Interviu de Eduard Enache

Expozitia „Stefan Bertalan: In ritmul lumii”, deschisa recent la MARe – Muzeul de Arta Recenta din Bucuresti, marcheaza un moment de o densitate culturala aparte, fiind mai mult decat o simpla prezentare retrospectiva: este un demers de recuperare necesara a unuia dintre cei mai complecsi artisti romani. 

Dupa succesul primei etape de la Timisoara, organizata de Fundatia Art Encounters in 2025, acest al doilea capitol al retrospectivei vine sa reevalueze opera lui Bertalan si valoarea estetica dobandita in timpul vietii dar mai ales ulterior.

Expozitia este curatoriata de Bernard Blistène, una dintre personalitatile importante ale muzeografiei europene si fost director al Muzeului National de Arta Moderna din cadrul Centre Pompidou intre 2013 si 2021. 

Cu o cariera ce a redefinit institutiile publice franceze, dl Blistène prezinta la Bucuresti nu doar rigoarea specialistului, ci si finetea unui curator care intelege muzeul ca pe o scena vibranta de intalnire intre universul creator si public. L-am intalnit pe Bernard Blistene la MARe, intr-un moment in care panotarea era aproape finalizata, iar dialogul nostru a curs firesc printre lucrarile care isi gaseau ultimele locuri pe pereti.

Itinerariul profesional al lui Bernard Blistène se confunda cu insasi evolutia marilor institutii de arta franceze din ultimele patru decenii. Nascut in 1955 intr-o familie cu radacini adanci in lumea filmului, si-a inceput parcursul la Centre Pompidou in 1983, imediat dupa terminarea studiilor la Ecole du Louvre, institutie unde ulterior a predat timp de peste 25 de ani. In anii ’90 a modelat profilul muzeelor din Marsilia si a coordonat revitalizarea spatiilor de la Palais de Tokyo la cererea Ministerului Culturii. A inovat prin forme de interactiune cu publicul precum „Nouveau Festival”, lansat in 2009, un cadru de deschidere a pluridisciplinaritatii ce sta la baza Muzeului National de Arta Moderna din cadrul Centre Pompidou. 

Cu o reputatie consolidata de capacitatea rara de a imbina rigoarea curatoriala cu abilitatile de manager de infrastructura culturala, dl Blistene ramane un arhitect al discursului artistic contemporan, capabil sa gestioneze proiecte de o complexitate extrema. Va invitam sa il descoperiti mai jos, intr-un dialog care parcurge de la legaturile cu spatiul romanesc — bunicul sau fiind nascut la Bucuresti – pana la colaborarile stranse cu voci autoritare ale diasporei culturale, precum Doina Lemny sau Mica Gherghescu.

Aveti o cariera impresionanta, de la infiintarea primului muzeu de arta contemporana din Marsilia pana la configurarea Palais de Tokyo din Paris, munca pe care ati depus-o in arta si cultura pare ca a fost de a transforma transforma institutii aparent rigide si ceremoniale in spatii vii. Care este firul rosu care leaga toate rolurile de pana acum?

Inca de la inceput, mi-am dorit sa fiu aproape de artisti. Initial, drumul meu era altul, pentru ca eram mult mai atras de Marii Maestri, de secolul XVII – Nicolas Poussin era pictorul meu preferat. In paralel insa, scriam pentru diverse reviste. Fostul director de la Centre Pompidou, care din pacate s-a stins din viata, m-a intrebat la un moment dat: „De ce nu vii in echipa noastra? Am nevoie de oameni care sunt foarte apropiati de artisti si care pot ajuta la dezvoltarea unei retele noi”. Nu stiam ce sa fac. Iar ceea ce faceam in zona artei contemporane era un fel de hobby si voiam in continuare sa ma dedic Marilor Maestri. Dupa cateva zile, i-am spus: „Accept sa lucrez cu tine, dar cu siguranta nu voi propune lucruri care sa-ti placa”. Iar el mi-a raspuns: „E un motiv numai bun sa vii sa lucrezi cu noi”. Asa am ajuns la Pompidou, acum multa vreme.

