Cartea cu stafii. Zece povestiri este una din cărțile horror din literatura clasică. Aceasta reunește cele zece texte ale lui Henry James dedicate „aparițiilor”. Diferite ca ton și abordare, în toate aceste povestiri, fantasticul, misterul, umorul fin și neliniștea psihologică se împletesc magistral.

Departe de simpla narațiune care înfrico-șează, povestirile explorează limitele conștiinței, ambiguitatea percepției și teroarea care se strecoară tăcut în viața de zi cu zi. Fiecare dintre ele scoate la iveală măiestria artei lui James de a sugera mai mult decât arată, lăsând cititorul să se confrunte cu propriile temeri.

Henry James (1843–1916) a fost un scriitor american de limbă engleză, considerat una dintre figurile centrale ale realismului literar și un precursor al modernismului. Stabilit mare parte din viață în Europa, el a explorat cu finețe psihologică contrastul dintre cultura americană și cea europeană, precum și complexitatea relațiilor umane, a conștiinței și a moralității. Romane precum Portretul unei doamne, Aripile porumbiței sau Ambasadorii se remarcă prin stilul său elaborat, analiza subtilă a personajelor și tehnica „punctului de vedere”, care a influențat profund literatura secolului XX.

Cartea cu stafii. Zece povestiri a apărut la Editura Corint și o găsiți aici.

Fragment din Închirierea fantomatică

— Vă rog, domnule, făcu ea deosebit de blândă, recunoașteți cartea aceasta?

— Perfect, am zis, are numele meu pe prima pagină albă.

— E chiar numele dumneavoastră, nicidecum altul?

— Îmi scriu numele, dacă poftești dumneata, și le poți compara, i-am răspuns.

Rămase tăcută o clipă și apoi, cu demnitate, zise:

— Ar fi-n zadar, domnule, nu știu citi. De-mi dați cuvântul dumneavoastră, mi-ajunge. Vin din partea domnului căruia i-ați dat cartea. Mi-a spus să v-o aduc drept chezășie – chezășie – așa a zis. A căzut bolnav rău și vrea să vă vadă.

— Căpitanul Diamond – bolnav? am strigat. E grav?

—  E foarte rău, domnule. E ca și pierit.

Mi-am exprimat regretul și compasiunea și m-am oferit să merg până la el de-ndată, dacă sumbra purtătoare a soliei lui mi-ar arăta calea. Aceasta se învoi, respectuoasă, fără zăbavă, și, în câteva clipe, mergeam în urmă-i de-a lungul străzilor însorite, simțindu-mă chiar ca un personaj din O mie și una de nopți, condus către o tainică poartă dosnică de o sclavă etiopiană. Călăuza mea își îndreptă pașii spre râu și se opri în fața unei căsuțe curățele, cu pereții galbeni, de pe una dintre străzile ce o luau la vale. Îmi deschise ușa iute și mă conduse înăuntru, și pe dată m-am pomenit în compania bătrânului meu prieten. Zăcea în pat, într-o încăpere întunecoasă, vădit vlăguit. Era întins pe spate, pe perna lui, cu ochii ațintiți înainte, cu părul vâlvoi mai răsculat decât oricând și cu ochii lui intens întunecați și strălucitori cuprinși de sclipirea febrilă. Locuința îi era modestă și scrupulos de ordonată, și se vedea cât de colo ce servitoare devotată îi era călăuza mea cu pielea tuciurie. Căpitanul Diamond, zăcând acolo țeapăn și palid, pe așternutul său alb, semăna cu o siluetă aspru cioplită de pe capacul vreunul mormânt gotic. Mă privi tăcut, și companioana mea se retrase și ne lăsă singuri.

— Da, iată-te, făcu el, în fine, chiar dumneata ești, tânărul acela cumsecade. Nu mă-nșel nicidecum, nu-i așa?

— Nădăjduiesc că nu; cred că sunt un tânăr cumsecade. Dar tare rău îmi pare că vă găsesc bolnav. Ce-aș putea face pentru dumneavoastră?

— Am ajuns foarte rău, grav de tot; bietele mele oase bătrâne mă dor cumplit!

Și, cu un geamăt rău-prevestitor, se căzni să se întoarcă spre mine. 

L-am întrebat despre natura maladiei sale și de când zăcea la pat, dar abia de m-a luat în seamă; părea nerăbdător să-mi vorbească despre altceva. M-a înșfăcat de mânecă, m-a tras în jos, spre el, și mi-a șoptit grăbit:

— Știi că mi-a sunat ceasul!

