Roman nominalizat la The Booker Prize 2024 și Giller prize 2024

Povestea captivantă, magistrală, a unei familii născute pe partea greșită a istoriei, scrisă de unul dintre cei mai buni romancieri contemporani.

Claire Messud, romancieră americană de succes și profesoară de scriere creativă, este cunoscută mai ales ca autoare a romanului Copiii împăratului. A studiat la Cambridge și Yale. Cărțile sale Când lumea stătea în loc și The Hunters au fost finaliste la PEN/Faulkner Award. The Last Life a fost desemnat cel mai bun roman al anului de către Publishers Weekly. Messud a primit burse Guggenheim și Radcliffe și este laureată a Strauss Living Award acordat de American Academy of Arts and Letters. Locuiește în Cambridge,Massachusetts, împreună cu soțul și copiii ei.„Prin scrierea acestei uluitoare ode — și elegii — sub forma unui roman, Messud își onorează strămoșii, punând sub semnul întrebării circumstanțele care i-au modelat și incertitudinile care i-au frământat.“ – The Boston Globe

Cartea a apărut a Editura Trei în colecția Fiction Connection, în traducerea Elena Marcu și o găsiți aici

Fragment Strania istorie tumultoasă. Claire Messud

Iunie 1940

Salonic, Grecia

Pe 14 iunie 1940, într-o vineri, ziua în care germanii au cucerit Parisul, Gaston Cassar, atașatul naval francez în Salonic, trebuia să participe împreună cu colegul său, Monsieur le consul[1] Clouet, la un dineu la locuința consu­lului român.

Când sosise invitația, în urmă cu mai bine de o lună, familia lui Gaston, soția sa, Lucienne, și copiii, François, de opt ani, și micuța Denise, de numai șase ani, încă locuiau cu el în vila închiriată de pe rue Reine Olga, la numărul 175, împreună cu sora infirmă a lui Lucienne, tata Jeanne. Pe 21 mai îi trimisese pe toți cu trenul — traversând iar Grecia, apoi Italia și Franța, ca să ia un vapor spre Algeria, dincolo de Mediterana, în Africa de Nord, de unde se trăgeau ei și unde aveau să fie în siguranță. De când îi condusese la gară, Gaston nu mai primise nicio veste de la ei: cum haosul războiului perturba toate aspectele vieții, comunicarea peste hotare devenea imposibilă și nu mai soseau nici scrisori, nici telegrame. Gaston era foarte îngrijorat, chiar panicat; dar era un ofițer naval bine instruit și știa că datoria sa față de țară — sărmana, iubita Franță — trebuia să fie mai presus de toate.

Înainte să fie detașat în Salonic, vreme de patru ani Gaston Cassar fusese atașat naval la consulatul din Bei­rut, aflat în vecinătate — ceea ce nu era puțin lucru pen­tru un ofițer cu o origine așa modestă ca a lui. Superiorii îl trimiseseră din Liban în Grecia în septembrie 1939, după izbucnirea războiului, ca să fie ochii și urechile lor, de fapt să spioneze: voiau să știe ce ar putea pune la cale fasciștii italieni în Albania. Sau în zona Mării Egee. Ce spioni posibili se strângeau în portul macedonean Salo­nic, de o importanță strategică încă din vechime? La în­ceput, Gaston crezuse că era vorba, dacă nu o promovare, cel puțin de un rol semnificativ pentru spionajul naval francez. Însă acum, când toată lumea pe care o cunoștea el se prăbușea — germanii mărșăluiau pe străzile din Pa­ris! —, se simțea de prisos, prizonier în acest loc rupt de lume și fără însemnătate, singur, fără iubita sa Lucienne și copiii, care să-l țină cu picioarele pe pământ.

Până să se îmbrace, în dimineața zilei de 14 iunie — Gaston acorda o deosebită atenție uniformei sale albe, călcate, cu nasturii lustruiți —, veștile despre umilința suferită de Franța erau bine cunoscute. Cele două me­najere din vila pe care o avea închiriată îl tratau cu o deferență funerară, cu ochii plecați. Gaston a parcurs ruşinat distanţa scurtă până la biroul său — cum să nu fie rușinat? —, dar sfidător. Trebuia să fie loc de rezistență pe undeva.

La consulat, unde ferestrele înalte erau deschise spre grădină și cântecele puzderiei de păsări acopereau zgomotul traficului, asistentul lui, Cotigny, i-a adus un espresso dublu și un pahar cu apă.

