Sambata, 7 septembrie,  castigatoarea turneului de la US Open Aryna Sabalenka a marturisit ca si-a regasit increderea in ea si a invatat sa-si gestioneze emotiile legate de finalele pe care le-a pierdut in acest an cu ajutorul unei carti. Este vorba de In atelierul de magie. Călătoria unui neurochirurg pentru a descoperi enigmele creierului și secretele inimii. DR. JAMES R. DOTY. Cartea e tradusa si la noi, la Editura Trei (Traducere din engleză de Ioana Chirilă) si, prin amabilitatea editurii aveti mai jos un fragment.

Gasiti cartea aici

Fragment ÎN ATELIERUL DE MAGIE

Capitolul 1

Magie adevărată

Lancaster, California, 1968

Ziua în care am observat că-mi lipsea degetul mare a început ca oricare alta, în vara de dinaintea clasei a VIII-a. Îmi petreceam timpul plimbându-mă cu bicicleta prin oraș, deși uneori era atât de cald încât metalul de pe ghidon frigea ca o plită încinsă. Simțeam mereu praful în gură, nisipos și buruienos ca tufa de cicoare și cactușii care se luptă cu soarele din deșert și căldura pentru a supraviețui. Familia mea avea bani puțini și-mi era deseori foame. Nu-mi plăcea să-mi fie foame. Nu-mi plăcea să fiu sărac.

Orașul Lancaster devenise cunoscut după ce Chuck Yeager depășise viteza sunetului la Baza militară aeriană Edwards, cu 20 de ani în urmă. Toată ziua avioanele zburau deasupra noastră, cu militari antrenându-se și testând aeronavele. Mă întrebam cum ar fi fost să fiu Chuck Yeager pilotând avionul experimental Bell X-1 până la viteza sunetului, realizând ceea ce niciun om nu reușise până atunci. Cât de mic și dezolant trebuia să-i fi părut Lancasterul de la 14 000 de metri altitudine, zburând mai rapid decât ar fi crezut cineva că era posibil. Îmi părea mic și dezolant mie, care aveam picioarele doar la câțiva centimetri de pământ când pedalam pe bicicleta mea prin împrejurimi.

Am observat că-mi lipsea degetul în acea dimineață. Aveam o cutie de lemn sub pat, în care păstram cele mai prețioase lucruri pentru mine. Un carnețel cu desenele mele, câteva poezii secrete și întâmplări sau adevăruri ciudate pe care le descoperisem: cum ar fi că, în lume, sunt jefuite zilnic douăzeci de bănci ori că melcii pot dormi până la trei ani, că în Indiana este ilegal să oferi țigări unei maimuțe. Cutia conținea și o copie uzată a cărții lui Dale Carnegie How to Win Friends and Influence People/Cum să‑ți faci prieteni și să influențezi oameni, cu colțurile îndoite ale paginilor ce enumerau șase moduri prin care poți să-i faci pe oameni să te placă. Pot să recit aceste șase moduri din memorie.

1. Fii sincer interesat de alte persoane.

2. Zâmbește.

3. Amintește-ți că numele unei persoane este, pentru acea persoană, cel mai dulce și important sunet, în orice limbă.

4. Fii un ascultător bun. Încurajează-i pe alții să vorbească despre ei înșiși.

5. Vorbește despre lucruri care prezintă interes pentru cealaltă persoană.

6. Fă cealaltă persoană să se simtă importantă și fă-o sincer.

Am încercat să realizez toate aceste lucruri când vorbeam cu alții, dar de zâmbit o făceam cu gura închisă deoarece, când eram mai mic, căzusem peste măsuța de cafea, mă lovisem la buza de sus și-mi spărsesem dintele din față. Din cauza acelei căzături, dintele crescuse strâmb și se colorase într-un maro-închis. Părinții mei n-aveau bani să mi-l repare. Îmi era rușine să zâmbesc și să-mi arăt dintele strâmb și colorat, așa că încercam să țin gura închisă în majoritatea timpului.

În afară de carte, cutia de lemn conținea și toate obiectele pentru trucurile mele magice — un pachet de cărți marcate, monede trucate pe care puteam să le transform din monede de 5 cenți în monede de 10 cenți și, cel mai important lucru, un vârf de deget de plastic, care putea ascunde o eșarfă de mătase sau o țigară. Cartea aceea și obiectele magice erau foarte importante pentru mine, erau cadouri de la tatăl meu. Petrecusem ore întregi exersând trucul cu degetul de plastic. Învățând cum să-mi țin mâinile astfel încât să nu se observe și cum să împing ușor înăuntru eșarfa sau țigara astfel încât să pară că au dispărut ca prin magie. Reușisem să-mi păcălesc colegii și vecinii din complexul de apartamente. Dar, astăzi, degetul nu mai era. Dus. Dispărut. Și nu eram prea încântat de asta.