— Ah, sper că nu, am zis, înțelegându-i greșit mesajul. Nu mă îndoiesc că vă voi revedea în curând, pe picioare.

— Dumnezeu știe! strigă el. Dar nu la asta mă refeream, că sunt pe moarte; nu pentru încă o bucată de vreme. Ceea ce voiam să spun e că mi-a venit sorocul la casă. Azi e ziua chiriei.

— Ah, da, întocmai. Doar că nu puteți merge într-acolo.

— Nu pot merge. E groaznic. Așa, îmi pierd banii. Chiar de-s pe moarte, tot îmi trebuie. Vreau să-mi plătesc doctorul. Vreau să fiu înmormântat ca un om de treabă.  

— Asta-nseamnă diseară? am întrebat.

— Diseară, negreșit, la asfințit.

Zăcea țintuindu-mă cu privirea și, cum l-am privit la rândul meu, i-am priceput pe dată motivul ce îl împinsese să trimită după mine. Dintr-un scrupul moral, de cum mi-a dat prin gând, am tresărit. Dar presupun că arătam netulburat, căci el continuă, pe același ton.

— Nu-mi pot permite să pierd banii. Trebuie să meargă altcineva în locul meu. Am rugat-o pe Belinda, da’ nici nu vrea s-audă de-așa ceva.

— Credeți cumva că banii i-ar fi plătiți și unei alte persoane?

— Putem încerca, măcar. Niciodată până acum nu m-am abătut de la învoială și n-am de unde ști, dar, de i-ai spune că-s bolnav de nu mai pot, că mă dor toate oasele bătrâne, că-s pe moarte, poate că se va încrede în dumneata. Doar n-o să mă lase să mor de foame!

— Atunci vreți să mă duc eu în locul dumneavoastră?

— Dumneata ai mai fost acolo o dată; cunoști situația. Te temi cumva?

Am șovăit.

— Dați-mi trei minute de gândire și vă spun.

Privirea-mi cuprinse, roată, odaia întreagă și se opri asupra diverselor obiecte ce grăiau mai mult decât vorbele despre sărăcia lucie, dar cuviincioasă, a locatarului. Toate acestea, așa puține, ciobite și decolorate cum erau, păreau să-mi transmită o rugăminte mută, de milă și hotărâre.

Între timp, Căpitanul Diamond continuă, slăbit:

— Eu zic că se va încrede în dumneata, tot așa cum m-am încrezut și eu; o să-i placă și ei chipul dumitale; o să vadă că n-ai nicio urmă de rău în dumneata. E vorba de o sută treizeci și trei de dolari, nici mai mult, nici mai puțin. Ai grijă să-i pui la loc sigur.

— Da, am zis, în cele din urmă. Voi merge acolo și, atât cât ține de mine, veți avea banii până diseară, la ora nouă.

Vorbele mele părură să-i aducă o mare ușurare; îmi luă mâna și o apăsă încetișor, și, la scurt timp după aceea, m-am retras. Tot restul zilei am încercat să nu mă gândesc la ceea ce aveam de făcut în seara aceea, dar, desigur, nu mă puteam gândi la nimic altceva. Nu tăgăduiesc că eram neliniștit; eram, de fapt, emoționat la culme, și mi-am petrecut vremea alternând două stări de spirit: pe de-o parte, nădăjduind că misterul avea să se dovedească mai puțin profund decât părea, și, pe de altă parte, temându-mă, totuși, să nu cumva să se dovedească prea șubred. Orele trecură chinuitor de greu, dar, imediat ce după-amiaza începu să se risipească, am purces la îndeplinirea misiunii mele. În drum, am poposit la modesta locuință a Căpitanului Diamond, ca să-l întreb ce mai face și să primesc orice instrucțiuni mai putea dori să-mi încredințeze. Bătrâna de culoare, cu un aer grav și cu placiditatea-i impenetrabilă, mă pofti înăuntru și, răspunzând întrebărilor mele, spuse despre Căpitan că abia se mai ținea în viață; se prăbușise încă din dimineața aceea.

— Trebuie să vă mișcați cât puteți de iute, făcu ea, de vreți să-l mai prindeți înainte să se prăpădească.  

O privire fugară mă asigură că ea știa de expediția plănuită pentru mine, deși din adâncimea pupilelor sale negre nu lăsa să transpară nicio sclipire ce ar fi putut-o da de gol.

— Dar de ce s-ar prăpădi Căpitanul Diamond? am întrebat. Într-adevăr pare sleit de puteri, dar nu-mi dă de bănuit că ar suferi de vreo boală anume.

