Muzeul de Arta Recenta din Bucuresti a deschis un nou capitol in relatia sa cu artistii contemporani romani, prin expozitia „Vrea cineva sa fie eu?”, primul solo show dedicat unui artist roman in istoria institutiei. Proiectul este semnat de Dumitru Gorzo si curatoriat de Gregory Lang si Dan Popescu.

Artistul ne-a acordat un interviu in momentele de finalizare ale expozitiei, discutia pe care o puteti citi mai jos deschide o fereastra spre mecanismele interioare ale unuia dintre cei mai complecsi artisti romani contemporani – un creator care refuza confortul, norme­le si mitologiile artei institutionale

Expozitia transforma integral spatiul muzeului – atat interiorul, cat si exteriorul – intr-o scena a dialogului direct dintre artist, public si material. 

In primele doua saptamani ale expozitiei, subsolul cladirii a fost transformat intr-un atelier deschis, iar pe fatada, Gorzo a realizat un desen monumental din creta albastra preparata manual, lucrand la vedere, intr-o interventie care transforma gestul artistic intr-un act de prezenta. 

Pentru Gorzo, relatia cu materialele nu e niciodata o chestiune secundara. De la pastelurile amestecate manual pana la pigmentii obtinuti din nisip si rasini, artistul isi construieste propriul vocabular vizual pornind de la prepararea fizica a instrumentelor. 

La MARe, aceasta legatura devine vizibila: materialitatea devine sens, iar gestul de a desena pe o suprafata ostila – zidul cladirii – se transforma intr-o metafora a tensiunii dintre artist si mediul sau. Gorzo refuza ideea atelierului sacralizat, inchis in mitologia artistului inspirat si izolat; prefera contactul direct, lucrul sub privirile publicului, confruntarea cu limitele, cu intamplarea si cu eroarea.

Nascut in 1975 la Ieud, Maramures, Dumitru Gorzo a crescut intr-o comunitate in care manualitatea si improvizatia erau reflexe naturale ale supravietuirii. 

A absolvit Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti, unde a fost studentul lui Florin Mitroi, si a devenit una dintre vocile care au reconfigurat scena vizuala romaneasca la finalul anilor ’90, cand a co-fondat grupul Rostopasca. In acei ani de tranzitie, arta sa a fost simultan rebela si lucid politica, osciland intre ironie si critica sociala. Interventiile sale urbane, de la faimosii „Coconi” lipiti pe cladirile din Bucuresti in 2003 pana la stencilurile cu Ceausescu „Vin in 5 minute”, au devenit parte din imaginarul vizual al unei generatii care incerca sa se elibereze de constrangerile postcomunismului.

Dupa 2008, Gorzo s-a mutat in New York, unde este reprezentat de galeria Slag, un parteneriat care i-a asigurat vizibilitate internationala. Pendularea intre cele doua lumi a devenit o parte integranta din identitatea sa artistica – intre ordinea americana si improvizatia romaneasca, intre rigoare si instinct. In atelierul din State, lucrarile se construiesc in timp, prin straturi si reveniri, in timp ce in Bucuresti sunt rapide, violente, facute „a la prima”. Aceasta dubla apartenenta confera artei sale o vitalitate paradoxala.

Gorzo nu s-a limitat niciodata la peretii galeriilor. A expus in foste fabrici, in muzee nationale, in spatii alternative sau in locuri complet neasteptate, cum a fost Magazinul Universal din Resita, unde a instalat peste doua sute de lucrari in vitrine, transformand o cladire abandonata intr-un organism luminos. In pandemie, a lansat proiectul „Private Jet”, prin care a oferit gratuit 2.000 mii de lucrari originale realizate prin stencil. Gestul – unul de o generozitate rara – a devenit rapid un reper al relatiilor dintre artist si public in epoca izolarii, un manifest despre democratia accesului si despre arta ca prezenta vie, nu ca bun de consum.

In expozitia de la MARe care poate fi vazuta pana la 18 ianuarie 2026, Gorzo revine la acelasi tip de confruntare directa, de data aceasta intr-o forma institutionala fara precedent. Expozitia „Vrea cineva sa fie eu?” reuneste sculptura, pictura, basoreliefuri si interventii murale, insa firul rosu ramane desenul – acel nucleu care structureaza tot ce face artistul.

Sunteti unul dintre artistii esentiali ai generatiei dvs., Andrei Jecza chiar spunea ca fiecare mare galerist roman si-a inceput cariera cu o expozitie Gorzo. Cum primiti acest tip de recunoastere?