Se intampla in 1983.

Da, iar prima expozitie propusa a fost cu Christian Boltanski, un bun prieten. Eram un tanar curator. Nu mai lucrasem pentru o institutie atat de gigantica, in afara de perioada de un an si jumatate petrecuta la Luvru, dar acolo eram mai mult stagiar. Apoi am inceput sa dezvolt aceste relatii stranse cu artistii; voiam sa ma implic in definirea unui nou discurs, a unui nou mod de expunere. Ca sa mentii o institutie precum Centre Pompidou vie, trebuie neaparat sa construiesti ceva impreuna cu artistii si sa gasesti cai inedite de a le prezenta lucrarile. Si, desigur, majoritatea artistilor cu care am lucrat au fost oameni care stimulau acest mod de gandire.

Nu am uitat niciodata ca Centre Pompidou a fost gandit ca o institutie multimedia, intermedia si pluridisciplinara. Asa ca am incercat sa o activez. Nu singur, bineinteles. Iar cand m-am mutat la Marsilia – o experienta foarte puternica pentru mine, fiindca eram directorul tuturor muzeelor de acolo – am incercat sa aplic aceasta viziune in toate disciplinele, inclusiv in arheologie.

La Centre Pompidou (2013-2021) ati trecut de la munca curatoriala la conducerea Musee national d’art moderne – si ulterior ati initiat Nouveau Festival, ca o modalitate de a regandi interactiunea muzeului cu public. Care este cea mai importanta lectie pe care ati invatat-o din anii de la Pompidou, tipul de lectie pe care o puteti transmite viitoarei generatii de directori si curatori?

Trebuie tinut minte ca Pompidou nu e doar un muzeu, ci un centru cultural. Cand lucrezi in interiorul lui, ai o biblioteca publica cu doua milioane de carti, ai fantasticul IRCAM fondat de marele dirijor Pierre Boulez. Esti practic in inima pluridisciplinaritatii. Ar fi fost de-a dreptul prostesc sa nu incercam sa dezvoltam ceva pornind de aici. Aveam nevoie de un format nou. Asa a aparut ideea pentru ceva simplu la inceput: Le Nouveau festival. A avut un succes imens si mi-a permis sa experimentez, alaturi de artisti, noi tipuri de practici. Am invitat-o pe Andrea Fraser, care a sustinut un performance. Scenografia a fost facuta de Amos Obernik, care a gasit o cale de a imparti spatiul gol cu niste cortine. Am selectat multi scriitori. A iesit ceva modest, intr-un fel, dar care a incercat sa ofere oamenilor o alta cale de conectare cu arta in general.

Ati curatoriat o retrospectiva in doua capitole dedicata lui Stefan Bertalan in Romania – prima la Timisoara, cu Art Encounters, iar acum la MARe. De ce a cerut opera lui o intalnire in doua etape in loc de o singura expozitie? Cum a aparut acest proiect?

Nu il cunosteam pe Bertalan la inceput, dar Ovidiu Sandor si Ami Barak – care este critic de arta si unul dintre cei mai buni prieteni ai mei – mi-au propus sa fac ceva cu lucrarile lui. Stiam cate ceva despre grupul Sigma, dar prin intermediul lui Nicolas Schöffer, Victor Vasarely sau altii. M-am uitat pe niste lucrari si am vazut ca ar putea fi o noua zona de experiment. Asa ca am plecat la Berlin, unde se afla arhiva Bertalan, la Esther Schipper – o prietena pe care o respect enorm. Am petrecut cateva zile in arhiva. Am vazut cine stie cate lucrari, inclusiv scrieri, dar din pacate nu va vorbesc limba, asa ca m-am simtit un pic lost in translation. Totusi, mi-am dat seama ca Bertalan scria in romana, dar si in italiana, maghiara sau germana. Vorbesc germana si italiana, asa ca am inteles cate ceva din ce spunea, desi cred ca, inainte de toate, el este un poet. Am simtit ca e ceva ce trebuie reactivat, stimulat. E un artist urias, fara indoiala. Si e intotdeauna un pic deoparte – cand te uiti la fotografii, il vezi mereu facand un pas in lateral.