— Boala lui e bătrânețea, făcu ea, sentențioasă.

— Dar nu-i chiar atât de bătrân; n-are mai mult de șaizeci și șapte sau șaizeci și opt de ani.

Ea tăcu o clipă.

— E vlăguit; e sleit de puteri; mai mult nu mai poate îndura.

— Pot să-l văd o clipă? am întrebat.

La aceste vorbe, mă conduse iarăși în odaia lui.

Zăcea tot așa cum îl lăsasem, numai că își ținea ochii închiși, dar într-adevăr părea „pierit”, întocmai cum spusese ea, și avea pulsul foarte slab. Cu toate acestea, am aflat că doctorul fusese pe acolo, în acea după-amiază, și se pronunțase mulțumit de starea pacientului.

— Ce știe el, cum s-o căznit pân-acu’, făcu Belinda, scurt.

Bătrânul dădu să se miște oleacă, deschise ochii și, după o vreme, mă recunoscu.

— Pornesc într-acolo, știți? am zis. Mă duc să v-aduc banii. Mai aveți ceva anume să-mi spuneți?

Se ridică anevoie în capul oaselor și, cu un efort dureros, se propti în perne, dar abia de putea pricepe ce-i spuneam.

— Casa, știți dumneavoastră, i-am spus. Fiica dumneavoastră.

Se frecă pe frunte alene o vreme și, în cele din urmă, avu o sclipire de înțelegere.

— Ah, da, murmură el. O sută treizeci și trei de dolari. În monezi vechi – toți banii, numai în monezi vechi.

Apoi adăugă pe un ton mai viguros și cu o străfulgerare în ochi:

— Să te porți respectuos – să fii foarte politicos. Că de nu… că de nu…

Și glasul i se stinse iarăși.

— Ah, desigur, așa voi face, am zis, cu un zâmbet destul de forțat. Că de nu – cum adică?

— Că de nu, voi afla negreșit! spuse cât se poate de serios.

Și zicând acestea, închise ochii și se prăbuși la loc.

Mi-am luat rămas-bun și m-am așternut la drum, cu un pas destul de hotărât.

Când am ajuns în fața casei, am făcut o plecăciune împăciuitoare pe dinainte-i, în emulația Căpitanului Diamond. Îmi cronometrasem drumeția astfel încât să fiu în stare să intru fără întârziere; se și înserase deja. Am răsucit cheia, am descuiat ușa și am închis-o în urma-mi. Apoi am aprins un chibrit și am găsit pe masa de la intrare cele două sfeșnice pe care le folosisem data trecută. Am dus chibritul până în dreptul fiecăruia, le-am ridicat și m-am îndreptat către salon. Era gol și, deși am așteptat o vreme, rămase gol în continuare. Apoi am trecut prin celelalte încăperi, de pe același palier, și nicio siluetă întunecată nu mi se ivi în cale, ca să-mi călăuzească pașii. În cele din urmă, am revenit în hol și am stat acolo, cumpănind bine dacă să o pornesc în sus, pe scări.  

Scara îmi fusese scena șicanelor de data trecută, și m-am apropiat de ea profund neîncrezător. La piciorul ei, m-am oprit, cătând în sus, cu mâna pe balustradă. Așteptam încordat, iar așteptarea mi-a fost îndreptățită. Încet, din bezna de deasupra, silueta neagră pe care o mai văzusem și înainte prinse contur. Nu era nicio iluzie; era o siluetă, și chiar aceeași. I-am dat răgazul de a se reliefa întru totul și am privit-o cum stătea în picioare și privea în jos, către mine, cu chipul ei ascuns. Apoi, hotărât, mi-am luat inima-n dinți și i-am spus:

— Am venit în locul Căpitanului Diamond, la cererea dumnealui. E foarte bolnav; zace la pat, nu se poate deplasa personal. Vă roagă cu toată seriozitatea să-mi faceți mie plata; îi voi duce banii neîntârziat.

Silueta rămase nemișcată, fără a schița vreun gest.

— Căpitanul Diamond ar fi venit personal, de s-ar fi putut mișca, am adăugat într-o clipă, rugător, dar nu e-n stare nicidecum.  

