Când Clare își pierde fiul în vârstă de cinci săptămâni, geamănul acestuia încă luptă pentru viață în secția de terapie intensivă. Mama îndurerată caută ajutor pentru a-și putea trăi doliul și, totodată, pentru a-și crește copilul supraviețuitor. Va descoperi că doliul nu urmează reguli și că nu există etape prestabilite sau soluții-minune, ci fiecare își trăiește suferința în felul și ritmul său.

Optsprezece ani mai târziu, Clare își așterne pe hârtie experiența dureroasă sub forma unor gânduri de alinare care să-i însoțească pe oamenii îndoliați și pe cei care vor să-i înțeleagă și să-i sprijine. A rezultat astfel o confesiuneghid de supraviețuire, empatică și sinceră, care oferă nu atât răspunsuri, cât un tovarăș de suflet în această călătorie de la revoltă și neputință înspre o nouă redefinire a vieții. Ca o conversație între prieteni ce trec prin aceeași suferință.

Aceasta este cartea pe care Clare ar fi vrut s-o aibă în cele mai negre clipe din viața ei: o călăuză care să-ți arate nu cum să „depășești“ doliul, ci cum să trăiești cu el.

CLARE MACKINTOSH a renunțat în anul 2011 la o carieră în poliția britanică pentru a se dedica în întregime scrisului. „Maestra răsturnărilor de situație“, cum o numește editorul HarperCollins, a publicat romane polițiste cu mare succes atât la public, cât și la criticii literari, fiind răsplătite cu numeroase premii. Cărțile sale au fost traduse în patruzeci de limbi și s‑au vândut în peste trei milioane de exemplare pretutindeni în lume; zeci de săptămâni la rând au apărut în topul recomandărilor din Sunday Times și New York Times. De câțiva ani, Clare locuiește în nordul Țării Galilor cu soțul ei și cei trei copii. Conduce Societatea Silver Star, organizație de caritate din cadrul Spitalului John Radcliffe (Oxford), pentru sprijinirea mamelor care se confruntă cu sarcini cu risc ridicat. În anul 2006, Clare Mackintosh a devenit mama a doi băieți născuți prematur. Unul dintre ei s-a îmbolnăvit de meningită, suferind grave leziuni cerebrale. Când avea doar cinci săptămâni, părinții au decis să îl scoată de la aparatul de oxigen. Cartea aceasta este povestea doliului lui Clare.

Cartea doliului. O poveste despre dragoste și speranță de Clare Mackintosh, în traducerea Ioanei Ioniță, a  apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Memorii-Jurnale și o găsiți aici

Fragment. Clare Mackintosh. Cartea doliului. O poveste despre dragoste și speranță

E luna februarie. Practic, încă e iarnă, deși sunt semne ale primăverii peste tot în jur. Din ce în ce mai multe zile pornesc cu un îngheț matinal și continuă sub ceruri senine, ca semn al vremurilor mai bune ce vor să vină. Noua noastră casă are o grădină – o porțiune de gazon pe cât de lungă, pe atât de lată, care se termină în câmp –, iar printre smocurile de iarbă de sub copaci se ițesc pâlcuri de narcise, gata să dea în floare. În fiecare toamnă, plantez noi și noi bulbi, îngropându‑i sub stratul de gazon ca pe niște comori ascunse. Gândul că vor încolți mă ajută să trec iarna. Nu‑I pot vedea, dar știu că sunt acolo: făgăduințe ale primăverii, care străbat cu încăpățânare zilele întunecate până când le vine vremea.

La supermarket, lângă casa de marcat, sunt găleți întregi de narcise legate cu benzi elastice, așteptând cuminți să înflorească. O liră buchetul. O liră! Unde mai găsești speranță la o liră? În fiecare săptămână cumpăr câte un buchet, iar broboanele lor de apă se preling peste cumpărături. Două zile mai târziu, florile se deschid ca niște sori zâmbitori, și ori de câte ori le văd mă gândesc la băiatul meu.