Care era bagajul dvs de cunostinte despre arta si artistii din Romania inainte de a incepe cercetarea pentru aceasta expozitie?

Am fost mereu fascinat de cultura romaneasca. Cand cresti in Franta, cea mai importanta sculptura a secolului XX este clar Brancusi. Iar primul mare poet e Tristan Tzara. Apoi am ajuns la Urmuz si la toti acesti mari scriitori, inclusiv Cioran, Mircea Eliade si altii care si-au petrecut viata in Franta. Am fost mereu apropiat de cultura romaneasca si pentru ca o parte din familia mea provine de aici. Bunicul meu s-a nascut la Bucuresti. A plecat in Franta pe la inceputul secolului XX, cand avea 18 ani, si nu s-a mai intors niciodata. S-a dus la Paris pentru studii. Nu l-am cunoscut, asa ca nu am o legatura reala cu tara, desi am fost de multe ori la Timisoara.

Ce am descoperit este ca Bertalan era conectat si cu acea universitate fantastica, Politehnica din Timisoara. Am aflat despre profesorul Pamfil, care imi era total necunoscut. Am aflat ca a fost in Franta, ca a studiat acolo mai tarziu. Ileana Pintilie mi-a povestit despre Festivalul Zona si stiam ca Bertalan a avut performance-uri acolo. Toate aceste piese, cu ajutorul arhivelor si al prietenilor, am incercat sa le pun laolalta in aceasta expozitie, care este un fel de studiu, o retrospectiva insotita de o carte masiva. Imi place experimentul lui permanent, de la 111 la Sigma, pana la ce a facut in parcul Leonardo din Timisoara sau faptul ca a trebuit sa fuga in Germania. Mi se pare un personaj extraordinar.

Jurnalele lui Bertalan – lumina, ritmul, cresterea, plantele – sunt pilonii acestei expozitii. Cum ati decis ce functioneaza ca opera de arta si ce ramane document de arhiva? Adica, cum expuneti cercetarea unui artist fara a transforma expozitie intr-un proces pedagogic?

Uneori am senzatia ca lucrurile nu sunt atat de clar separate. Alteori sunt perfect impletite. De exemplu, pentru anumite cercetari, Bertalan isi scotea studentii in parcul din Timisoara, langa lac. Ceea ce dezvolta acolo pare mai apropiat de process art sau de Paul Klee, pe care il iubea mult si ale carui scrieri a incercat sa le traduca impreuna cu Constantin Flondor. 

Exista o vorba a lui Paul Klee care imi place la nebunie si care i se potriveste perfect lui Bertalan. In franceza spunem: „c’est ce que je fais qui m’apprend ce que je cherche”, adica „ceea ce fac ma invata ceea ce caut”. Asta este legatura despre care vorbeam: experimentul si predarea, profesoratul si experimentul.

Stefan Bertalan era un visator. Si nu era oare bine sa fii visator sub comunism? Combinand aceste practici, tehnicile si experimentele, probabil in conexiune cu multi altii – matematicieni, cercetatori, arhitecti – si-a dus munca intr-o dimensiune neobisnuita. Mi se pare ca nu a privit niciodata aceste desene ca pe o finalitate, ci ca pe un stimul. E senzatia pe care o ai cand vezi combinatia de text si imagine, care ofera acea nota stiintifica in tot ce face. E o integrare permanenta din care el a dezvoltat o noua practica a utopiei. Este o utopie, nu-i asa? Nu s-a intamplat niciodata cu adevarat.