La aceste vorbe, silueta își îndepărtă alene vălul de pe față și îmi arătă o mască tulbure, albă; apoi începu să coboare scările agale. Instinctiv, am dat înapoi din calea ei, retrăgându-mă către ușa camerei de zi. Cu ochii încă ațintiți asupră-i, am trecut dincolo de prag, apoi m-am oprit în mijlocul încăperii și am pus jos sfeșnicele. Silueta înainta; părea a fi aceea a unei femei înalte, înveșmântată în crep negru, vaporos. Pe când se apropia, am văzut că avea un chip absolut omenesc, deși arăta extrem de palidă și tristă. Ne-am fixat reciproc din priviri; tulburarea mea se risipise pe deplin; nu mai eram decât profund curios.

— Tatăl meu e grav bolnav? făcu năluca.

La sunetul vocii ei – blânde, tremurătoare și absolut umane –, am făcut un pas înainte; am simțit renăscându-mi entuziasmul. Am tras adânc aer în piept, am scos un soi de strigăt, căci ceea ce aveam acum în fața ochilor nu era nicidecum un spirit rupt de trup, ci o femeie frumoasă, o actriță îndrăzneață. Instinctiv, irezistibil, prin forța reacției împotriva credulității mele, mi-am întins mâna și i-am înșfăcat vălul lung ce-i înfășura capul. I l-am smuls cu putere, aproape dându-i-l jos cu totul, și am rămas în picioare, holbându-mă la o persoană voinică, chipeșă, de vreo treizeci și cinci de ani. Am cuprins-o dintr-o singură privire, din cap până-n picioare: rochia-i lungă, neagră, chipu-i palid, istovit de jale, sulemenit ca să arate și mai palid, ochii ei frumoși – de aceeași culoare ca aceia ai tatălui ei – și expresia indignată a furiei căreia îi căzuse pradă în urma gestului meu.

— Tatăl meu presupun că nu v-a trimis aici ca să mă insultați! strigă ea.

Și se întoarse rapid, luă una din lumânări și se îndreptă către ușă. Aici se opri, mă mai măsură încă o dată cu privirea, șovăi, apoi își scoase din buzunar o pungă de bani și o azvârli pe podea.

— Iată-ți banii! făcu ea, maiestuoasă.

Am rămas acolo, țintuit locului, nehotărât între uluire și rușine, și am văzut-o cum trecu afară, în hol.

Apoi am ridicat punga de bani. În clipa următoare, am auzit un zbieret asurzitor și zgomotul unui obiect zdrobindu-se în cădere, iar ea, clătinându-se, făcu îndată cale întoarsă în odaie, fără lumânare.

— Tatăl meu… tatăl meu! strigă ea și, cu buzele-i întredeschise și ochii ieșindu-i din orbite, se năpusti asupră-mi.

— Tatăl dumneavoastră – unde anume? am întrebat.

— În hol, la piciorul scării.

Am făcut un pas înainte, ca să ies, dar ea mă strânse de braț.

— E-n alb, strigă ea, doar în cămașă. Nu-i el!

— Păi, cum, tatăl dumneavoastră e acasă la dumnealui, în patul său, extrem de bolnav, i-am răspuns.

Mă fixă cu privirea, cercetătoare.

— Pe moarte?

— Sper că nu, am bolborosit.

Ea scoase un geamăt prelung și își acoperi chipul cu mâinile.

— Ah, Doamne, am văzut o stafie! țipă ea.

Încă mă mai ținea strâns de braț; părea prea îngrozită ca să-mi dea drumul.

— Stafia lui! am îngânat-o, uluit, neîncrezător.

— Asta mi-e pedeapsa pentru nesăbuința mea de-o viață! continuă.

— Ah, am zis, e pedeapsa indiscreției mele – a violenței mele!

— Ia-mă de aici, du-mă departe! strigă ea, încă agățându-mi-se de braț. Nu într-acolo, făcu, pe când mă îndreptam către hol și ușa de la intrare. Nu într-acolo, pentru numele lui Dumnezeu! Pe ușa astalaltă – pe la intrarea din spate.  

Și astfel, înșfăcând și celelalte lumânări de pe masă, mă călăuzi prin camera învecinată, către partea din spate a casei. Aici era o ușă care dădea, dintr-un soi de spălător, în livadă. Am răsucit cheia din lacătul ruginit, am ieșit și am rămas în picioare, în aerul răcoros de afară, pe sub stele.

Aici, companioana mea își strânse vălul negru, înfășurându-se în el, și rămase o clipă în picioare, șovăind. Fusesem grozav de tulburat, dar mai presus de orice îmi era curiozitatea în tot ceea ce o privea pe ea. Neliniștită, palidă, pitorească, așa cum era, arăta, în lumina înserării, foarte frumoasă.

— În toți anii ăștia, dumneata ai jucat un joc extraordinar, am zis.

