Am năzuit ca Imperiul să aibă un suveran drept. Am visat, iar Nero mi-a arătat deșertăciunea visului meu.

12 aprilie 65 d.Hr., în apropierea Romei. Soldați înarmați invadează vila lui Seneca, cu un ordin din partea împăratului: filosoful trebuie să se sinucidă. În aceste împrejurări, Seneca îi scrie o ultimă epistolă prietenului său Lucilius, retrăindu-și astfel cei din urmă ani ai vieții sale. Timp de cincisprezece ani, a fost preceptorul, consilierul, apoi prietenul celui care acum îi vrea moartea: împăratul Nero. Deoarece orele de dinaintea trecerii sale în neființă îi sunt numărate, Seneca poate în sfârșit să spună adevărul despre elevul său. Cel din urmă moment de introspecție, în care

filosoful pune sub semnul întrebării realitatea puterii, dar se confruntă și cu propriile greșeli și compromisuri. Ultima după-amiază a lui Seneca povestește felul în care Seneca a devenit prizonierul unui ideal al Imperiului, al iluziilor sale și al unui tânăr imprevizibil a cărui adevărată natură a ieșit treptat la iveală. După Vincent asasinat și Un instant dans la vie de Léonard de Vinci, Marianne Jaeglé readuce la viață uimitoarea confruntare dintre un filosof îndrăgostit de virtute și un tânăr tiran necruțător.

 Cartea a aparut la Editura Trei, Colecția Fiction Connection Crime, traducere din franceză și note: Sînziana Manta.

Fragment carte. Ultima după-amiază a lui Seneca.  Marianne Jeagle

*

Cunoști la fel de bine ca și mine zvonurile împrăștiate despre ei. În acea vreme, împăratul și Agrippina își mani­festau fără sfială buna lor înțelegere, se arătau împreună în public pentru salutatio, dar și în timpul ieșirilor lor. Nero o consulta în mod fățiș pe mama lui înainte de a‑și anunța deciziile, iar ea se arăta foarte dornică să‑și păs­treze influența pe care o avea asupra lui.

Unii pretind, dar tu știi cât de răuvoitori pot fi oa­menii, că buna lor înțelegere mergea dincolo de ceea ce se poate întâmpla în mod legitim între o femeie și fiul ei.

Una dintre greșelile lor a fost să meargă până într‑acolo încât să se plimbe împreună în aceeași lectică, cu perdelele trase, așa cum fac cuplurile căsătorite, ceea ce n‑avea cum să nu dea naștere la cleveteli.

Problema cu Agrippina este că nu se dădea în lături de la nimic pentru a‑și asigura o influență desăvârșită asupra fiului ei. Dar ca ei doi să fi trecut la faptele acelea, Lucilius, asta mi se pare cu totul și cu totul de necrezut.

Și nu din teama de a‑i ofensa pe zei: grija asta le era cu totul străină, după cum avea să se arate mai târziu. Dar fără să mi se fi destăinuit vreodată în această privință, aș spune doar că, din câte am văzut, relația lor nu a ajuns atât de departe.

Iată pe ce îmi întemeiez opinia.

La scurtă vreme după ce Britannicus cântase în pu­blic, a devenit limpede că Nero simțea o atracție puter­nică pentru Claudia Acteea, tânăra libertă a soției lui.

În vârstă de optsprezece ani, originară din insula Lesbos, avea totul pentru a‑i fi pe plac: ochi mari și negri cu gene arcuite, gură desăvârșită, talie fină, piept frumos rotunjit. Oferită Octaviei de către tatăl ei, fusese apoi eli­berată din sclavie și, cu statutul de libertă, luase pe urmă parte, în suita stăpânei sale, la numeroase întâlniri ale ti­neretului de la palat.

Deși avea o frumusețe care, pe o alta, ar fi îmboldit‑o la trufie și ușurătate, ea păstra o blândă modestie, care constituia poate farmecul ei cel mai mare. Un singur lu­cru era în defavoarea ei: statutul ei de libertă, din pricina căruia niciun cetățean de familie bună n‑ar fi trebuit, în mod normal, să se compromită cu ea. Ca să nu mai vor­bim de împărat, bineînțeles.

Însă Eros nu ține seama de convenții. Își trăsese săgețile de o parte și de cealaltă. În cursul întâlnirilor ce au urmat între cei doi tineri s‑au schimbat priviri și vorbe dulci, iar obrajii s‑au înroșit. Nu eram singurul care‑și dă­duse seama: de ceva vreme, palatul întreg fremăta din pricina asta. Nero era îndrăgostit.

Agrippina observase și ea tulburarea care‑l cuprindea pe fiul ei în prezența tinerei și faptul că acesta făcea tot posibilul pentru a o întâlni, chiar și ducându‑se în vizită la Octavia, pe care o ignorase cu desăvârșire până atunci. Așa că a avut numaidecât grijă ca Acteea să fie alungată de la palat.

În zilele următoare, l‑am văzut pe Nero rătăcind, des­cumpănit mai întâi, nedumerit mai apoi. N‑ar fi cutezat să abordeze subiectul direct cu mine, iar chestiunea aceea îmi depășea cu mult atribuțiile. Am încercat totuși să‑l ajut.