Daca ar fi sa alegeti o singura lucrari din expozitie care sa-l introduca pe Bertalan celor care nu il cunosc, care ar fi?

Cred ca as alege „Omul-Cartof”, acea pictura minunata din 1986, pe care am descoperit-o din intamplare la Bienala din Timisoara. Am intrebat un prieten cine e pictorul si am aflat ca e Stefan Bertalan, artistul care fusese membru Sigma si care, intr-un moment dificil al vietii, a ales sa se identifice cu un cartof. Apoi colectionarul mi-a explicat cum a dezvoltat Bertalan pictura, cu o multime de desene in jur. Unele facute inainte, altele dupa. A devenit unul dintre personajele acestei lucrari superbe, unde vezi o structura care imparte tabloul in doua, o simetrie cu frunze care seamana putin cu floarea-soarelui. E ceva intre culoare, ironie, un umor grozav si acceptare.

Oamenii ar trebui sa viziteze expozitia pentru a descoperi aceasta lucrare, dar si o jumatate de secol de arta creata intr-un context atat de greu, pe care eu o vad ca pe o reala cautare a libertatii. Nu vorbim des despre libertate, dar pentru mine, o mare parte din cercetarea lui Bertalan despre asta este.

In aceasta expozitie, treceti de la ruptura de dupa 1981 si picturile cu cartofi inapoi la laboratorul colectiv al grupurilor 111 si Sigma, inclusiv instalatia„Multivision”. Ce legatura ati incercat sa realizati intre aceste elemente, intre supravietuirea personala si experiementul colectiv?

Cumva, el se simte singur. Asta simti cand ii urmaresti firul vietii. Cred ca viata i-a dat multe probleme de rezolvat – probleme cu el insusi, probleme legate de ce putem astepta de la arta. Il citez mereu pe Friedrich Nietzsche cu acest aforism fantastic: „Avem arta ca sa nu murim de adevar”. Deci, unde e adevarul? Despre ce fel de adevar vorbim? Un astfel de artist a incercat sa scape de adevar: de adevarul lui. De adevarul brutal al vietii si de cel al contextului in care traia. Arta lui e un paradox. 

Fraza lui Nietzsche inseamna enorm pentru mine. Cum scapam de adevarul brutal? Pentru mine, asta ne invata el. Nu incercam cu totii, intr-un fel sau altul, sa scapam de propriul adevar?

Legatura dvs cu Romania trece si prin interactiunile umane: la Centre Pompidou ati lucrat cu Doina Lemny si cu Mica Gherghescu. Mica a contribuit si la catalogul Bertalan pentru expozitia de la Timisoara. Cum v-au influentat aceste colaborari viziunea despre modul in care publicul roman priveste arta?

Le respect enorm pe amandoua. Cu Doina am lucrat o perioada, iar cu Mica Gherghescu lucrez in continuare. Ea a scris un eseu minunat despre Bertalan si limbaj si am dezvoltat impreuna diverse proiecte, inclusiv o carte imensa. Ea coordoneaza Biblioteca Kandinsky de la Centre Pompidou. Am tiparit o carte importanta care include multe documente despre istoria limbajului si a poeziei din Romania. De la Doina, de la Mica si de la alti oameni din echipa mea, care mi-au devenit prieteni buni, am invatat foarte multe despre arta din Romania. Mica e cea care mi l-a prezentat pe Urmuz si care mi-a adus traducerea lui Eugene Ionesco. Deci legatura mea cu Romania s-a creat, in timp, prin artisti, intelectuali, scriitori sau muzicieni precum Radu Lupu si Sergiu Celibidache.

Prezentarea de la MARe este tematica, nu cronologica, si pune sub reflector observatia zilnica  a lui Bertalan ca o metoda de lucru – de la experimente de echilibru si crestere, pana la lucrarile facute in izolare. Care este logica acestor teme in parcursul expozitional?