Mă privi sumbră și păru prea puțin înclinată să-mi răspundă.

— Am venit încoace, mânat de cea mai sinceră bună-credință, am continuat. Data trecută – acum trei luni, îți aduci aminte, nu? – m-ai speriat rău de tot.

— Bineînțeles că a fost un joc extraordinar, răspunse ea, în cele din urmă.

Dar nu aveam încotro.

— Tatăl dumitale tot nu te iertase?

— Ba da, câtă vreme m-a crezut moartă. Au fost anumite lucruri în viața mea pe care nu mi le-a putut ierta.  

Am ezitat și apoi am întrebat-o:

— Și unde-i soțul dumitale?

— N-am niciun soț – niciodată n-am avut soț.

Făcu un gest ce stăvilea orice alte întrebări și se îndepărtă grăbită. Am dat ocol casei, împreună, până ce am ieșit în drum, iar ea murmura întruna:

— El a fost… el era!

Când am ajuns la șosea, ea se opri și mă întrebă încotro o apucăm. Am făcut semn către drumul pe care venisem, și ea spuse:

— Eu o iau pe celălalt drum. Dumneata mergi la tatăl meu acasă?  

— Drept într-acolo.

— Vrei să-mi dai de veste mâine, rogu-te, ce mai e pe-acolo?

— Bucuros. Dar cum aș putea să comunic cu dumneata?

Păru să fie în mare încurcătură și se uită de jur împrejurul ei.

— Scrie-mi două rânduri și pune-mi biletul sub piatra aceea.

Și îmi arătă o dală de lavă, dintre cele care împrejmuiau vechiul puț. I-am făgăduit că așa aveam să fac, și ea o porni pe drumul ei.

— Îmi știu drumul, făcu. Totul e aranjat. E o poveste veche.

Se îndepărtă cu pasu-i vioi și se cufundă iar în beznă, reluându-și, cu vălurile-i cernite plutind, înfățișarea-i fantasmatică sub care mi se arătase prima oară. Am privit-o până ce s-a făcut nevăzută și apoi am plecat eu însumi din locul acela. M-am întors în oraș în mare grabă și m-am îndreptat țintă către căsuța galbenă de pe malul râului. Mi-am îngăduit să intru fără a mai bate la ușă, și, de vreme ce nu mi-a stat nimic în cale, m-am îndreptat spre odaia Căpitanului Diamond. În pragul ușii, pe o bancă scundă, cu brațele-i încrucișate pe piept, ședea Belinda, în veșmintele-i cernite.

— Cum se mai simte? am întrebat.

— S-a-nălțat la cele sfinte.

— A murit? am strigat.

Ea se ridică, scoțând un sunet ciudat, ca un soi de chicoteală tragică.

— Acum e și el o stafie la fel de mare ca oricare alta!

Am intrat în încăpere și l-am găsit pe bătrân zăcând acolo, iremediabil rigid și neclintit. În seara aceea am scris cele două rânduri pe care îmi propuneam să le pun sub piatra de la fântână; dar făgăduiala mea nu a fost menită îndeplinirii. Am dormit foarte prost în noaptea aceea – era firesc – și, neliniștit cum eram, m-am sculat din pat, ca să-mi măsor camera cu pașii, în lung și-n lat. Pe când mă îndeletniceam cu asta, am zărit trecând prin dreptul ferestrei mele o vâlvătaie roșie, prin văzduh, către nord-vest. O casă luase foc undeva la țară și, evident, ardea iute. Era în aceeași direcție cu a scenei aventurilor mele nocturne, și, cum stăteam în picioare, urmărind orizontul stacojiu, am tresărit la amintirea vie a unui amănunt. Stinsesem precis lumânarea ce ne luminase, mie și amicei mele, calea către ușa prin care scăpaserăm din casă, dar nu puteam da nicio socoteală pentru cealaltă lumânare, pe care ea o luase până în hol și o lăsase Dumnezeu știa pe unde, sub tumultul de trăiri copleșitoare. În ziua următoare am ieșit din casă cu scrisoarea împăturită și m-am îndreptat către răscrucea bine-știută. Casa bântuită era o masă de grinzi carbonizate și de scrum mocnind; coviltirul puțului fusese scos, în căutarea apei, de către cei câțiva vecini care avuseseră îndrăzneala de a înfrunta ceea ce trebuie ca ei să fi considerat drept o vâlvătaie diavolească, stârnită de demoni, pietrele ce îl înconjuraseră erau risipite aiurea și țărâna se tescuise în băltoace noroioase.