In Anul Brancusi, cea mai mare expozitie dedicata artistului nu are loc in Romania sau in Franta ci in Germania, la prestigioasa Neue Nationalgalerie din Berlin. Ieri, 17 martie, a avut loc deschiderea pentru presa a prezentarii, fiind  dezvaluite si primele imagini ale spatiului, iar de vineri, 20 martie, expozitia va putea fi vizitata de publicul larg, pana la 9 august 2026.

Proiectul, organizat in parteneriat cu Centre Pompidou din Paris, marcheaza o premiera absoluta pentru spatiul cultural german, fiind prima retrospectiva majora dedicata artistului in Germania dupa o pauza de peste o jumatate de secol.

Importanta acestui demers expozitional este subliniata de patronajul comun asigurat la cel mai inalt nivel politic. Expozitia se desfasoara sub egida lui Frank-Walter Steinmeier, Presedintele Republicii Federale Germania, a lui Emmanuel Macron, Presedintele Republicii Franceze, si a lui Nicusor Dan, Presedintele Romaniei. Initiativa isi propune sa repare un decalaj istoric, avand in vedere ca, desi Brancusi a devenit cetatean francez in anul 1952 si este intens celebrat in Franta, opera sa a ramas relativ necunoscuta publicului larg din Germania.

Selectia reuneste peste 150 de opere de arta, curatoriate de Klaus Biesenbach si Maike Steinkamp de la Neue Nationalgalerie, alaturi de Ariane Coulondre si Valérie Loth de la Centre Pompidou, asistati de Nikola Richolt. 

Vizitatorii vor putea admira atat sculpturi fundamentale, cat si desene, fotografii, inregistrari video si materiale de arhiva extrem de rare. Cea mai mare parte a expozitiei se bazeaza pe operele demontate din atelierul Brancusi de la Pompidou insa exista si cateva imprumuturi cu cate o opera de la Muzeul National de Arta al Romaniei, The Art Institute of Chicago, Staatsgalerie Stuttgart, Museum of Modern Art din New York si Fondation Beyeler si doua opere de la Tate din Londra.

Piesa de rezistenta retrospectivei se doreste a fi reconstructia partiala a legendarului atelier al lui Brancusi, un ansamblu inedit care paraseste Parisul pentru prima data in istorie. Artistul si-a transformat spatiul de lucru de pe Impasse Ronsin in ceea ce germanii numesc „Gesamtkunstwerk” (opera de arta totala), functionand simultan ca locuinta, atelier si spatiu expozitional. Dupa moartea sa in 1957, intregul ansamblu a fost lasat mostenire statului francez si apartine acum Centrului Pompidou.

“Laboratorul” de lucru al lui Brancusi este cheia intelegerii operei sale si o marturie directa a procesului creativ, iar intentia artistului este vizibila prin faptul ca a pastrat lucrari din perioadele sale importante, reusind sa-si curatorieze propriul muzeu. Zona de lucru care contine uneltele si forja artistului a fost reconstruita la Berlin respectand dimensiunile originale insa este un mic colt comparativ cu atelierul care a existat pana in 2024 la Pompidou. 

Vizitatorii pot descoperi modul in care Brancusi si-a fabricat singur aproape toate elementele din atelier, de la semineul monumental din calcar, pana la scaunele din lemn si mesele rotunde din gips, care serveau atat ca mobilier, cat si ca socluri pentru sculpturi. Atmosfera este completata de un arc din lemn de stejar care aminteste de arhitectura traditionala romaneasca si care separa in trecut sfera publica a atelierului de cea strict privata.

Traseul expozitional a fost impartit in mai multe sectiuni tematice, gandite sa ghideze vizitatorul prin evolutia si filosofia artistica a lui Brancusi. 

Prima sectiune, intitulata „Esenta lucrurilor”, ilustreaza ruptura radicala a artistului de sculptura academica si de influenta mentorului sau, Auguste Rodin, alaturi de care a lucrat o scurta perioada in 1907. Renuntand complet la modelajul in lut, Brancusi a inceput sa sculpteze direct in piatra sau lemn, reducand treptat detaliile realiste pentru a atinge formele sale organice definitorii. 

Tranzitia este demonstrata perfect de lucrarea „Somnul” (imprumutata de la Muzeul National de Arta al Romaniei), in care un cap uman inca iese din marmura in stilul rodinian, evoluand apoi spre formele mult mai abstracte din seria „Muzele adormite” sau „Capete de copil adormit”.

O alta zona importanta a expozitiei, „Ambiguitatea formei”, exploreaza modul in care Brancusi a folosit simplificarea extrema pentru a sterge granitele traditionale. Incepand cu anul 1909, el a transformat motivul trunchiului feminin, lasandu-l sa existe ca un fragment complet autonom, o abordare evidenta in lucrarea „Trunchi” din 1912. Apogeul acestei teme este atins prin sculptura „Printesa X”, in care atributele feminine si masculine se contopesc atat de puternic incat lasa loc interpretarilor contradictorii — se poate vorbi despre un nud feminin idealizat dar si despre o reprezentare falica. Aceasta punere sub semnul intrebarii a ordinii simbolice a genului binar reflecta clar spiritul de protest dadaist impartasit de prietenii artistului din acea perioada, printre care Marcel Duchamp, Man Ray si Tristan Tzara.