O sa-i multumesc lui Andrei pentru aceasta exagerare! Eram prin apropiere, ma formam ca artist sau deja ma formasem, cand a inceput intai timid, ulterior prinzand viteza fenomenul care a profilat piata romaneasca de arta si a salvat niste generatii de creatori de la disparitie. Ma refer la deschiderea de galerii private, spatii alternative plus muzee. Ceva din felul meu de a face arta se potrivea la fix in povestea asta. Daca vrei sa imi faci ziua, arunca-mi provocarea unui nou proiect si daca se poate sa fie complicat, si mai bine. Ori intr-un fel, aceasta atitudine se potriveste galeriilor noi si unei lumi culturale nu tocmai functionale. UAP parea inexistenta, plina de coterii si relatii de familie. In plus de asta avea o reprezentare juridica ce lasa de dorit, s-au pierdut intentionat sau din incompetenta o buna parte a spatiilor de expunere. 

Atat primele galerii cat si cele aparute ulterior au facut posibila resetarea lumii artelor vizuale, inca tributara apucaturilor din vremea comunista. Si am avut mana buna, intr-o vreme in care se deschid si inchid galerii, toate cele la care ne referim aici inca functioneaza. Este meritul galeristilor respectivi ca au reusit prin efort si consecventa sa ramana in joc, facand deseori imposibilul.

V-ati construit cariera intre Romania si Statele Unite, cu expozitii si proiecte in spatii prestigioase, dar si cu interventii in locuri complet neconventionale. Care este firul rosu care le leaga?

Constructia carierei mele a inceput in Romania, intr-o perioada destul de complicata pentru noi toti, sfarsitul anilor 90, inceputul anilor 2000. Printr-un numar de potriviri, intr-un moment in care lucrurile erau cat de cat asezate si incepeau sa mearga aici, galeria Slag din New York se deschidea cu o expozitie a subsemnatului. Am ajuns acolo planuind sa stau sase luni si am tot ramas, mai precis mi-am facut NY baza principala de lucru iar Bucurestiul a ramas un fel de acasa in care am revenit mereu cu proiecte. Asta, in primii zece ani, incepand cu 2008, iar in ultimii sapte impartindu-mi timpul aproximativ egal intre Romania si State. Ori asta a adus automat multiple posibilitati si deschideri, dublate cumva de o serie de inchideri. 

Consacrarea vine cu o serie de ‘asa se fac lucrurile’ si asta inseamna sa tii cont de diverse nu-uri. Iar atunci cand e vorba despre arta mea, nu-urile imi displac profund. Si asta m-a facut sa alternez intre  spatiul pristin al galeriei/muzeului si strada. Cum spune criticul si curatorul Liviana Dan, citez aproximativ: ‘Gorzo foloseste undergroundul pentru muzeu si muzeul pentru underground’. Daca ar fi sa observ un fir rosu as zice – cautarea continua a formei si exersarea libertatii artistice.  

Romania si Statele Unite sunt doua locuri la fel de importante pentru mine, dar fiecare cu povestea lui si cu un mod anume de a exista. Daca e sa vorbim despre arta momentului, nu cea clasicizata sau ajunsa in mainstream, nu putem sa scapam de realitatile contextului in care aceasta a fost creata si nici sa avem pretentia intelegerii unui context pe care nu il experimentam in mod direct. Fix legat de asta cred ca arta momentului, cea care inca e in ateliere si la inceput de existenta publica, transbordata intr-un spatiu cultural si geografic diferit are nevoie de ‘traducere’. Dupa dubla underground-muzeu, apare Bucuresti-New York. Ar mai fi pictura-sculptura, ce-i drept, astea doua legate intre ele de desen. Dupa cum se vede din ne-asezare in ne-asezare, probabil ca asta e firul rosu, pendulari intre puncte si medii diferite, pendulari devenite instrumente de intelegere si potentare a formei plus modalitate de pastrare a unei urme de libertate artistica.

New York-ul este un loc plin de informatie si de proiecte de calitate, vezi mereu ceva interesant sau puternic. Bucurestiul are pentru mine alte calitati, accesul la cei pe care-i admiri si la institutiile care te intereseaza e ceva mai usor, distantele sunt mici, interactiunea, chiar daca deseori nu e prietenoasa, pare posibila. Comunicarea primeste alta fata si modul in care anumite proiecte pe care le fac functioneaza aici imi convine de minune.

Cum e provocarea aceasta, expozitia „Vrea cineva sa fie eu?” care marcheaza primul solo show al unui artist roman la MARe?

