Patrick Stewart este un actor britanic renumit pentru vocea sa profundă, prezența scenică puternică și cariera impresionantă în teatru, film și televiziune. S-a născut la 13 iulie 1940 în Mirfield, Anglia, și a devenit cunoscut inițial prin activitatea sa în teatrul clasic, în special prin colaborarea cu Royal Shakespeare Company. De-a lungul anilor, Stewart a interpretat numeroase roluri din piesele lui William Shakespeare, fiind apreciat pentru modul expresiv și riguros în care aduce la viață personajele clasice.

Popularitatea sa la nivel mondial a crescut enorm după rolul căpitanului Jean-Luc Picard din serialul Star Trek: The Next Generation, un personaj devenit emblematic pentru universul science-fiction. Ulterior, Stewart a interpretat și rolul profesorului Professor Charles Xavier în seria de filme X-Men, consolidându-și statutul de actor extrem de apreciat. În afara ecranului, este cunoscut și pentru implicarea sa în campanii sociale, inclusiv pentru combaterea violenței domestice, cauză despre care vorbește deschis inspirat de experiențe din propria copilărie.

Autobiografia Așa să fie a apărut la Editura Nemira în traducere din limba engleză de Anamaria Manolescu și Silvia Năstasie, și o găsiți aici.

Fragment carte. Patrick Stewart. Așa să fie. Autobiografia

În 1989, m-am întors în LA și la casa mea pustie din Silver Lake. Fără soție și fără iubită, am traversat o perioadă dificilă. Întors la muncă, am devenit dependent de somnifere care să-mi asigure orele de refacere de care aveam nevoie pentru a-mi face treaba bine. Când am luat, în sfârșit, o pauză de la filmări, după opt săptămâni, am re­nunțat la pastile, dar somnul devenise o misiune aproape imposibilă. Mă trezeam adesea în zori, cu o senzație de panică în tot corpul, pi­cioarele transpirându-mi abundent, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci și nici de-atunci înainte.

Cred că a fost cea mai grea perioadă a vieții mele. Când eram copil, expus la accesele de violență ale tatei, eram, fără urmă de îndoială, o victimă, la fel ca mama și fratele meu. Dar în această despărțire și în cazul divorțului iminent de Sheila, eu eram cel vinovat. Cu toate astea, simțeam că cel mai responsabil lucru pe care-l puteam face era să di­vorțez. Acest amalgam de sentimente mă trăgea pur și simplu în jos. Totodată, amândoi copiii mei erau furioși pe mine, mai ales Sophie, și simt că furia ei n-a dispărut niciodată de tot.

Casa mea, odinioară o oază de liniște și de mândrie, începuse și ea să-mi facă probleme. Niciodată n-am încetat să iubesc priveliștile pe care mi le oferea, dar felul în care era amplasată i-a inspirat arhitectului niște alegeri ciudate. Era o casă mică, pe trei etaje. Primele două, unde se aflau zonele comune, erau încastrate în panta abruptă a dealului. Dormitorul era la nivelul străzii și al garajului. Astfel, ușa din spatele garajului se deschidea direct în dormitorul principal.

Dar asta era cea mai mică problemă. După cum am menționat, nu m-au interesat niciodată și nu am crezut în experiențe paranormale. Perdeaua de ceață și iradierile din jurul tablourilor din casa profesoa­rei mele de teatru Ruth Wynn Owen îmi provocau mai multă neplă­cere decât mirare. Așa că am fost mai degrabă precaut decât încântat când, pe Moreno Drive, au început să se petreacă lucruri stranii. Întorcându-mă acasă de la Paramount într-o seară, am deschis ușa dormitorului matrimonial și imediat am simțit în nări mirosul unor mâncăruri prăjite în bucătărie, cu un etaj mai jos. M-am gândit că poate am uitat cuptorul aprins cu o seară înainte, când m-am dus la culcare, așa că am coborât în grabă scările spre bucătărie, unde miro­sul era și mai puternic. Cu toate astea, aragazul nu era aprins, iar cup­torul era rece și absolut gol.

