Sofia Andruhovîci, una dintre cele mai importante voci ale literaturii ucrainene contemporane, apreciată pe plan internațional, a fost recent publicată în premieră în limba română, cu cel mai cunoscut roman al său: Amadoca. Ediția românească apare în cadrul imprintului Anansi. World Fiction de la Editura Trei, în traducerea lui Mihai Hafia Traista. 

Amadoca explorează povestea unui bărbat grav rănit în războiul din estul Ucrainei, care îşi pierde memoria: nu îşi mai aminteşte cine este, de unde vine, ce s-a întâmplat cu viaţa sa înainte de traumă. Mutilat, aproape de nerecunoscut, eroul romanului a supraviețuit în chip miraculos luptelor din estul Ucrainei. În această stare îl găsește o femeie care, cu răbdare și iubire, îi vorbește despre trecut folosind fotografifii vechi de familie, îmbinând fragmentele împrăștiate pentru a ajunge în cotloanele cele mai ascunse ale minții lui. 

Se spune că Amadoca a fost cândva cel mai mare lac din Europa, aflat pe teritoriul Ucrainei moderne, consemnat pentru prima dată de Herodot şi reprodus de cartografi pe hărțile medievale timp de câteva secole, până la dispariția lui bruscă. Pornind de la această metaforă a identității pierdute, Sofia Andruhovîci scrie despre influența pe care o pot avea asupra destinului unui om Holocaustul, distrugerea intelectualității ucrainene în timpul represiunilor staliniste și invazia rusească asupra Ucrainei din 2014.

Sofia Andruhovîci s-a născut în vestul Ucrainei, la Ivano-Frankivsk, în 1982. Este scriitoare, traducătoare și jurnalistă. A tradus din opera mai multor scriitori, precum C.S. Lewis, J.K. Rowling, Kazuo Ishiguro, Ayn Rand și Tony Judt. A debutat cu proză în 2002, iar notorietatea i-a adus-o publicarea romanului Felix Austria (2014). I-au urmat Amadoca (2020) și Catananche (2024). Amadoca este unul dintre cele mai traduse romane din limba ucraineană din ultimii ani.  În prezent, Sofia Andruhovîci trăiește la Kiev alături de soțul și de fiica ei.

Romanul Amadoca, câștigător al Internationaler Hermann-Hesse-Preis 2024, este disponibil în toate librăriile fizice și online, precum și pe site-ul editurii.

Fragment Amadoca

La începutul toamnei, Romana a rămas acolo, la țară, singură. Timp de câteva săptămâni, a adunat în roabă fructele putrede, necomestibile, care acopereau peticul de pământ de sub păr, pe care creștea cea mai plăcută și mai groasă iarbă. Roma ducea terciul maro, mirosind a putregai cald, în pădure și îl arunca sub pini. Apoi ședea în stația de microbuz, sprijininduși picioarele pe roata de roabă și privind cum corpul fără greutate al unei veverițe depășește în tăcere golurile de aer dintre trunchi. Totul în acest loc părea gol, rarefiat. Între tulpinile de pin perfect uniforme, puteai întinde pânze întregi ale temerilor tale, ale disperării tale, ale detașării tale de lume. Era suficient loc pentru orice, mai ales pentru ceea ce lipsea în interiorul Romei. 

De obicei mergea la muncă la Arhivă întrun microbuz avariat, cu dungi albastre pe părțile albe decojite, care o ducea la Klavdievo la 7.15 dimineața. Interiorul acestui microbuz îi amintea de sufrageria unui coleg de clasă, cu draperiile violet legate cu panglici care acopereau geamul din spate, vița de plastic artificială care înfășura peretele despărțitor din spatele scaunului șoferului, calendarul vechi și decolorat cu poza unei brunete în blugi și sutien, ghemuite strâns și tandru la gâtul unui cal roib. Dar, în același timp, interiorul acestui microbuz dărăpănat, care scotea un sunet hodorogit și în care călătorea exact treisprezece minute, semăna cu cel al unui vehicul pentru servicii rituale — improvizat și incomod, căci cui îi pasă de comoditate aici. Pensionarii careși petreceau vara la țară cu vederea slăbită, bătrânii la un pas de demență care parcă conduceau pe cineva pe ultimul drum, pierzânduși gândurile în dendritele propriului creier. 