Am lucrat cu o prietena, o curatoare italiana din Berlin, pentru a vedea cum putem imparti expozitia. O expozitie este intotdeauna in relatie cu spatiul. Nu pot spune de la inceput ca un desen trebuie sa stea fix intr-un loc anume. Dar si-au gasit locul. Cred ca arta isi gaseste singura locul si ca tu doar trebuie sa o asezi pe perete sau in spatiu. Arta opune rezistenta atunci cand nu se potriveste undeva. De asemenea, am lucrat cu echipa de aici, cu stagiarii, care erau foarte preocupati de Bertalan din perspectiva psihanalizei, a ecologiei si a izolarii in natura. Oricum, stiti cum e, cand deschizi o expozitie, totul abia incepe. Nu e niciodata finalizata.

Inainte de a detine roluri institutionale  de prestigiu, poate in copilarie, care a fost prima amintire care v-a format ochiul? Sau care a fost momentul in care ati simtit ca v-ati gasit vocatia in lumea artelor vizuale?

Aveam probabil 3 sau 4 ani cand vizitam Franta cu parintii mei. Intrebam mereu „ce e asta?” si „ce e aia?”. Iar mama imi spunea constant: „Nu arata cu degetul, ca nu-i frumos”. Mai tarziu, am avut o relatie foarte stransa cu unul dintre unchii mei, care era un mare critic si istoric de arta, expert in Marii Maestri. El m-a ajutat sa fiu mai aproape de ceea ce imi placea. 

Imi placea arta de cand eram mic, nu a existat nicio indoiala ca voi face ceva in acest domeniu. Ce anume? Nu stiam exact. Dar, cum v-am spus, imi place sa fiu in preajma artistilor. Tatal meu era regizor si producator de film. Acasa aveam mereu artisti si imi placea sa fiu cu ei, sa-i observ. Apoi le vedeam fetele pe afise, pe strada sau la cinema, iar mai apoi ii vedeam la noi in sufragerie. Pentru mine nu era nicio prapastie intre cele doua lumi. Cred in Shakespeare si cred ca lumea e o scena.

Tatal dvs, Marcel Blistene, a lucrat cu Marlene Dietrich si cu toate marile staruri de Hollywood ale vremii. Faptul ca ati crescut in acea lume v-a influentat modul in care priviti, in care va ganditi la ritm, la incadrare sau la ce simte publicul cand intra in sala? Stiu ca l-ati mentionat si pe Michelangelo Antonioni ca sursa de inspiratie.

Tatalui meu ii placeau si Antonioni, si Jean-Luc Godard. Nu pot separa lucrurile, am crescut in mijlocul lor. Imi amintesc ceva amuzant: aveam vreo sase ani si tata spunea: „Inainte sa joci, trebuie sa repeti”. Filma un proiect cu Brigitte Bardot si ea trebuia sa spuna „Ouvre la porte” – deschide usa. Cred ca a pus-o sa repete de 35 de ori si de fiecare data o spunea altfel, cu alta intonatie. Era extrem de haios. 

Nu am fost prea timid, probabil nu destul, asa ca ma bagam in seama cu toti acesti oameni. Chiar daca nu intelegeam exact ce fac, ei erau mai degraba personaje decat fiinte umane, daca intelegi ce vreau sa spun. Mi-a placut sa fiu un personaj printre personaje si am petrecut mai mult timp transformand oamenii din jurul meu in personaje decat orice altceva.

Oare vedeti si procesul de curatoriere in acelasi tipar?

