Plecare, plecări e o operă de ficțiune – dar asta nu înseamnă că nu e adevărată.

E povestea unui bărbat pe nume Stephen și a unei femei pe nume Jean, care se îndrăgostesc unul de altul în tinerețe, dar se despart și ajung să-și mai dea o șansă la bătrânețe. E povestea unui Jack Russell Terrier în vârstă, pe nume Jimmy, admirabil de inconștient de propria mortalitate.

E și povestea felului în care corpul ne trădează, fie din cauza vârstei, a bolii, accidental sau fatidic. Și e povestea felului în care, odată cu vârsta, experiențele umane se estompează, devenind anecdote, apoi amintiri. Contează dacă ceea ce ne amintim s-a petrecut cu adevărat? Sau contează doar că a fost suficient de important pentru noi încât să ne marcheze?

Povestea începe la finalul vieții – dar nu se termină acolo. În esență, e o poveste despre singurele lucruri care au contat vreodată cu adevărat: cum găsim fericirea în această viață și când e momentul să ne luăm rămas-bun.

Cartea a apărut la Editura Nemira, traducere în limba română de Radu Paraschivescu și o găsiți aici

Fragment carte. Plecare, plecări, de Julian Barnes

Copyright ©️ Julian Barnes 2026

Când mi-am întrebat specialistul de ce a început brusc măduva mea osoasă să supraproducă masiv, periclitând astfel existența propriului său sistem de sprijin al vieții (din nou, o falsă presupunere a intenției – dar una normală, căci cum ar fi posibil să nu căutăm un scop pentru ce se întâmplă?), el a răspuns: „E pur și simplu organismul care se uzează”. Și nu poți să-l acuzi, din moment ce longevitatea crescută a omenirii îl obligă acum să lucreze peste program – și fără bani mai mulți.

            E pur și simplu universul care își face treaba; însă chiar și așa, poate fi exasperant. Cu câteva ore în urmă, de exemplu, vorbind cu cineva la telefon, nu mi-am mai adus aminte titlul celui mai recent roman al meu. De ce tocmai acela, teoretic cel mai proaspăt în minte? De ce nu m-a lăsat baltă creierul în legătură cu una dintre cărțile mai vechi – sau, infinit preferabil, în legătură cu titlul cărții altcuiva? De ce să-mi facă una ca asta? Și în ce scop, în afara unei enervante umiliri, în așa fel încât să mă trezesc vorbind prostește despre „ultimul meu roman“.

            Singurul avantaj (minuscul) al acestei uitucenii, pe care l-am descoperit până acum, e acesta: din când în când, dau peste o semnătură din paginile de recenzii literare, sau peste o figură la o recepție, și dacă în trecut l-aș fi putut înjura în gând fiindcă ticălosul îmi făcuse o recenzie condescendentă cu mulți ani în urmă, acum constat că nu mai țin minte dacă a fost sau nu el (întotdeauna e un „el“, apropo) și, spre surprinderea mea, mă simt dintr-odată relaxat, ba chiar fără griji. N-are rost să re-detești pe cineva dacă nici măcar nu poți fi sigur că pe el l-ai detestat din capul locului. Nu e un mare avantaj, recunosc, dat fiind că e însoțit de un dezavantaj mai mare, dar chiar și așa…

Știm cu toții că memoria înseamnă identitate; ia-ne memoria și ce rămâne? Doar un fel de trăire animalică a clipei. Ar fi o formă de viață inferioară Jack Russell-ului Jimmy (așa cum l-am înregistrat cândva la veterinarul din zonă), care, deși acum se clatină și se împleticește, încă poate să-i adulmece și să-i recunoască pe complicii lui umani familiari, încă ține minte drumurile pe care merge și colțurile de stradă înecate în urină în dreptul cărora preferă să se oprească. Și încă e capabil să exprime plăcere – sau dezamăgire – în ceea ce privește conținutul bolului cu mâncare.

            Din când în când, mă uit la el și-mi amintesc schimbul de replici cu Stephen. Pe atunci, păruse amuzant că Jimmy nu numai că nu știa ce fel de câine era, dar nici măcar nu știa că era câine. Însă după o vreme a încetat să fie amuzant – ba nu, a rămas amuzant, dar a început să fie și trist. Nici măcar să nu știi că ești câine. Măcar noi știm că suntem ființe omenești. Dar oare chiar știm? Mi se pare că oamenii sunt adeseori atât de ocupați cu trăitul, încât uită că sunt ființe omenești – sau cel puțin uită cum e să fii uman și care sunt consecințele – și prin urmare ce înseamnă să fii mort.