La ora 7.30, Roma pleca din Klavdievo spre Kiev întrun microbuz albastru „Bohdan“ cu geamurile aburite de respirația șuierătoare a pasagerilor. La 8 și câteva minute, se afla deja în campusul Academiei, primind doza zilnică de apropiere excesivă de trupurile altora. De obicei, Roma alegea un traseu de la Piața Kontraktova: dea lungul străzii Sahaidacinyi, pe lângă mesele de pe trotuarele înguste, cu cappuccino de dimineață, până la funicular. Cine altcineva pe lumea asta ia funicularul spre serviciu, se gândea Roma. Cu excepția funiculariștilor. 

Cabina se târa încet în sus, culegând lumina soarelui sau ceața cenușie, ridicată deasupra apelor Niprului. 

Pereții de oglindă ai hotelului Hyatt reflectau corbi în zbor, stoluri de porumbei ca niște plicuri cu clape ascuțite. 

Paznicul de la intrarea pe teritoriul Sofiei Kievene, fără să o salute, fără să dea din cap, fără să scoată un cuvânt, o lăsa pe Roma să treacă. După ce intra, încetinea pasul. Mergea pe poteca pietruită printre peluzele îngălbenite, dar încă bine întreținute, pe lângă pomii fructiferi, aproape fără frunze deacum, pe lângă tufișuri și răzoare de flori, pe lângă turiștii cu aparate foto, pe lângă mame cu cărucioare. Acest spațiu interior din spatele zidurilor de piatră era umplut cu propriul lui aer, cu propria lui materie, albușul și gălbenușul. Un mediu complet izolat și detașat, fără legătură cu orașul de dincolo de ziduri. 

Clădirea albă cu două etaje a fostei Burse, care găzduia Arhiva, o izola și mai mult de lume. Roma trebuia să se oprească măcar pentru o clipă, după ce urca scările până la intrare, ca să mai tragă puțin aer în piept, să alunge momentul scufundării. Să stea cu spatele la intrare, cu fața spre tufa de iasomie. Așa cum privește un sinucigaș lumea, pentru cine știe a câta oară, înainte de o încercare eșuată. 

Înăuntru domneau frigul, întunericul și umezeala. Coridoarele lungi și goale duceau în toate direcțiile, spre camere mirosind a putregai, a salată cu maioneză, ibrice și ciuperci. Clădirea se afla în pantă, astfel că subsolurile sale cu depozite de materiale se transformaseră în etaje, iar pivnițele sale întunecate deveniseră birouri de cercetare. 

Roma ținea la ea, în sala de lectură, un pulover gros, verde, croșetat cu modele răsfirate. Altfel, era imposibil să supraviețuiești în Arhivă. Chiar și pe vreme de caniculă, când oamenii de afară transpirau și leșinau din cauza temperaturilor ridicate și a înăbușelii, întunericul încețoșat al fostei aripi de nordvest a chiliilor mănăstirii era atât de rece, încât frigul îți trecea prin piele, infiltrânduse în oase. 

După numai cincisprezece minute de muncă, Romana simțea că i se răcesc degetele. În câteva ore, frigul îi amorțea nu numai corpul, ci și gândurile și sentimentele. Creierul era învinețit, ca un braț sau un picior aflate întro poziție incomodă. 

Roma număra minutele până la pauza de prânz — fie iarnă, cu ploi înfiorătoare, fie vânt, burniță sau ninsoare. Orice stare a lumii exterioare era mai caldă și mai blândă. Pășind afară, începea să respire, să prindă viață, vântul îi umfla plămânii, iar pieptul îi era sfâșiat de furie și disperare, singurătatea o strângea de gât. 

În Arhivă domnea liniștea. Dracaena își întindea limbile lungi și subțiri. Romana își petrecea cea mai mare parte a timpului în tăcere. Angajații din alte departamente veneau uneori să bârfească. Cu toate acestea, majoritatea dialogurilor Roma le avea cu vizitatorii Arhivei, cu cercetătorii. „Am nevoie de materialele editoriale ale revistei Munca orbilor. Am cerut să mi le eliberați acum câteva zile.“ „Fundația 736, cred? Aici sunt.“ 

Trăgânduși mânecile puloverului peste încheieturile înghețate, Romana stătea aplecată asupra revistelor care conțineau descrierea materialelor arhivate, uneori se uita la cercetători, pe care îi vedea pe monitorul camerei de supraveghere, alteori se muta din biroul ei în sala de lectură și urmărea cortina care se ridica din cauza curenților de aer sau ochelarii care cădeau constant de pe nasul cercetătorului chel în arta operei. 