Sectiunea „Portrete?” ridica o alta intrebare fundamentala legata de arta lui Brancusi, avand in vedere ca, desi a eliminat tot mai mult detaliile exterioare, el nu a abandonat complet figura umana. Multe dintre portretele sale poarta numele unor prietene si muze care l-au inspirat profund, cum ar fi Margit Pogany, Eileen Lane si Nancy Cunard. Cu toate acestea, personalitatile lor individuale trec in plan secund, caracteristicile fizice fiind reduse la cateva linii simple si esentiale.

In capitolul „Sculptura ca arhitectura?”, curatorii demonstreaza dorinta permanenta a lui Brancusi de a crea lucrari monumentale. Aceasta aspiratie este vizibila in evolutia celebrului sau motiv, „Sarutul”. Prima versiune din 1907 prezinta doua figuri extrem de reduse, unite intr-un bloc compact care simbolizeaza amestecul emotional absolut al cuplului. In deceniile urmatoare, el a rafinat acest motiv, adaugand treptat elemente arhitecturale, de la frize si coloane, pana la porti. Punctul culminant al acestei viziuni monumentale este atins odata cu ansamblul sculptural de la Targu Jiu, reprezentat in expozitie printr-o Coloana si prin piatra de hotar formata din Saruturi.

Fotografia si filmul au jucat un rol esential in modul in care artistul si-a documentat propria munca dar si in modul in care si-a dorit sa fie prezentata.

Dincolo de operele in sine, expozitia pune un accent deosebit pe modul in care artistul a ales sa isi puna in scena propriile creatii, o tema analizata in sectiunea „Punerea in scena a sculpturii”. Insusi Man Ray isi amintea in anul 1963 impactul urias pe care l-a avut vizita sa in atelierul sculptorului: „Prima data cand am mers sa-l văd pe Brancusi in atelierul sau, am fost mai impresionat decat intr-o catedrala. Am fost coplesit de albul si luminozitatea acestuia. […] A intra in atelierul lui Brancusi a fost ca si cum ai intra intr-o alta lume.” 

Brancusi a inceput sa isi fotografieze singur lucrarile in anii 1910, iar ulterior, influentat de intalnirea cu Man Ray, a descoperit atat fotografia, cat si filmul ca metode esentiale pentru a-si prezenta sculpturile in spatiu, jucandu-se permanent cu reflexiile de lumina pe suprafetele lustruite.

Aceasta dualitate a suprafetelor este aprofundata in sectiunea „Neted si Brut”. Se observa cum Brancusi a reusit sa creeze un dialog tactil si vizual puternic, combinand formele extrem de netede si finisate ale sculpturilor sale cu sectiunile brute sau abia cioplite ale soclurilor pe care le-a realizat singur din lemn sau piatra. El a refuzat constant sa priveasca soclul doar ca pe un simplu suport, considerandu-l o parte perfect integrata in lucrarea de arta in sine. 

Sectiunea „Pasari in spatiu” ilustreaza probabil cel mai bine obsesia lui Brancusi pentru captarea esentei miscarii. Artistul a declansat acest lung proces de cautare a formei perfecte prin preluarea pasarii magice „Maiastra” din folclorul romanesc. Timp de peste trei decenii, el a rafinat obsesiv acest motiv, rezultand in peste 30 de variante executate din marmura, bronz sau gips. A ajuns sa subtieze si sa lungeasca atat de mult formele incat versiunile sale ulterioare din bronz lustruit par gata oricand sa decoleze spre infinit, zborul devenind pentru el simbolul suprem al ascensiunii catre spiritualitate.

Expozitia acorda o sectiunea si “Lumii Animalelor” care reuneste pesti, cocosi, foci, lebede si testoase realizate in diverse formate si materiale. Artistul a rezumat perfect aceasta viziune printr-o remarca simpla: „Cand vezi un peste, nu te gandesti la solzii lui, nu-i asa? Te gandesti la viteza lui, la corpul lui plutitor si sclipitor vazut prin apa.” De fapt, pe Brancusi nu-l interesa forma animalelor — si nu se poate vorbi de un Bestiar al lui Brancusi — ci esenta lor si anumite efecte pe care a incercat si reusit sa le redea in sculptura.

O ultima sectiune a expozitiei este „Forma in Miscare”, care dezvaluie latura inginereasca a lui Brancusi. Dornic sa depaseasca granitele fizice ale materialelor, artistul a mers pana intr-acolo incat a montat anumite lucrari pe rulmenti cu bile pentru a accentua impresia generala de dinamism. Un exemplu faimos prezentat in expozitie este sculptura „Leda”. 

Dupa ce a vandut prima varianta realizata in marmura alba in 1920, el a turnat o noua versiune in bronz lustruit pentru propriul atelier, instalata direct pe un disc metalic de asemenea lustruit. Cativa ani mai tarziu, el a atasat si un mic motor care facea ca intreaga piesa sa se roteasca lent intr-o stare de transformare continua, rasturnand complet mitul grecesc: in viziunea sa, nu Zeus este cel care se transforma intr-o lebada, ci insasi Printesa Leda care ii respinge avansurile divine. Momentul a fost inregistrat de Brancusi pe film, inregistrarea fiind de asemenea expusa la Berlin.

Biletele pentru expozitia de la Neue Nationalgalerie pot fi achizitionate aici.