Fraza din care vine titlul suna cam asa: ”Vrea cineva sa fie eu, ca eu unu’ m-am saturat”. Este o experienta limita, in sensul ca a fost un fel de salt fara plasa de siguranta. Sa produci lucrari noi intr-un timp scurt si intr-un moment important in istoria muzeului este o situatie complicata, adica poti sa o dai foarte usor de gard. Apoi  povestea aceasta, de lucru cu un spatiu intreg, interior si exterior, destul de fragmentat cum este Muzeul de Arta Recenta. Nu in ultimul rand, lucrul cu doi curatori. E presant gandul ca ai putea dezamagi doi profesionisti in acelasi timp si ca ai putea sa irosesti creditul pe care ti l-au dat acceptand sa fie parte dintr-un proiect complicat. Probabil ca am folosit pana si aceste situatii presante ca motor de lucru. 

In concluzie am aruncat un numar de lucrari in lume, testand un numar de forme in diverse medii, suficienta informatie vizuala smulsa de pe unde am putut, incat curatorii acestei expozitii sa experimenteze si ei intr-o oarecare masura situatia limita in care ma aflam. Si trebuie spus ca Gregory Lang si Dan Popescu au creat o expozitie buna din contradictiile, incercarile si cele cateva reusite ale artei pe care o fac zilele astea.

“Poate ar fi cazul sa schimbam parerea ca atelierul e musai acest loc sacru in care au acces numai alesii iar artistul tine o liturghie culturala.” (Gorzo)

Cum s-a nascut ideea de a extinde lucrarile asupra fatadei muzeului si ce dialog v-a interesat intre spatiu si public?

Desi nu fac acest lucru foarte des, experimentez inca de la inceputul carierei mele lucrul cu strada. Este unul dintre cele mai intense si populate locuri in care poti sa te intalnesti cu ceilalti si de ce nu, cu tine. Cumva, strada este locul cel mai ”al nostru”, al tuturora.

Ideea unei interventii pe fatada a venit dinspre MARe cu ceva timp in urma, fara a fi gandita ca parte a unui proiect personal care sa cuprinda si interiorul cladirii. Dan Popescu a fost cel care mi-a transmis propunerea si din acel moment am avut mai multe intentii care nu se potriveau. Apoi, observand intr-o zi muzeul din exterior, am realizat ca exista o asemanare intre caramida aparenta a fatadei si o tabla neagra de scoala. Si cand te gandesti la o tabla, primul lucru care iti vine in cap e creta. Aduce un plus lucrarii prin faptul ca intr-un timp relativ scurt se sterge de la ploaie si vant. Conta si  puritatea cretei care de obicei este asociata cu invatarea si copilaria. Am plimbat o vreme prin cap aceasta idee si, dupa cateva experimente in atelier, creta alba s-a aratat putin prea neutra iar atunci am hotarat sa fac eu o creta albastra unde sa controlez intensitatea culorii in asa fel incat sa existe un raport cromatic bun cu peretele.

Forma a fost o alegere prin care am tinut cont de spatiu, de limitarile lui si de interactiunea cu spatiul comun, cu ceilalti. O imagine care sa schimbe putin ritmul, nu sa acomodeze, ci mai mult sa problematizeze fara a crea disonante sau inconfort extrem. 

Cum va raportati la aceasta dimensiune performativa, ce inseamna sa lasati procesul de lucru la vedere, cand ati desenat fatada?

Are o parte performativa, dar era vorba mai mult de acces. In performance e importanta actiunea, rezultatul fiind deseori secundar. La mine a fost invers, mai important rezultatul, actiunea fiind o parte care tine de normalitatea lucrului, asa lucreaza un artist si daca vrei sa-l vezi la munca, esti binevenit. Este un gest care devine un mesaj, in ideea de a obisnui publicul cu faptul ca artistul e la fel ca ceilalti, un individ cu incercari, munca si experiente cat se poate de comune. Acesta este si motivul pentru care in primele doua saptamani ale expozitiei am avut un interval de lucru in care am transformat subsolul muzeului in atelierul meu,  iar publicul a putut  sa vada ce fac si cum fac, atunci cand se intampla sa fac. Au fost intrebari, discutii, multa lume noua, cativa dintre vechi, am desenat, au desenat si altii, ce-i drept putini, si, dupa, am plecat toti peste tot. Poate ar fi cazul sa schimbam parerea ca atelierul e musai acest loc sacru in care au acces numai alesii iar artistul tine o liturghie culturala. Daca vrei, un gand de normalizare si un mesaj clar: oricine poate sa faca asta, ai nevoie de intentie, dispozitie, actiune si determinare. Plus mult efort. Norocul, atat cat este, vine de obicei mai tarziu.