Dincolo de ferestrele sălii de lectură, pe deal în jos, se vedea curtea unei clădiri rezidențiale cu mai multe etaje. Acolo mamele își plimbau copiii, bărbații în costume închise la culoare soseau în pauza de masă, trânteau încrezători, cu o mână, portierele mașinilor scumpe, iar cu cealaltă mână slăbeau nodul cravatei de la gât. Acolo, tocurile înalte ale femeilor pocneau pe pardoseală; ele se întorceau seara acasă pentru a ieși din nou în curte în câteva minute, purtând pantofi comozi și pantaloni de trening, ducând un câine în lesă. 

Roma ba se adâncea în studiul vieții din culise, alegânduși pe fereastră un personaj (o doamnă cu părul cărunt și tuns scurt, care vorbește constant la telefon, dă comenzi financiare; un bărbat cu riduri între sprâncene care se duce afară să fumeze, își zgârie tâmpla cu degetul mic și nuși ia ochii de la tabletă), ba își găsea eroul chiar în Arhivă, coborând scările până în subsol, unde erau depozitate fondurile, și căutând prin sertare mape cu scrisori și jurnale, fotografii, fragmente de viață pe hârtie. 

De obicei, Roma combina mai multe șiruri de idei: urmărea viața oamenilor pe care îi vedea pe fereastră închipuinduși cele mai mărunte împrejurări ale vieții lor, caractere, trăsături emoționale și, în același timp, în imaginația ei, punea cap la cap, bucată cu bucată, viața vreuneia dintre figurile proeminente — vânând cât mai mult posibil imagini banale, delocieșitedincomun. Probleme digestive, liste cu lucruri pe care le iei cu tine pe drum, comanda materialului pentru palton. Note de călătorie din Cuba, Mexic, țări din America Latină. Carduri de asigurare, buletine de schimb valutar, achiziționarea cabanei de vară. Certificatul de absolvire a clasei pregătitoare a Gimnaziului Ministerial Feminin din Kiev (1899), carnetul de candidat pentru calitatea de membru cu drepturi depline al Societății Imperiale a Teatrului Rus (1916), certificatul de căsătorie (1923), carnetul de sindicat (1924), testamentul (1928), carnetul de muncă (1939), diploma de conferențiar (1946), o autobiografie (1954–1957). 

În ceea ce îi privea pe cercetători, unii veneau aici de ani de zile. De exemplu, Malyșka Vasyl Ihorovici — un bărbat cu bărbiță ascuțită și ochi mijiți — strângea materiale pentru lucrările sale despre Fotii Krasyțkyi, un urmaș din neamul lui Șevcenko. În pauzele de masă, Malyșka scotea din buzunarul jachetei, mereu, același sendviș cu pâine de secară, ou și maioneză și îl devora cu nesaț. Această gustare reprezenta un moment de plăcere trupească pentru cercetător: îi satisfăcea deopotrivă foamea fizică și setea de comunicare. Mestecând pâinea, Malyșka se apleca spre Roma și cu șoapte entuziasmate (pentru a nui deranja pe alții) îi povestea despre noile lui descoperiri despre viața și munca lui Krasyțkyi. Îi povestea, de exemplu, cum Krasyțkyi a proiectat decorațiile teatrale cu ocazia celei dea 35a aniversări a îndrăgitului său Lysenko sau îi recita din scrisorile lui Fotii către Nadia Krupska. 

Printre vizitatorii obișnuiți se număra și cercetătoarea arhitectului Zabolotnyi — o babă imensă, mătăhăloasă, care purta pălării, șaluri, bluze sintetice ce trosneau și împrăștiau scântei, de parcă două echipe de sudori ar fi lucrat constant la subsuorile acestei femei. În comparație cu ea, Malyșka cu oul lui plin de maioneză în barbă era un înger. Aceasta făcea gafe constant, uneori se apuca să pozeze materiale fără autorizație, alteori se certa la telefon în sala de lectură, iar alteori citea în șoaptă ca pentru sine, bolborosind cuvinte în chip insuportabil și obligândo pe Romana să intervină, săi facă observație, să poarte un dialog fără sens, săși încalce principiile. Însă cel mai prost obicei al babetei, împotriva căruia Roma nu putea face nimic — și din cauza căruia o considera pe cercetătoarea lui Zabolotnyi dușmanul ei personal —, era acela că scuipa des și abundent pe vârfurile degetelor ca să poată să dea mai ușor paginile scrisorilor și manuscriselor. 

Însă, în cea mai mare parte, sala de lectură era ocupată de vizitatori temporari — studenți care veneau o dată sau de două ori, scotoceau distrat prin dosare, plăteau pentru fotocopii, căscau plictisiți, plecau și nu se mai întorceau niciodată. 

Romana îi uita pe cei mai mulți dintre vizitatori imediat după ce părăseau zidurile Arhivei. Unii dintre ei se întorceau după ani de zile.