În adâncurile bibliotecii Vaticanului, un preot descoperă cel mai valoros obiect de artă găsit vreodată: manuscrisul Divinei Comedii, scris de mâna lui Dante. Acesta ajunge la un cap mafiot din New

York, unde scriitorul Nick Tosches este chemat să-l autentifice. Dar pentru el tentația e prea mare și fură manuscrisul. În paralel cu călătoria prețiosului manuscris se desfășoară povestea lui Dante, omul care a încercat să scrie un poem care să cuprindă înțelepciunea lumii și grația divină. Mâna lui Dante, roman de o îndrăzneală și o frumusețe uluitoare, combină cunoștințele vaste ale lui Tosches despre Divina Comedie, Dante Alighieri și Evul Mediu cu o cunoaștere intimă a tenebrelor New Yorkului. Unii îl vor considera jignitor; alții îl vor declara transcendental; fără îndoială, va genera cele mai vii dezbateri.

Cartea a apărut la Editura Trei și o găsiți aici. Cartea a fost ecranizată în regia lui Julian Schnabel cu Jason Momoa, Gerard Butler, John Malkovich si Al Pacino.

NICK TOSCHES (1949–2019) s-a născut în Newark, New Jersey. A scris romanele Me and the Devil, Cut Numbers și Trinities și cărțile de nonficțiune Where Dead Voices Gather, The Devil and Sonny Liston, Dino, Power on Earth, Hellfire, Country și Unsung Heroes of Rock ‘n’ Roll.

Fragment carte. Nick Tosches. Mâna lui Dante

Louie se sprijinea cu spatele de marginea chiuvetei din bucătărie. Chiloții de grăsană pe care‑i purta erau negri, transparenți și nu i se potriveau. În rest, era gol. Încercă să‑și aranjeze clinul chiloților astfel încât să‑i acopere penisul și testiculele. Tot uitandu‑se în jos, observă că trebuie să‑și taie unghiile de la picioare.

— Uite ce faci, zise el. Stai acolo, exact unde te afli și îmi spui ce păsărică frumoasă am. Îmi spui că am cea mai frumoasă păsărică pe care ai văzut‑o vreodată. Și nu te oprești. Îți fumezi țigara, îți bei băutura și îmi repeți întruna cuvintele astea. Te lingi pe buze și îmi spui că vrei să‑mi mănânci păsărica.

Louie trase din țigară și scutură scrumul în chiuveta din spatele lui.

— Câți ani ai? o întrebă el.

— Am 19 ani.

— Ți se pare că e ciudat sau ceva de genul ăsta?

Fata ridică din umeri ezitând.

— Am văzut chestii mai ciudate, zise ea.

— Ca de pildă…

Fata ridică din umeri ezitând.

— Un tip a vrut să fac pe moarta.

— Să faci pe moarta? Să faci pe moarta? Ce pizda mă‑sii mai e și asta? Dacă ți se scoală să fuți o parașută țeapănă, o omori și cu asta basta. Nici măcar nu trebuie s‑o mai

plătești.

Cuvintele lui o înfiorară pe fată, care începu să gâfâie panicată.

— Mi se rupe dacă ți se pare ciudat, continuă Louie. Sunt doar curios, atâta tot. Despre ce consideră lumea că e ciudat și ce nu. Chiar sunt curios.

— Curiozitatea a omorât pisica, îngăimă fata cu greu. Louie scutură din nou scrumul.

— Poate de‑aia nu vezi nicio pisică pe‑aci.

Louie o urmări cum cercetează locul, de parcă atunci ar fi remarcat absența pisicilor. Știa bine că fata nu se uită după ceva anume: era doar neliniștită, atât. O adusese în starea pe care o adora la femei: ușor speriată. Louie își miji ochii. Aruncă chiștocul în spate, în chiuvetă.

— Acum spune‑mi că am o păsărică drăguță, o îndemnă el.

Știa bine puterile cifrei trei. Așa cum menestrelii din Languedoc îl împinseseră către zona frumuseții dulci a trubadurilor provensali, tot astfel evreii exilați ai regiunii îl conduseseră pe un teren al frumuseții exotice, interzise și ermetice, care se întindea la nesfârșit. Căci ținutul limbii occitane era mai mult decât pântecul din care se născuse noul cântec îmbietor al trubadurilor, încă umed de la roua dimineții așezată pe petalele desfăcute ale trandafirului din inima lui; era și primum scriptorium secretum[1] al celei mai vechi înțelepciuni, numită cabala de evrei. Sfântul Isidor, evreul din Languedoc, fusese primul care compilase cu caracterele antice ale poporului său aceste învățături secrete transmise până atunci din generație în generație numai prin șoapte. El credea că prin aceste învățături se poate deschide o breșă în cele mai tainice văluri ale Scripturii, la care făcuse aluzie Augustin.

Ghinionul lor de a fi fost șterse din poveștile cântate ale Languedocului fusese norocul lui, altfel nu l‑ar fi întâlnit niciodată și nu ar fi ajuns să‑l cunoască, așa cum numai exilații se pot cunoaște între ei, la Veneția, pe cel căruia i se spunea Isaia, deși nu era numele său. Dintre mysteria spre care îl condusese Isaia, cel mai mult îl fascinase mysterium‑ul gematriei, domeniul cabalei care se ocupă de măsurile numerice ascunse și de puterile cuvintelor. Precum ecoul numelui însuși, Isaia părea el însuși un personaj din Testament. Barba lui lungă și răsucită trecuse de perioada colilie și intrase în anii firelor de păr îngălbenite, cum se întâmplă cu fildeșul sau cu oasele. Purta mereu o yarmulke și o pelerină neagră, fie cald, fie frig, iar acestea își arătau nenumăratele stadii de învechire, ponosirea lor extremă de acum anunțând începutul demn al fazei de relicvariu. Ducea o viață frugală, câștigând câteva monede de la un grup mic de elevi și de preacuvioși. Se lamenta încet, fără amărăciune, de numărul mic al învățăceilor.