Da, categoric. Curatorierea nu e departe de dirijat, iar eu mi-am dorit sa fiu si dirijor. E vorba despre ritm. Nu e departe nici de entertainment, intr-un fel. Imi place divertismentul sub diverse forme, cum e stand-up comedy. Spune-mi, Dada la Zurich si Tzara in Cabaret Voltaire, nu erau tot un fel de entertainment? Si era grozav pentru ca nimeni nu intelegea ce se intampla. Imi plac aceste lucruri imprevizibile care pot aparea cand intri intr-o expozitie sau cand te intersectezi cu o opera de arta. Si asta ne intoarce la fraza lui Nietzsche. Imi place sa fac lucrurile sa se intample.

Din 2021, prezidati comitetul artistic al Mondes Nouveaux la Ministerul Culturii din Franta. Dupa ce ati citit mii de propuneri, ce ati invatat despre directia in care se indreapta imaginatia artistica astazi?

Tocmai plecasem de la Pompidou pentru ca iesisem la pensie, iar presedintele Frantei (n.r. Emmanuel Macron) mi-a spus: „Bernard, n-ai vrea sa faci ceva cu niste credite europene pentru artisti in general?”. Am multumit pentru propunere, dar am cerut sa includem toata diversitatea artei contemporane, inclusiv scriitura si alte discipline. Am format o echipa si am selectat peste 250 de proiecte. Le-am dat banii artistilor si i-am lasat sa faca ce vor, iar rezultatul a fost un succes. Pentru mine, a fost ocazia de a patrunde in asteptarile artistilor. A fost neobisnuit sa lucrez cu oameni care nu stiau sigur ce asteapta de la arta. Asa ca totul a devenit un dialog, iar eu am devenit un fel de producator al asteptarilor lor. Nu mai facusem asta pana atunci. Majoritatea artistilor cu care lucrasem inainte stiau perfect ce vor de la o institutie. Intr-un fel, asta m-a intors la tatal meu. Cand esti producator, tu esti cel care face filmul sa se intample. Fara producator, nu merge. A fost un omagiu adus tatalui meu? Probabil, asa cum sunt toate lucrurile pe care le facem, chiar daca nu vrem sa recunoastem.

Ati predat arta contemporana la École du Louvre peste 25 de ani. Oare ce rol juca arta romaneasca in cursurile predate?

Cum ai putea sa vorbesti despre arta moderna sau contemporana fara sa acorzi atentie Romaniei? Ar fi o mare greseala. Iar in cazul multor artisti, nici nu stiam la inceput ca s-au nascut in Romania. Imi amintesc de acest tip fantastic, Fondane, Benjamin Fondane, care a fost regizor si care, din pacate, a fost ucis de nazisti. Desigur, totul a inceput pentru mine cu Brancusi, Dada si Brauner. Inclusiv ce se intampla astazi, pentru ca am sarit mereu intre trecut si prezent. 

Predam o data pe saptamana intr-un amfiteatru imens cu peste 300 de studenti. Le dadeam informatii despre diverse lucruri, ii intrebam despre noile traduceri ale lui Brancusi facute de Doina Lemny, despre textele lui Tzara, despre primele filme ale lui Isidore Isou sau daca vor sa asculte un performance de-al lui Gherasim Luca.

Ce inseamna arta pentru dvs?

Probabil stii raspunsul marelui artist Fluxus, Robert Filliou: Arta este ceea ce face viata mai interesanta decat arta – „L’art est ce qui rend la vie plus intéressante que l’art”.

Si in final: pentru ce va sunteti recunoscator, daca ar fi sa va multumiti pentru ceva?

As spune curiozitatea. E cam evident, nu? Poate prietenia, libertatea, placerea de a trai. Dar nu e neaparat ceea ce spui cand vorbesti despre interiorul tau. Poate e ceea ce ti-am spus mai devreme: „Avem arta ca sa nu murim de adevar”. Cred ca sunt singurul care stie despre mine anumite lucruri pe care nu le voi explica niciodata nimanui.

*

Retrospectiva „Stefan Bertalan: In ritmul lumii” este deschisa  la Muzeul de Arta Recenta pana pe 3 mai 2026, biletele sunt disponibile aici.