Fratele meu nu era acasă, ca de obicei, dar mi-am închipuit că poate îl luase el sau măcar că poate avea habar pe unde ar putea fi. Nu știam unde se ducea în fiecare zi, dar m-am hotărât să-mi iau bicicleta și să îl caut. Degetul de plastic era cel mai important lucru pentru mine. Fără el nu însemnam nimic. Era neapărată nevoie să-l recuperez.

Pedalam pe o pistă singuratică de-a lungul centrului comercial de pe Avenue I, o zonă care nu se afla în circuitul meu zilnic de bicicletă pentru că, în afară de acest centru comercial, nu era nimic de văzut, numai terenuri goale, și iarbă, și garduri de sârmă pe o distanță de aproape 2 km, de-o parte și de cealaltă. M-am uitat la un grup de băieți mai mari din fața unui magazin, dar nu l-am zărit pe fratele meu. M-am simțit ușurat pentru că, de obicei, dacă-mi găseam fratele într-un grup de copii, însemna că cineva se luase de el și aș fi intrat într-o bătaie ca să-l apăr. Deși cu un an și jumătate mai mare decât mine, era mai mic de statură și bătăușilor le place să se ia de cei care nu se pot apăra singuri. Lângă centrul comercial se afla cabinetul unui optician, iar lângă acesta era un fel de atelier-magazin pe care nu-l mai văzusem până atunci: Magazinul magic Iepurele-Cactus. M-am oprit pe trotuarul din fața centrului comercial și am privit cu atenție dincolo de parcare. Întreaga fațadă a atelierului era formată din cinci geamuri verticale și o ușă de sticlă în partea stângă. Soarele se reflecta în geamurile murdărite în dungi, așa că nu puteam să văd dacă era cineva înăuntru, dar am mers pe lângă bicicletă până la ușa din față, sperând să fie deschisă. Mă întrebam dacă vindeau degete de plastic și cât costau. Nu aveam bani, dar nu pierdeam nimic dacă aruncam o privire. Mi-am sprijinit bicicleta de o cutie poștală din fața atelierului, aruncând o privire la grupul de băieți din fața magazinului. Nu păreau să mă fi observat nici pe mine, nici bicicleta mea, așa că am lăsat-o acolo și am împins ușa de la intrare. Nu s-a urnit din prima, dar apoi, ca prin mișcarea de baghetă a unui magician, a cedat și s-a deschis ușor. Un clopoțel a sunat deasupra capului meu în timp ce intram.

Primul lucru pe care l-am zărit a fost o tejghea lungă din sticlă plină cu pachete de cărți, baghete, cupe de plastic și monede aurite. Sprijinite de pereți erau cutii negre și grele despre care știam că erau folosite de magicieni în spectacole, și rafturi întregi pline cu cărți despre magie și iluzionism. Am văzut chiar și o mini-ghilotină într-un colț și două cutii verzi pe care le puteai folosi pentru a tăia un om în două. O femeie în vârstă, cu păr castaniu cârlionțat, citea o carte broșată, cu ochelarii pe vârful nasului. Zâmbea privindu-și cartea, apoi și-a scos ochelarii, și-a ridicat încet capul și m-a privit direct în ochi, așa cum niciun adult n-o mai făcuse până atunci.

• Eu sunt Ruth, a spus. Cum te cheamă?

Zâmbetul îi era atât de larg și ochii îi erau atât de căprui și blânzi încât nu m-am putut abține și am zâmbit înapoi, uitând complet de dintele strâmb.

• Eu sunt Jim, am spus.

Până în acel moment mi se spunea Bob. Numele meu mijlociu este Robert. Nu-mi amintesc de ce mi se spunea Bob. Dar, oricare ar fi fost motivul, când m-a întrebat, i-am răspuns „Jim“. Și acesta e numele care mi-a rămas pentru tot restul vieții.

• Bine, Jim. Sunt foarte bucuroasă că ai intrat.

N-am știut ce să răspund și doamna continua să mă privească. În cele din urmă, a oftat, dar era mai mult un oftat vesel decât unul trist.