Altădată, Daniel stătea la mine, iar, când am ajuns acasă de la servi­ciu, l-am găsit în mod evident speriat. Când l-am întrebat ce s-a întâm­plat, m-a condus în sufragerie, unde podeaua era împânzită de cărți care, fără îndoială, căzuseră de pe rafturile aliniate pe perete. Un cutre­mur? Nu. Dan mi-a spus că se uita la televizor, când cărțile au început de nicăieri să zboare prin cameră, de parcă ar fi fost azvârlite cu forță. Incidentul l-a speriat atât de tare, încât a ieșit din casă și s-a întors abia când știa că urmează să vin eu. N-avea de gând să mai petreacă nicio noapte singur în acea casă.

Apoi au început zgomotele: sunetul vocilor care veneau dintr-o ca­meră pustie; sunetul pașilor pe scări pe care nu urca nimeni. Înainte de culcare, îmi făcusem obiceiul de a stinge luminile și orice altceva mai era de oprit, începând de jos în sus. În fiecare noapte, când traversam holul de la etajul doi pentru a urca mai sus, unde era dormitorul, la un moment dat, chiar înainte de prima treaptă, temperatura a scăzut brusc. Imediat ce am pus piciorul pe scară, a revenit la normal. Mi-a venit să mă uit peste umăr, dar nu am îndrăznit niciodată.

Toate acestea m-au făcut să mă gândesc să vând casa și să mă mut în altă parte. Totuși, piața imobiliară nu era așa de puternică în acel moment, așa că am optat pentru varianta de a o închiria. Am încheiat repede contractul, cu un încântător cuplu de tineri, care aveau un co­pil. Au fost fără îndoială complet vrăjiți de loc, iar eu îmi găsisem la rândul meu o casă de închiriat în Beverly Hills. M-am mutat ca din pușcă și m-am simțit imediat mult mai în siguranță în noua mea casă, cu o structură modernă din beton, sticlă și oțel. Și nu doar mai în sigu­ranță – mai singur.

Câteva luni mai târziu, am primit un telefon de la familia mea de chiriași, mai specific de la mamă. Existau câteva probleme de rutină cu uscătorul de la mașina de spălat și m-a rugat să le rezolv. Am conversat plăcut o vreme, iar fix când urma să închid, mi-a spus: 

— A, apropo, nu ne-ai povestit niciodată despre celelalte lucruri ve­nite la pachet cu casa.

Am întrebat-o la ce se referă și mi-a descris o serie de experiențe asemănătoare celor pe care le-am amintit mai devreme. Simțind un val de vinovăție crescând în mine, am întrebat-o dacă văzuse ceva asemă­nător incidentului lui Dan cu cărțile. Mi-a spus că ea nu, însă fiica ei văzuse – precum și umbra unei siluete masculine, în hol, chiar la baza scărilor. Rămân profund îndatorat acelei familii, care cu siguranță a încasat situația cu mai mult calm decât mine.

Peste aproximativ un an, am scos la vânzare casa din Moreno Drive. În California, exista o lege care decreta că orice problemă cunoscută de vânzătorul unei proprietăți trebuia declarată potențialilor cumpărători, inclusiv incidente paranormale. Acest lucru a fost o surpriză pentru mine, deoarece, în Marea Britanie, contractele imobiliare erau însoțite de un paragraf generic care spune, în esență, Cumpărătorule, grijă mare.

Am ignorat reglementarea californiană, deoarece, în ultima mea conversație cu chiriașa din Moreno Drive, mi-a spus că într-o zi, în timp ce încerca să tragă un pui de somn, se săturase până peste cap de vocile fără trup și de zgomotele de pe scări, încât a ieșit pe palier și a țipat: „Oricine ai fi, pleacă-n pizda mă-tii și lasă-ne în pace!“ Mi-a spus că, din acel moment, toate perturbările au încetat și n-au mai revenit – motiv pentru care nu am simțit nevoia să-mi împărtășesc experiențele cu familia care mi-a cumpărat casa.

Spre ușurarea mea, nu am primit niciun mesaj de la cumpărători după aceea. Cu toate acestea, la o premieră de film, am dat nas în nas cu cuplul care îmi vânduse inițial casa. Când m-am dus să-i salut, au părut stânjeniți și s-au retras aproape imediat. Mi-au lăsat impresia clară că au ceva de ascuns.