoate‑o, te rog, din casa mea“, spunea ea.

— Și ai scos‑o?

— Desigur! Locuiam într‑un apartament mic în acel moment, iar pasărea mea și cu mine eram foarte fericiți acolo. Apoi viitoarea mea soție a văzut‑o… Când am întrebat‑o dacă vrea să se căsătorească cu mine, a spus că s‑ar căsători cu pasărea, dar că eu le‑aș putea însoți.

Stella râse.

— Avea și gust, și simțul umorului.

— Da, spuse el simplu. Nu era nimeni ca ea. Ea… Dădu să spună ceva, apoi se opri și‑o întrebă: Cafea?

Dădu din cap că da. I‑ar fi plăcut să‑l descoasă despre soția lui, dar nu voia să fie băgăcioasă. Era evident că îi e dor de ea, dar, în ciuda amintirilor fericite de ieri, simțea că uneori devenea un subiect dureros. În schimb, întrebă despre această vizită la Vézelay.

— Prietenul meu, Christian Zervos, și soția lui au fost mari colecționari și au lăsat totul, prin testament, acestui oraș. Vézelay plănuiește să deschidă un muzeu de artă modernă și mi‑au cerut ajutorul. Mi‑am amintit că scriitorul Romain Rolland avea o casă frumoasă lângă catedrală și m‑am gândit că ar fi un cadru perfect pentru colecție. Am venit să le‑o arăt autorităților orașului. Dar… el păru ușor jenat. Îmi pare rău, Marc ne‑a hrănit prea bine. Va trebui să mă întorc săptămâna viitoare.

Turnă lichidul aburind dintr‑un vas de argint într‑un bol de porțelan albastru, apucă o carafă cu lapte fierbinte și își aplecă capul întrebător. Ea dădu din cap din nou.

— Deci ești consultant de artă?

— Printr‑o întâmplare. Am fost crescut să cred că domnii nu muncesc și că e vulgar până și să vorbești de bani. Tatăl meu și prietenii lui considerau investițiile lor ca pe niște hobby‑uri, spus el, zâmbind ironic. Și totuși erau mereu impresionați când aceste hobby‑uri se dovedeau a fi profitabile. Când tatăl meu a văzut că obiectele de artă pe care le cumpăram deveneau din ce în ce mai valoroase, a cerut să le fie prezentat prietenilor mei. Artiștii au nevoie întotdeauna de bani, așa că am fost fericit să ajut. În scurt timp, tata și‑a câștigat o reputație de cunoscător. Ciudat lucru, și el a crezut asta.

— Și greșea?

Cafeaua era puternică, fierbinte și ușor dulceagă. Ea inhală aburul.

— O, nu. Arta nu i‑a adus nici o plăcere. Pentru el era doar o altă investiție, la fel ca acțiunile, bijuteriile sau proprietățile.

— Și pentru tine?

— Cumpăr ceea ce iubesc. Susțin artiștii în care cred. Banii nu au contat niciodată prea mult pentru mine.

Ușor de spus, gândi ea, privind în jur.

— A fost nevoie de bani pentru a face această cameră frumoasă pentru pasărea ta.

— De fapt, soția mea a gândit această cameră. Ea dădu să protesteze, și el ridică mâinile într‑un gest de predare. Dar înțeleg ce vrei să spui.

Jules dădu din cap către obiectele frumoase din jurul său: un ou cu coaja albăstrie așezat într‑o ceașcă delicată de porțelan, o lingură de argint, o carafă de cristal plină cu suc de portocale. Chiar și hainele pe care le purta – o cămașă galben‑lămâie sub un pulover roșcat decolorat – aveau o frumusețe naturală.

— Ironia, desigur, este că, în cele din urmă, toate lucrurile pe care tatăl meu le considera investiții serioase nu au avut nici o valoare, iar cele mai valoroase posesiuni ale familiei noastre s‑au dovedit a fi rezultatul pasiunilor noastre: a mea pentru artă și a lui pentru vin.