Prefer să las narcisele din grădină să trăiască. Pare atât de nedrept să le tai după ce au trudit atâta ca să dea în floare; însă câteodată tai câteva tije lungi ca să le pun în vază.

— Ce miroase așa ciudat? mă întreabă adolescentul care intră nonșalant în biroul meu.

Același puști care, cu atâția ani în urmă, se afla încă la terapie intensivă. Adolescentul de acum, care și‑a pierdut geamănul în ziua în care eu am pierdut un copil.

— A venit primăvara, îi spun eu.

Însă el a dispărut, deja, în căutarea a ceva mai interesant decât mama sa și o vază cu flori pleoștite.

Zăbovesc cu degetele în aer, deasupra tastaturii. Mi‑am pierdut firul. O insectă minusculă iese dintre petalele de narcisă adunate în formă de trompetă și o pornește de‑a lungul marginilor lor încrețite, fiecare onduleu un munte miniatural pe care gâza îl are de urcat.

Devine mai ușor cu timpul, a spus femeia cu narcise. Nu mai bine, ci mai ușor.

Și chiar așa a fost.

DOI

Nopțile nedormite,

zguduite de plâns

vor deveni o amintire

Când Alex a ajuns în stare critică, iar boala îi punea viața în pericol, am fost scoși din salon și duși într‑o încăpere cunoscută drept camera de reculegere, aflată la capătul unui coridor. În timp ce pășeam în urma consultantei, mă simțeam ca Alice: alunecam în jos, într‑o lume căreia nu‑I aparțineam. Era un coridor lung, iar eu mi‑aș fi dorit să fie și mai lung, astfel încât să nu ajung niciodată la capătul lui. Dar iată‑ne ajunși.

Consultanta ne‑a spus că dizabilitățile fiului nostrum aveau să‑l afecteze în toate privințele. Era posibil ca el să nu respire niciodată fără aparate; chiar dacă ar fi făcut‑o, nu avea să reușească niciodată să meargă, sau să vorbească, sau să înghită. Era puțin probabil ca el să fie conștient, în vreun fel, de lumea înconjurătoare.

Cât uram camera aceea încărcată de ecourile veștilor proaste, de lacrimile a nenumărați părinți care priveau viitorul cu groază și deplângeau trecutul! Am izbucnit în plâns imediat ce doctorul a început să vorbească și mi s‑a părut că nu aveam să mă opresc niciodată.

— E momentul să luați o hotărâre, mi‑au spus cei de la spital.

Cineva a împins către mine o cutie cu şervețele, iar eu am rămas uitându‑mă lung la ea, cu lacrimile mari și urate scurgându‑mi‑se pe obraji. Am văzut cum se întunecă materialul jeanșilor mei îmbibați cu apa sărată. Timp de cinci săptămâni, medicii luaseră toate hotărârile. Ascultaserăm, neajutorați, în timp ce se administrau și se sistau varii medicamente și fluide; urmăriserăm asistentele care interveneau rapid și măreau fluxul de oxigen, ca răspuns la câte un semnal de alarmă. Și acum, în momentul cel mai important, noi trebuia să decidem?

Știi ce cale am ales. Dacă n‑am fi făcut‑o, acum ai citi o cu totul altă carte.

A avut loc botezul. Capelanul spitalului, înghesuit între pătuțurile de plastic; agheasmă, administrată dintr‑o sticlă. Alex, îmbrăcat într‑o hăinuță lungă, albă, împrumutată de la spital. Mă întrebam câți alți copii o purtaseră, cât de mult trăiseră după aceea.

În mașină, pe drumul de întoarcere de la spital, nu mă puteam opri din plâns. Fiul meu nu era mort, însă a doua zi avea să fie. Au fost cele mai lungi douăzeci și patru de ore, dar s‑au scurs atât de repede.