• Cum pot să te ajut? Mintea mi s-a golit o secundă. Nu-mi aminteam de ce intrasem în magazin și aveam senzația resimțită atunci când te lași pe spate pe un scaun și revii în poziția verticală exact în momentul dinainte să cazi cu totul. A așteptat răbdătoare zâmbind încă până mi-am găsit cuvintele ca să răspund.
• Degetul meu, am zis.
• Degetul tău?
• Mi-am pierdut degetul de plastic. Aveți de vânzare?
• M-a privit și a ridicat din umeri ca și când habar nu avea la ce mă refer.
• E pentru magia mea. Pentru un truc magic. Știți… un deget de plastic de pus pe degetul mare.
• Am să-ți spun un mic secret, mi-a zis. Nu știu nimic despre trucurile de magie.
• Am privit în jur la toate accesoriile și obiectele pentru trucuri întinse și atârnate peste tot și apoi m-am uitat în ochii doamnei foarte surpins, fără îndoială.
• Fiul meu este patronul magazinului, dar momentan nu este aici. Eu doar stau aici și citesc așteptându-l să revină. A plecat să ducă un comision. Din păcate, nu știu absolut nimic despre magie sau trucuri cu degete de plastic.
• Nu-i nimic, am spus. O să mă uit oricum.
• Desigur, simte-te ca acasă. Și dacă găsești ce cauți, te rog să mă anunți. A râs; deși nu eram sigur de ce, era un râs drăguț care mă făcuse să mă simt bine fără niciun motiv concret. M-am plimbat prin atelier, uitându-mă la rândurile nesfârșite de cărți de joc magice, obiecte de recuzită și cărți. Am găsit chiar și o mică vitrină plină cu degete de plastic. Simțeam cum mă urmărea cu privirea; deși știam că e cu ochii pe mine, nu o făcea asemenea patronului de lângă apartamentul nostru atunci când mă aflam în magazinul lui. Sunt aproape convins că domnul acela mă bănuia de furt și de fiecare dată când intram acolo îi simțeam ochii suspicioși urmărindu-mi fiecare pas.
• Locuiești în Lancaster? m-a întrebat Ruth.
• Da, am răspuns. Dar în cealaltă parte a orașului. Mă plimbam cu bicicleta căutându-l pe fratele meu și am văzut magazinul dumneavoastră, așa că m-am decis să intru.
• Îți place magia?
• Îmi place foarte mult, i-am spus.
• Ce-ți place la ea?

Voiam doar să-i spun că mi se părea distractivă și faină, dar cu totul altceva mi-a ieșit pe gură.

— Îmi place să exersez ceva și să devin foarte bun la acel lucru. Îmi place să dețin controlul. Dacă-mi iese sau nu trucul, depinde numai de mine. Nu contează ce spun, ce gândesc sau ce fac ceilalți.

A tăcut câteva clipe și m-am simțit jenat de cele spuse.

— Înțeleg la ce te referi, a zis. Povestește-mi despre trucul cu degetul de plastic.

— Păi, îți pui degetul de plastic pe degetul mare și publicul crede că e chiar cel real. Trebuie să-l ascunzi puțin, pentru că, dacă e prea la vedere, se va observa că e fals. E gol în interior și-l poți muta de pe deget în cealaltă palmă exact așa — am făcut un gest clasic pentru trucuri magice: am apucat o mână cu cealaltă și mi-am trecut degetele de la una peste degetele celeilalte. Muți pe ascuns degetul de plastic în cealaltă mână și poți ascunde în el o eșarfă mică de mătase sau o țigară, apoi faci din nou mișcările cu mâinile și pui degetul de plastic din nou pe degetul tău. Dar atunci în interiorul său se află ce ai ales să ascunzi. Arată ca și cum ai făcut ceva să dispară ca prin magie sau îl poți folosi invers, să faci să apară ceva de nicăieri.

— Înțeleg, spuse Ruth. Cât ți-a luat să exersezi trucul acesta?

— Câteva luni. Exersez zilnic, câteodată doar câteva minute, alteori chiar o oră. Dar zilnic. A fost foarte greu la început, chiar și cu instrucțiunile în față. Apoi a devenit din ce în ce mai ușor. Oricine ar putea s-o facă.

— Pare un truc bun și e grozav că exersezi, dar știi de ce funcționează?

— La ce vă referiți? am întrebat.

— De ce crezi că prinde trucul la oameni? Ai spus că degetul de plastic e vizibil fals, deci de ce totuși îi păcălește pe oameni?

Arăta deodată foarte serioasă, ca și cum ar fi vrut s-o învăț ceva. Nu eram obișnuit ca altcineva, mai ales un adult, să mă roage să-i explic sau să-l învăț ceva. M-am gândit câteva secunde.

— Bănuiesc că funcționează pentru că magicianul este atât de priceput încât îi păcălește pe oameni. Nu-i observă jocul mâinilor.

Trebuie să-i distragi pe oameni când faci trucuri de magie.

A râs când am spus asta.

— Să-i distragi, spui. Asta e fantastic. Ești foarte înțelept.

Vrei să-ți spun și eu de ce cred că prinde acest truc?