Ati preparat personal creta folosita pentru desenele realizate pe exteriorul cladirii. Stiu ca nu este o noutate sa va preparati materialele de la zero. Ma intreb cum se schimba relatia cu suprafata atunci cand ingredientele sunt controlate de artist?

Mereu mi s-a parut importanta relatia pe care ti-o formezi cu instrumentele de lucru, iar  atunci cand sunt cel putin partial facute de tine aceasta se adanceste. Tine si de un  reflex mostenit, in lumea rurala o unealta, chiar si atunci cand se strica, rareori se arunca. Multa vreme m-am intrebat de ce naiba se mai tin lucrurile astea, apoi am realizat ca e vorba despre un instrument al tau, cu care ai muncit  si care a fost multa vreme o extensie a ta. Este o legatura aproape ontologica si ceva similar se intampla si cand iti faci materiale de lucru. Plus un grad de intimitate pe care foarte greu il ai cu lucrurile cumparate de-a gata. In ceea ce priveste creta folosita la fatada, care este un fel de pastel, am facut-o eu pentru ca in primul rand nu gaseam pastelul la dimensiunea de care aveam nevoie. Pe deasupra, nu prea cred ca as fi gasit fix nuanta care imi trebuia.

Materialitatea pare sa fie un element omniprezent in acest moment in practica dvs., v-am ascultat si la Arsmonitor, la cea mai recenta expozitie, cand spuneati ca ati creat inclusiv pastelurile de la zero.

Sa imi fac materiale si sa descopar tehnici de lucru e o constanta a atelierului meu. Totul a inceput ca o nevoie in cruntii ani 90, cand nu prea existau materiale pentru pictura. Pe alea de le gaseam nu ni le permiteam, asa ca am inceput sa lucram cu ce ne cadea in mana si sa inventam mijloace. Nevoia s-a transformat in practica si mutarea la NY a inlesnit accesul la un numar mare de materiale numai bune de combinat, testat si folosit in cat mai multe feluri. Exista o relatie intre actul de creatie si materialul pe care il folosesti, pentru ca materialele raspund in feluri particulare intentiilor tale. Spre exemplu fatada muzeului are o suprafata total neprietenoasa cu uneltele pictorului, opune o rezistenta mult prea mare pentru a trasa linii curate si asta a avut o parte importanta in dezvoltarea imaginilor de acolo. Deseori, un material interesant, folosit intr-un mod anume, iti salveaza ziua sau salveaza un proiect si sunt destule dati in care acelasi material te lasa balta, stricand si ce era bun. Si te superi pana cand incepi sa intelegi ca si ele, materialele de lucru au o existenta a lor care trebuie luata in considerare si, de ce nu, respectata. Intelegerea materialelor a fost unul dintre cadourile New York-ului. Pe langa accesul la carti si expozitii bune.

Curatorul Dan Popescu spunea ca firul rosu al acestei expozitii, a acestui intreg concept curatorial, este desenul, care se vede din exterior si ulterior il avem in interior prin diverse transpuneri in sculptura si pictura. 

Atunci cand lucrezi cu vizualul, cu imaginea, desenul este o baza si un punct de plecare foarte bun, chiar daca ai vrea, foarte greu scapi de el. In ceea ce ma priveste, desenul este fundamentul aproape a oricarui lucru pe care il fac. Probabil, singura practica continua. Cu toate ca fac pictura si sculptura, lucrez cu fotografia, cochetez cu diverse forme de print, instalatie, etc., desenul a fost mereu firul care ordoneaza lucrurile. In expozitia de fata se vede mai clar asta pentru ca avem un numar de forme care sunt testate in diferite medii si aproape toate pleaca de la desen.

E cumva o continuare a modului in care a pornit toata aceasta orientare catre arta, ati pornit de la desen?

Sunt tipologii de artisti care ajung la imagine prin alte moduri. La mine, cel putin pana acum, desenul a fost practica prima. Adica daca nu am ce sa fac, fac niste desene, daca am ce sa fac, fac niste desene si daca nu am sau daca am prea multe lucruri in cap, la fel, fac niste desene. Probabil ca a devenit un mod de existenta. Desenand continuu incepi sa intelegi forma si imaginea. Si daca se vede, daca povestea desenului e ‘firul rosu’ cum i-a spus Dan Popescu, acesta este meritul curatorilor. Modul in care au pus expozitia e foarte bun pentru mine deoarece m-au facut sa-mi vad propriile lucrari in alta lumina si acest lucru este un castig. Aici gasesc importanta colaborarii in realizarea unei expozitii, faptul ca se manifesta activ si alta viziune asupra imaginilor si nu in ultimul rand, apar ca actori activi si alti profesionisti care isi petrec parte de existenta in lumea imaginilor.