Poate ai pierdut pe cineva drag pe neașteptate sau poate ai știut cu puțin înainte că inevitabilul avea să se producă, ca în cazul meu. Un diagnostic terminal, o perioadă de boală. O hotărâre imposibilă. Acest doliu anticipativ nu e mai puțin dureros decât cel de după moartea celui drag, ba chiar, în multe privințe, e mai greu de dus. Ai să crezi, poate, că nu trebuie să arăți ce simți în fața celui aflat pe patul de moarte, că trebuie să te ții tare ca să poți face față puzderiei de sarcini ce‑ți revin ca îngrijitor al unui muribund. Oricât de clară e apropierea sfârșitului, mereu rămâne o ultimă speranță că poate ceva se va schimba – o a doua opinie, un nou medicament, un miracol –, iar această credință oarbă este, în sine, capabilă să te stoarcă de puteri.

Ne apropiam de casă. Soțul meu a redus viteza. În fața noastră zăcea o căprioară la marginea domeniului Palatului Blenheim. Era prea grav rănită ca să supraviețuiască, dar încerca, din răsputeri, să reziste; picioarele i se zbăteau, pieptul îi palpita. Nu puteam, pur și simplu, să trecem pe lângă ea; la fel cum nu ne simțeam în stare nici să‑i grăbim sfârșitul. Ne‑am dat jos din mașină și am stat lângă ea, sub lumina lunii, așteptând până când a amuțit și nu a mai mișcat. Am inspirat adânc aerul rece, care ne făcea să tremurăm din toate încheieturile, incapabili să descriem în cuvinte coșmarul în mijlocul căruia ne găseam și adunându‑ne toate forțele pentru ceea ce avea să urmeze.

A doua zi, aparatul de ventilație artificială a fost oprit. Ni l‑au adus pe Alex în camera de reculegere, acolo unde cutia cu șervețele era încă intactă. Dintr‑odată, am simțit că mă cuprinde un val de furie: mi se părea o mare nedreptate că nici un alt părinte nu mai primise asemenea vești teribile în ultimele douăzeci și patru de ore. Medicul ni l‑a lăsat pe Alex și, pentru prima și ultima dată, am rămas numai noi trei.

Afară, se auzeau soneria unui telefon și asistentele care‑și vedeau de treburi. Cineva râdea. Lumea mea s‑a oprit în loc.

Nu ne dădeam duși acasă. Ne era teamă să fim singuri, probabil, și ne simțeam brusc mai curând copii decât părinți. Am mers cu mașina acasă la ai mei, iar când farurile au luminat aleea din față, ușa casei s‑a deschis și a apărut mama, cu chipul pământiu. Îmi aminteam cum, cu douăzeci de ani în urmă, stătusem chiar în locul ei și deschisesem aceeași ușă în ziua în care a murit bunicul. Eram șocată, cum se întâmplă de obicei când tinerii văd un adult plângând; când își dau seama că și cei mari simt la fel ca ei. Tata păruse enervat la momentul respectiv, iar eu am înțeles abia mult mai târziu, la maturitate, cu câtă ușurință se preschimbă durerea în mânie.

— O să am nevoie de voi toți mai mult ca oricând, ne‑a spus bunica în timp ce stăteam în pragul ușii deschise.

Bunica era o femeie micuță; o vrăbiuță fragilă. M‑am întrebat atunci cum poate cineva să îmbătrânească atât de mult într‑o singură zi. Acum aflasem. În timp ce eu și soțul meu ne îndreptam spre casă, simțeam cum mă prăbușesc sub greutatea durerii.

Mama și‑a întins brațele către mine.

— Of, fetița mea!

Se străduia să se țină tare, dar la vederea obrajilor mei brăzdați de lacrimi, a podidit‑o și pe ea plânsul.

*

Cei care te iubesc suferă de două ori: o dată, pentru că inima le e sfâșiată de moartea celui drag, nepot, prieten, frate…; a doua oară, ca martori ai durerii tale.