Într‑o după‑amiază a intrat, abătut, în sala în care pregăteam consiliul. Mi‑am ridicat capul din documen­tele pe care le studiam.

— Te supără ceva? l‑am întrebat.

— Nu înțeleg, a fost răspunsul lui.

Cât despre mine, motivul pentru care Agrippina se comporta în felul acesta îmi era cum nu se poate mai limpede.

În ochii Agrippinei, Octavia nu reprezenta o rivală periculoasă: pur și simplu, Nero nu‑i acorda nicio atenție și nici măcar nu căuta să‑și ascundă dezgustul pentru ea. Mereu palidă, plină de griji și frământată de gânduri ne­gre, Octavia nu era decât o umbră. În schimb, o tânără seducătoare, de care împăratul să fie îndrăgostit și care să aibă influență asupra lui… Augusta nu era dispusă să to­lereze una ca asta.

— M‑am săturat, a continuat el.

— Ești Cezar, am răspuns. Dă un ordin.

A rămas tăcut câteva clipe, cântărind avantajele și dezavantajele.

— E greu, a spus fără să se uite la mine.

Am oftat. Venise vremea să se poarte ca un ade­vărat roman. Pentru asta, trebuia să‑l învăț să‑i opună rezistență mamei lui.

— Nu pentru că lucrurile sunt grele nu îndrăznim. Ele par grele tocmai pentru că nu îndrăznim, i‑am strecurat.

Nu a răspuns.

În acel moment au intrat senatorii și ne‑au întrerupt discuția. Însă vorbele mele și‑au făcut pesemne drum până la el în timpul consiliului, căci, la sfârșitul ședinței, pe când mama lui se pregătea să părăsească sala și ceilalți ieșiseră deja, a rugat‑o să mai rămână.

— Ce ai să‑mi spui?

Și‑a însoțit întrebarea cu o privire glacială. Știa, cu siguranță, despre ce voia să‑i vorbească.

În acel moment am știut că nu va ajunge la niciun rezultat. L‑am văzut făcându‑se mic, în sensul strict al cuvântului. Spatele i s‑a curbat ușor; capul i‑a intrat în­tre umeri. Privirea i‑a alunecat într‑o parte, de parcă nu mai avea putere să‑și ridice pleoapele. Și‑a frecat mâi­nile una de alta, după care și‑a trecut nervos palmele peste coapse.

— Ce ai să‑mi spui? a repetat Agrippina pe un ton nici­decum amabil.

Stătea în fața ei, dar ochii lui erau pironiți în moza­icul podelei.

— Aș vrea ca Acteea să se întoarcă la palat, a spus în șoaptă.

— Ce ai tu de‑a face cu servitoarea asta?

Fără tăgadă, Agrippina insufla teamă. Eu însumi eram uneori cuprins de o oarecare neliniște când mă confruntam cu vorbele ei tăioase și cu privirea ei verde necruțătoare.

Nero a îngăimat ceva, imposibil de deslușit.

Ea îl privea cu ironie, văzându‑i tulburarea.

— Ce‑ai spus? Vorbește mai tare!

După care a adăugat, aruncându‑mi o privire ostilă:

— Nu ca să te aud cum bolborosești în halul ăsta ți‑am dat un maestru al elocinței!

Această remarcă usturătoare l‑a făcut să‑și iasă cu totul din fire. A părăsit încăperea evitându‑mi privirea. Agrippina și‑a îndreptat atenția asupra mea.

Venise rândul meu.

— Așa îmi mulțumești pentru binele pe care ți l‑am făcut?

Stătea în fața mea, foarte dreaptă, cu părul auriu înfășurat ca o coroană împrejurul capului semeț. Îmi revine în minte imaginea clară a rochiei cu care era îmbrăcată în acea zi, pe care zburdau păsări brodate cu fir de argint.

Se apropia atunci de patruzeci de ani, dar frumusețea ei ar fi fost de ajuns pentru ca un bărbat să se îndrăgos­tească de ea, ca să nu mai vorbim de imensele bogății pe care le adunase și care ar fi tentat pe oricine. Talia îi ră­măsese fină și suplă, pieptul înalt.

A iubit femeia asta vreodată pe cineva? Este întreba­rea care‑mi vine în minte când mă gândesc la ea. Fusese căsătorită de trei ori: Ahenobarbus, tatăl lui Nero, îi fu­sese impus ca soț pe când avea doar treisprezece ani. El avea atunci în jur de șaizeci. După moartea lui, se căsă­torise cu Crispus Passienus, neasemuit de bogat și tot în vârstă. Cât despre Claudius, trecut și el de șaizeci de ani în momentul uniunii lor, care șchiopăta și se bâlbâia, mă îndoiesc că din dragoste s‑a apropiat de el.

Cu fiul ei se purta la fel ca și cu mine: autoritară și de nepătruns. N‑am observat niciodată la ea vreunul dintre gesturile de afecțiune pe care mamele le dăruiesc de obi­cei cu atâta generozitate. Iată de ce îmi este cu neputință să cred că pricina pentru care se opunea relației dintre Nero și tânăra libertă de care se îndrăgostise era gelozia ei de femeie. De putere era vorba, Lucilius.

De putere, iar nu de iubire.