— Sofia e mama lor adevărată și totuși ei îi întorc spatele și nu ajung s‑o cunoască niciodată, le spunea copiilor din seminția lui. Potrivit Cărții Exodului, faraonul a ucis toți nou‑născuții din rândul evreilor; dar zeul fals al lumii noi, negustoria excesivă, îi va lua pe toți, inclusiv pe toți cei care se nasc, și niciun Moise înfășat în scutece și lăsat să plutească printre trestii nu va fi salvat ca să se ridice, să se pună în fruntea lor și să‑i ducă la Domnul. Vorbea intr‑un amestec ciudat de limbi: parte în latină, parte în franco‑latină, parte în vernacolo[2], rostind din când în când câte un cuvânt în greacă, în ebraică sau în arabă, determinandu‑i pe cei care‑l ascultau să tragă concluzii incerte sau să‑i ceară explicații suplimentare. Uneori, bătrânul se holba la piatra mare de rubin prinsă în inelul de aur de pe degetul mijlociu al mâinii stângi, pierdut în contemplarea misterelor care se ascundeau în nuanțele schimbătoare. Nestemata părea să nu absoarbă sau să reflecte întunericul și lumina, ci mai degrabă să prindă și să răspândească nuanțele culorii dinspre și înspre ea. Intr‑adevăr, în strălucirea soarelui, piatra se întuneca adesea, iar noaptea sau în lumina pâlpâitoare a lumânărilor strălucea orbitor. Intr‑o zi, la amurg, când rămăsese cu ochii fixați pe piatră mult timp, după o tăcere prelungită, cei care îl ascultau îl întrebaseră de ce își ascunde numele real.

— Pentru ca niciun om să nu‑l cunoască, răspunsese el fără să mai adauge altceva.

Ducea un trai sărăcăcios — avea o cassetta deasupra prăvăliei unui pielar, pe o alee din spatele sinagogii, căreia părea să‑i întoarcă mereu spatele, dar ducea și un trai bogat, în sensul codexurilor care îi ocupau cea mai mare parte din spațiu, chiar mai mare decât paletta pentru dormit.

Deși majoritatea cărților erau în latină și multe dintre ele le erau familiare oaspeților săi măcar cu titlul, dacă nu și prin conținut, dominau totuși cărțile în greaca veche și, desigur, în ebraică, iar cele mai frumoase și mai atrăgătoare dintre ele erau operele cu o caligrafie arabă elegantă, din cel mai fin pergament.

— L’arabo é l’ebreo nuovo, rostea enigmatic bătrânul: arabul e noul evreu.

Multe dintre texte nu se caracterizau prin finețe. Unele erau transcrise grosolan de mâini care nu aparținuseră scribilor și la fel de grosolan legate. Însă acestea erau și cele mai prețioase, căci ascundeau înțelepciune și învățături puțin cunoscute. Unul, susținea el, era chiar opera lui Isidor și numai proprietarii succesivi ai textului aveau cunoștință de existența lui. Bătrânul ar fi fost al cincilea după Isidor. Niciun proprietar, nici el, nu îl copiase vreodată și nici nu încuviințase să fie copiat, fiindcă la începutul lui se interzicea acest lucru în termenii cei mai cumpliți. Astfel, textul rămăsese unic. Erau și pergamente în ebraică și o Biblie mare înluminată, în limbile în care fusese scrisă. Această Biblie era mai mult decât Vechiul Testament al evreilor; conținea și Noul Testament al creștinilor, ușor de diferențiat până și de un necunoscător de greacă.

Curiozitatea tăcută a însoțitorului său probabil că se manifestase aprobator, căci bătrânul spuse, fără să fie întrebat, că figura lui Iisus îl intriga. Îi rostise numele așa cum Domnul Însuși i l‑ar fi dat: Ieșua. Cel care‑și spunea Isaia își lăsa adesea privirea să alunece peste cărțile sale, comori minunate și mângâietoare, menite să‑l sprijine și să aibă grijă de el ca o soție, în boală, până în mormânt. Alteori, își ducea alene degetul arătător la tâmplă sau la piept și, cu un zâmbet șters, zicea că adevărata bibliotecă grandioasă, cu încăperi nenumărate, se găsea în palatele memoriei sau ale inimii. Parcă împins de o conexiune ocultă, oaspetele bătrânului își plimbă mâna cu delicatețe peste paginile, codexurile și pergamentele pe care nu le putea citi. Bătrânul nu arătă niciun semn de dezaprobare; totuși, oaspetele simți că bătrânul nu trebuia atins niciodată, nici intr‑o îmbrățișare de recunoștință, nici intr‑una de prietenie sau de respect. În mijlocul teancurilor de cărți care ocupau cea mai mare parte a cămăruței bătrânului evreu, se găsea una legată cu închizătoare cu cataramă. Când își trecu degetele peste alama tocită de vreme a încuietorii și peste pielea groasă a coperților protectoare, gazda lui rosti simplu trei cuvinte, în trei limbi diferite, fără intenții ascunse, dar foarte enigmatice: Caveat u sirocco.[3]

Poetul se străduise să obțină din partea stăpânilor săi tot mai multe sarcini ca emisar în Veneția. Căutase tot mai multe ocazii să zăbovească acolo peste durata misiunilor sale.

---

[1] Locul original și tainic (N.t.).

[2] Limbă vernaculară (N.t.).

[3] Ferește‑te de sirocco (N.t.).