Ati avut expozitii si subiecte mult mai provocatoare decat imaginile lui ‘Christ” pe care le vedem acum pe exteriorul muzeului. Ma intreb cum va raportati la posibila receptie pe care pot sa o aiba lucrarile acestea intr-un moment in care poate societatea este mai polarizata decat era acum 10 sau 20 de ani, cand poate erau subiecte mult mai tabu pentru vremurile respective. La MARe este cumva diferit pentru ca interactioneaza direct cu spatiul public. 

Intr-adevar, societatea e mai polarizata, dar este mai antrenata decat in alte dati. Ma asteptam, ce-i drept, la niste reactii mai vehemente insa faptul ca nu s-a intamplat asta, cel putin pana acum, il vad ca pe un semn bun. Poate ar fi fost avantajos pentru vizibilitatea lucrarii sa iasa niste frictiuni, dar faptul ca pana acum au fost doar reactii normale inseamna ca noi, ca societate, am evoluat. Si fata de imagine este alt tip de comportament. Am avut proiecte in urma cu ani buni, care asta urmareau, sa provoace, sa surprinda si sa vada cum o sa ma surprinda publicul. Nu am mai urmarit asta in ultimii ani. 

Cand arta pe care o faci incepe sa fie vizibila, cand apare o urma de notorietate in toata treaba aceasta, te situezi deseori intre doua extreme, una in care esti criticat foarte tare si alta in care este laudat excesiv. In momentele in care critica este foarte puternica si foarte ascutita, te poate lovi. Inca de la terminarea facultatii m-am antrenat sa nu ma afecteze lucrurile acestea. Nu o spun in sensul ca nu-mi pasa sau ca nu conteaza ce spun altii despre arta mea, dar lucrarile mele nu prea sunt despre mine, ci niste obiecte exterioare fiintei mele sau a felului in care vreau sa fiu. Pur si simplu sunt niste propuneri vizuale care, atunci cand imi scapa din maini, cand ies din atelier si sunt expuse, pot sa devina subiectul gandurilor si, de ce nu, intentiilor celorlalti. 

Felul acesta de a vedea lucrurile face ca atunci cand esti laudat foarte tare nu inseamna mare lucru, te surprinde placut un moment, ca imediat sa fii incurcat daca se intampla cu tine de fata, pentru ca la fel nu este despre tine. Deci este ca si cum s-ar vorbi despre altcineva. Orice produs cultural, in momentul in care iese din mainile autorului, fie ca e poem, cantec sau altceva, incepe sa aiba o alta viata. O lucrare este expusa, devine un bun comun si in secunda doi, ceilalti pot sa proiecteze aproape orice asupra ei. Si eu la fel, pot sa ma tin de primul gand sau sa imi schimb parerea. Prin prisma aceasta zic ca lucrarile nu mai sunt doar ale tale, este vorba si despre publicul-autor.

Cum a functionat antrenamentul acesta despre care vorbiti? Cred ca ar putea sa fie o lectie pentru multi artisti tineri, la inceput de drum. 

Cred ca e important sa intelegi ca nu este vorba despre tine. Este vorba despre tine intr-o oarecare masura doar atunci cand imaginea, textul sau sunetul pe care il faci e inca la tine in atelier, in povestea ta. Odata pus in exterior, devine subiect pentru ceilalti, le apartine intr-o oarecare masura, pot sa faca ce vor cu asta si mai ales ce pot. Aici apar multiple intentii si entitati care incep sa lucreze cu informatia respectiva. Chiar si atunci cand obiectul este autobiografic, pentru ca in foarte multe randuri lucrurile apar printr-o forma sau alta de proiectie, scoasa in exteriorul atelierului si traind  aceasta functie de posibil generator de pareri si trairi. Nu esti tu cu toata fiinta acolo si e defectuos sa stii felul in care ceilalti ar trebui sa o priveasca, mai precis felul in care nu ar trebui privita. 