A așteptat răspunsul meu și din nou m-am simțit ciudat că un adult îmi cerea permisiunea să-mi spună ceva.

— Sigur.

— Cred că trucurile de magie funcționează pentru că oamenii văd numai ce cred că este acolo mai curând decât ce e cu adevărat. Acest truc cu degetul de plastic funcționează pentru că mintea e un lucru straniu.

Vede ce se așteaptă să vadă.

Creierul, pe cât de ocupat, este de fapt destul de leneș. Și da, trucul mai funcționează pentru că oamenii sunt, așa cum ai spus, foarte ușor de distras. Dar nu sunt distrași de gesturi ale mâinilor. În majoritate, cei care asistă la un truc magic nu sunt prezenți cu adevărat acolo, privind spectacolul. Ei regretă ceva ce au făcut ieri sau își fac griji pentru ziua de mâine, deci din start nu sunt acolo în momentul spectacolului, deci cum ar putea să fie atenți la degetul de plastic?

Nu prea înțelegeam la ce se

referea, dar am dat din cap. Va trebui să mă gândesc la asta mai târziu. Să-mi repet cuvintele doamnei în minte și să încerc să le descâlcesc.

— Nu mă înțelege greșit.

Cred în magie. Dar nu în magia care presupune șiretlicuri, trucuri sau jocuri ale mâinilor. Știi la ce fel de magie mă refer?

—Nu, dar sună destul de interesant, am zis.

Voiam să mai ascult. Îmi plăcea că aveam o conversație adevărată. Mă simțeam tare

important.

—Faci vreun truc cu foc?

—Păi, poți face trucul cu degetul și cu o țigară aprinsă, dar nu l-am încercat așa. Trebuie să folosești focul pentru a prinde țigara.

— Ei, imaginează-ți că există un foc care abia pâlpâie și tu ai puterea de a-l transforma într-o flacără uriașă, ca o minge de foc.

— Sună bine de tot. Cum poți face asta?

— Asta este magia. Să poți transforma acea mică licărire într-o minge uriașă de foc, folosind un singur lucru: mintea ta. N-am înțeles ce voia să spună, dar ideea îmi plăcea mult.

Mă dădeam în vânt după magicienii care hipnotizau oameni.

Sau care îndoiau linguri cu mintea lor. Sau levitau. Ruth a bătut o dată din palme.

—Îmi place de tine, Jim. Îmi placi mult.

—Mulțumesc. Mă simțeam bine auzind-o spunând asta.

—Voi fi în oraș numai șase săptămâni, dar, dacă ești de acord să mă vizitezi în fiecare zi în următoarele șase săptămâni, o să te învăț puțină magie. Genul de magie pe care nu-l poți cumpăra dintr-un magazin și care o să facă să apară tot ce-ți dorești. De-adevăratelea. Fără trucuri. Fără degete de plastic. Fără jocuri. Ce părere ai?

—De ce ați face asta? Am întrebat.

—Pentru că știu să transform o flamă într-o flacără. Cineva m-a învățat și cred că acum e timpul ca eu să te învăț pe tine. Ai ceva special și văd asta, iar dacă vei veni aici în fiecare zi, fără să lipsești, o să vezi și tu. Promit. Va fi nevoie de multă muncă și va trebui să exersezi trucurile pe care ți le voi arăta chiar mai intens decât ai exersat trucul cu degetul. Dar, îți promit, ce te voi învăța îți va schimba viața.

N-am știut ce să răspund. Nimeni nu-mi mai spusese până atunci că eram special. Și eram convins că, dacă Ruth ar fi știut adevărul despre familia mea și cine eram, n-ar mai fi crezut că eram special deloc. Nu știu dacă am crezut că putea face lucururile să apară de nicăieri, dar îmi doream să mai purtăm conversații asemănătoare cu cea de azi. În preajma ei mă simțeam bine. Mai bucuros. Aproape ca și când aș fi fost iubit, ceea ce știu că era straniu din partea unui străin.

Arăta ca și cum ar fi fost o bunicuță, cu excepția ochilor. Ei promiteau mistere, secrete și aventură. Vara asta nu prea mă aștepta nicio aventură și, iată, în fața mea era o femeie care se oferea să mă învețe ceva ce putea să-mi schimbe viața. Ce bizar! Indiferent dacă putea într-adevăr să facă sau nu acest lucru, ce știam era că n-aveam absolut nimic de pierdut. Am simțit o speranță, ceva ce nu mai simțisem de multă vreme.

— Ce spui, Jim, ești pregătit să înveți într-adevăr puțină magie?

Și cu această întrebare simplă, întreaga traiectorie a vieții mele și orice mi-ar fi pregătit destinul până în acel moment s-au schimbat.