Cred si sustin faptul ca publicul are dreptul sa vina intr-o expozitie si sa nu se uite la nimic. Fiecare se reprezinta singur, aici lucrurile incep sa isi dovedeasca valabilitatea, cand poti sa le lasi sa nu existe. Ce-i drept, exista tipologii care folosesc relatia cu arta pe care o fac ca pe un instrument de lucru si pentru ei functioneaza. Daca nu poti dormi pentru ca cineva are o parere proasta despre ce faci, daca simti nevoia sa imparti scatoalce si poate o faci, e doar o schelarie artificiala care uneori ajuta, alteori face rau. As mai observa faptul ca picturile sau orice fel de produs vizual iti da cat ii oferi. Nu poti sa te uiti doua secunde la ceva si sa patrunzi in cea mai adanca fibra a lucrului respectiv. S-ar putea sa ti se intample uneori, dar de obicei este o impresie falsa. Cum ar veni si publicul are nevoie sa investeasca atentie si imaginatie, altfel vede degeaba, adica aproape nimic. Este un lucru pe care in special artistii tineri ar trebui sa-l inteleaga si anume faptul ca lumea imaginii e fara sfarsit si ca e libera intrarea acolo insa trebuie platita cu timp, atentie si mult efort. Nu se poate cumpara altfel. Cum ar veni, si publicul e in anumite momente presat si daca vrea sa plece cu ceva e silit sa investeasca timp si efort.

„Oricat de interesanta ar fi bunastarea materiala pentru un artist, exista partea aceasta ingenua in care iti doresti ca lucrarea ta sa creeze o relatie dincolo de intelegeri financiare si achizitii.” (Gorzo)

Ma gandeam ca de multe ori arta care te provoaca si iti provoaca o reactie virulenta, foarte puternica, te invita mai mult sa o privesti si descoperi decat te-ar invita in mod traditional o pictura renascentista care poate sa fie frumoasa, dar nu te invita in acelasi mod, te tine la distanta.

Cam toate picturile vechi cu oarecare importanta pentru noi, in vremea in care au aparut erau incitante si au problematizat. Cred ca avem mai degraba nevoie de lucruri care sa ne incite, decat lucruri care sa ne lase pasivi. Arta, in general, si arta contemporana in special, este buna atunci cand schimba ritmurile comune. Contemporaneitatea e un proiect deschis, in derulare si profilata de noutatea pe care o aduce si suporta. Ori singurul fel in care poate fi identificat noul in arta e acela ca nu il intelegi, nu poti sa il asezi aproape nicaieri si cel putin pentru inceput il refuzi cu toata fiinta.

Unul dintre cele mai generoase gesturi artistice recente pe care mi le aduc aminte in Romania a fost perioada pandemiei in care ati oferit gratuit 2.000 de lucrari originale realizate prin stencil, in mai 2020. Ce ati invatat din aceasta experienta si cum ati perceput reactia publicului?

Incepusem sa fac mai des drumul Romania-Statele Unite. Am ajuns in tara fix cand se inchidea totul, era ca si sfarsitul lumii. Si pentru ca mereu mi-am dorit sa gasesc o modalitate prin care sa ajung la cei care din varii motive nu aveau dispozitia sa plateasca sumele hotarate de industria artei, am folosit acest moment ca pe o oportunitate. Mai era si un motiv sa ma pun eu in miscare, sa intru in vrie si complicatii de tot felul. Plus, gestul in sine mi se parea ceva care trebuia facut.  Multi dintre noi au relatii contractuale cu cei  care investesc timp si bani in arta noastra. Galeristii si curatorii isi pun cumva destinul in linie atunci cand decid sa isi dedice timpi importanti resurse si de ce nu, viata pentru niste proiecte si artisti in care cred. Pandemia a inghetat cumva timpul si cu toata valabilitatea situatiilor contractuale nimeni nu se putea impotrivi unui act pozitiv. Mereu am repetat ca lucrurile bune din lumea aceasta sunt gratis, nu dai bani in sensul conventional, ci le platesti altfel. Oricat de interesanta ar fi bunastarea materiala pentru un artist, exista partea aceasta ingenua in care iti doresti ca lucrarea ta sa creeze o relatie dincolo de intelegeri financiare si achizitii. Intr-adevar, faptul ca cineva ofera bani pentru o lucrare, este un mod de valorificare sociala a lucrarii si un lucru care te ajuta sa continui.

Frica pe care cei care ma promoveaza ar fi putut sa o aiba, cum ca piata va fi inundata de lucrarile respective si o sa am probleme cu ‘cota’ s-a dovedit nefondata. Din doua mii de printuri oferite au fost oferite spre vanzare un numar foarte mic. Si asta spune ceva despre cei care le-au solicitat si primit.

Cand am vazut lucrarile de la MARe, inteleg ca toate au fost create pentru expozitie, iar o parte vor ramane in colectia muzeului. Cu celelalte ce se intampla ulterior?

Inainte de toate am dori sa mai plimbam aceasta expozitie prin lume, lucram in directia aceasta. Iar atunci cand faci asta, lucrurile sunt mai simple daca lucrarile nu sunt imprastiate in mai multe locuri. Prin urmare, o vreme lucrarile nu vor fi disponibile pentru vanzare. Ulterior, cei care ma reprezinta o sa aiba un timp de lucru cu ele, dupa care dispar. Unde dispar, sunt depozitate sau devin alte lucrari. Mai apar razlet in expozitii de grup sau ca martori in expozitiile mele.

Tot in pandemie ati avut una dintre cele mai memorabile expozitii recente din spatiul romanesc ,,Picturi cu varf si indesat” in 2021. La Resita, intr-un fost magazin universal, ati instalat 200 de lucrari, ati creat un lightbox, un vapor luminos. Cum a schimbat acel loc modul in care ati privit relatia dintre arta si comunitate?

O chestiune nostima legata de primul proiect din Resita a fost faptul ca un prieten preocupat de destinul meu artistic ma intreba insistent ce caut cu un proiect mare acolo, eu locuind la New York si ma sfatuia sa-mi dozez efortul spre acolo pentru ca in Resita oricum nu se intampla nimic si este o pierdere de vreme. Ca de obicei mi-am vazut de treaba. O luna mai tarziu, acelasi personaj m-a sunat sa ma intrebe de unde stiam ca Resita o sa fie cel mai fierbinte loc din Romania pentru perioada respectiva pentru ca tot veneau spre el, pe tot felul de canale de informatii culturale despre Resita.

A inceput poate si din dorinta mea de a expune in locurile care sunt in afara principalei harti culturale, eu nu sunt bucurestean, vin dintr-un capat de lume si acolo nu prea era arta. Erau niste forme, dar nu cele pe care mi le-as fi dorit eu. Apoi erau discutiile cu diversi confrati si mereu revenea acelasi refren – aici nu se poate nimic. Am constatat ca artistii isi doresc, si pe buna dreptate, ca lucrurile pe care le fac sa fie aratate in locuri anume, cu multa arta si informatie. Cam toata lumea vrea sa expuna la New York, Tokyo, Berlin, Londra si nu vrea nimeni in fundul pamantului. Si asta e momentul in care eu, ala din fundul pamantului, ma revolt si decid sa merg peste tot pe unde pot si am timp. Si cred ca daca ai o mie  sau numai un interlocutor bun, tot merita.

Asa ca am decis sa fac expozitii in Romania in toate orasele care au spatii de expunere sau muzee. Cum se face in momentele in care ai o idee si multa nevoie de ajutor, am sunat un prieten care vede altfel relatiile intre oameni si institutii si colaboreaza cu multa lume, pe numele sau Valentin Savu si l-am intrebat daca stie un spatiu din Romania, de preferat un muzeu, unde as putea sa fac o expozitie repede. A spus Resita si Muzeul Banatului Montan. Am zis ‘da’ fara sa ma gandesc prea mult si dupa cateva telefoane lucrurile s-au pus in miscare. S-a mers la Resita, am vazut muzeul, dar si magazinul universal, universalul vechi cum ii spun cei de acolo. Si acolo un alt motor al proiectului a fost Dorinel Hotnogu care insista in fel si chip ca ar trebui folosit si magazinul universal. Si eu am tot refuzat pe motiv ca nu am timp sa umplu trei niveluri cu sculptura, pentru pictura nu erau pereti. Poate geamuri. Si din geam in geam am decis ca o sa expun pe geamuri ca sa am o expozitie continua atat din punctul de vedere al faptului ca se ducea si intorcea pe toate laturile disponibile cat si aceluia ca daca ziua vedeai lucrarile dinspre exterior, cam ca o instalatie murala, noaptea luminile magazinului erau aprinse si devenea un panou luminos sau biserica intoarsa. 

Asa a inceput turul meu, si acum nu mai e o supozitie, stiu ca exista nevoie de a consuma arta oriunde si poti sa gasesti interlocutori foarte speciali in orice fel de incurcatura geografica. Nu ca Resita ar fi o incurcatura geografica, dar ma pregatesc sa merg cam oriunde sunt binevenit. Repet, in conditiile in care timpul mi-o permite. Mai stiu faptul ca la nivelul strazii este foarte multa inteligenta vizuala care din varii motive, nu interactioneaza cu lumea aceasta a expozitiilor. Ca public esti liber sa nu te uiti, esti liber sa nu vezi, esti liber sa nu gusti, sa nu consumi, dar pot sa fie interesante momentele in care lucrarea vine spre tine. Esential e faptul ca in general sa nu ti se infiga in ochi, sa apara ca o propunere pe care tu poti sa o ignori daca vrei. Si daca alegi s-o vezi, sa-ti modifice putin ritmul existentei cotidiene.

Asa a fost Resita, un sir de ganduri, intentii si intamplari care s-au concretizat intr-un fel anume. Era nevoia de a face ceva, de a expune, de a forta putin limitele artei pe care o fac. Lucrarile de acolo nu ar fi aparut altfel, daca le-as fi lucrat pentru perete, nu ar fi aratat asa. 

Ati spus ca, venind dintr-un sat din Maramures, „taranul din dvs.” va tine mereu alert, nepregatit, mereu in greseala. Cum se traduce aceasta „neajustare” in arta pe care o faceti?

De obicei, societatea functioneaza pe diferite niveluri de consens. Exista consensuri functionale in interactiunile dintre oameni, dar si in comportamentul fiecaruia sau cum o arta sau o stiinta se prezinta. Atunci cand vii dintr-un loc mic si te trezesti intr-un loc mai mare sau in mai multe locuri, incepi sa te intersectezi cu o serie de consensuri pe care nu le cunosti. Mai mereu intalnesti situatii prin care nu ai trecut niciodata. Era un comic american care spunea ca bunele maniere au o singura utilitate, te ajuta sa treci prin viata fara sa gandesti. Ori neajustatul este mereu alert, stii sigur ca faci ceva gresit pe care o sa-l vada toti si, prin urmare, esti mai atent si ai altfel de prezenta fata de cineva confortabil in contextul social dat.  Acest lucru s-a proiectat si in arta pe care o fac, in general cam stiu consensul functional si stiu ca este o fundatura. E bine sa fortezi limitele tuturor situatiilor servite de cei care stiu si inteleg. Si din neajustate, de la un punct incolo nu mai vrei sa fii ajustat, n-ai de ce, pentru ca ai o privire din alta parte, care poate sa fie mereu alta. Nu cred ca este musai un avantaj si nu spun ca toata lumea ar trebui sa faca la fel, asa s-au legat lucrurile pentru mine si arta mea.

Daca rolul artistului este acela de a fi un „incurca-lume”, cum vreti sa incurcati lumea acum, in 2025?

Impingand cat mai deoparte limitele artei pe care o fac, aruncand in oras, in muzeu, in galerie forme greu de prins care sa para de neinteles dar cu o urma de familiar in ele si in general fortand propriile limite. Poate si faptul ca ma gasesc mereu la inceput, ca nu am un sentiment de cunoastere si control ci mai mult un santier continuu si schimbator in cap, ma face sa il vad pe artist ca pe un incurca lume. Si nu in sens peiorativ ci observand ca munca lui scapa cumva din povestea utilului de natura imediata si de aerul pe care il aduce siguranta stiutului. 

Murala de pe MARe problematizeaza suficient si ma incurca putin, multi prieteni imi spun ca nu inteleg nimic din ultima mea expozitie si probabil ca nici din urmatoarea. Si tot asa. La  Ploiesti, invitat de Artown sa fac o interventie am lasat  pe strada de luat la liber cateva zeci de lucrari cu poeziile lui Ilies Gorzo, text art cum ar veni, si care dupa cinci ore de la plasare nu erau luate pentru ca e o situatie ciudata si oamenii incearca sa fie ok si nu le vine sa bage degetul in necunoscut. Urmeaza sa ma intorc pe deal, la o ora jumate distanta de NY si acolo incep sa imi refac fondul de proiecte nearatate, sa exersez noi contradictii si in general sa uneltesc cultural.

Daca ar fi sa va fiti recunoscator pentru ceva, pentru ce v-ati multumi?

Mie nu prea mi-as multumi, sunt un lung sir de oameni, proiecte si evenimente carora ar trebui sa le fiu recunoscator. In afara unor momente in care m-a lasat pana si incapatanarea si am reusit cumva sa continui restul lucrurilor, s-au intamplat cu aport din afara. 

Ce este arta pentru dvs.?

Limita mea este punctul in care lucrurile sunt facute pentru a fi consumate imediat, la fata locului si fara implicatii ulterioare. Cand pot fi mancate, baute, mirosite, simtite si gata. Asta e punctul in care pentru mine un produs cultural inceteaza, cu un numar foarte mic de exceptii sa fie arta. Nu zic ca am dreptate, ci ca asa vad lucrurile, daca vrei, asa ma protejez. Artistul este oricine spune despre sine ca este artist, insa incadrarea aceasta genereaza automat comparatii cu cele mai bune exemple din limbajul folosit de catre respectivul individ. Nu stiu sa existe o definitie sau o incadrare clara cu privire la arta. Daca zilele astea orice poate sa fie arta  inseamna ca aproape nimic nu mai e arta sau foarte greu ceva e arta. Asa ca inchei zicand ca totul e arta, in feluri si calitati diferite.