— Clouet?

Gaston observase că ușa exterioară, care ducea la apartamentul consulului, era închisă.

— Nu e aici, monsieur. Madame Turner — secretara lui Clouet — a telefonat să anunțe că, oficial, azi e închis.

— Serios? a spus Gaston cu un zâmbet abia schițat. Totuși noi doi, eu și cu tine, suntem aici. Nu am încetat să existăm. Nu am încetat să fim francezi. Franța nu a dispărut de pe planetă.

— Din câte-mi dau seama — deși se poate să mă înșel —, eu cred că domnul consul vrea să înțeleagă care e poziția noastră. Vreau să zic în calitate de birou diplomatic, în calitate de… care e poziția Franței…

— Da, așa este. Consulul vrea să se lămurească.

Desigur, Clouet se ascundea, eșua ca lider în acest moment esențial, așa cum arătase din plin, în fiecare situație de până acum, că avea să eșueze. În momentul când era cel mai important să apere Franța, Clouet se vâra într-un cotlon întunecat. Gaston ar fi vrut să-și dea frâu liber nemulțumirii, dar nu de față cu Cotigny.

— Ce avem pe agendă?

— Era un prânz cu monsieur le consul și cu doi oameni de afaceri francezi — din domeniul textilelor —, dar a fost deja anulat acum trei zile. Cred că au rămas la Atena. Iar în seara asta este recepția de la reședința consulului român.

— Încă se ține?

— Da, din câte știm.

— Clouet nu participă?

— Dacă biroul este închis astăzi, domnule, cred că pu­tem presupune că nu va participa.

Gaston și-a băut cafeaua dintr-o înghițitură și s-a șters la gură cu șervetul alb de in care era întins sub ceașcă. Pe el era brodat blazonul țării lor, cele trei cuvinte faimoase. Cineva îl cususe; cineva călcase bucata de in. Aveau atâtea vieți în mâinile lor!

— Atunci ar fi bine să merg.

— Cum credeți de cuviință, domnule.

— Reprezentăm o țară, țara noastră. Iar ea trece printr-o criză. Un motiv în plus să ne achităm onorabil de datorie în numele ei.

Cotigny a aprobat din cap și a dat să se retragă.

— Verifică dacă se mai ține, da? Nu vreau să mă prezint și să-i deranjez en famille pe odioșii ăia doi.

Gaston avea de mult rezerve în privința consulului român și a soției sale, Radu și Cristina Mazilescu, cu care luase cina la diferite serate în anul care trecuse. Nu se sfiau să-și arate cu ostentație iubirea față de Franța și de tot ceea ce era franțuzesc, dar se știa că România era de partea Axei — Gaston ar fi zis că încearcă să intre în grațiile Ger­maniei. La recepțiile dinainte, când oamenii deplânseseră alarmați înaintarea germană prin Europa, Mazilescu nu spusese nimic, se afundase într-o liniște sinistră în cercul de diplomați, în costumul său bleumarin la două rânduri de nasturi, cu țigara atârnată în muștiucul ridicol, de aba­nos, de parcă ar fi jucat rolul unui conte francez într-un film de la Hollywood. Nu-i mai lipsea decât un monoclu.

El și Lucienne o plăceau puțin mai mult pe soția sa, Cristina. Mereu generoasă, Lucienne o descrisese drept un om cald, însă, Gaston o considera drăguță și vani­toasă. Părul blond platinat și nimbul de miros floral care o înconjura întotdeauna o făcea pe Cristina Mazilescu deopotrivă dezirabilă și antipatică în ochii lui Gaston. Nu avea încredere în ea. Cei doi aveau un singur copil, un băiat blond și palid, de vârsta lui François, pe care îl zărise la serbările școlare și care se remarca prin ochii mari, triști și spălăciți — un alt lucru care sugera lipsa de substanță a Cristinei: fără îndoială, preferase să-și păstreze silueta, în loc să se dedice pe de-a-ntregul familiei.

În împrejurări normale, deși nu era el consulul, Gas­ton le-ar fi făcut o favoare românilor participând la pe­trecerea lor ridicolă. Dar în ziua aceasta — s-a îmbăiat din nou seara, înainte să plece, și-a lustruit din nou nasturii și pantofii și și-a pomădat părul buclat — în ziua aceasta, semnificația participării sale la petrecerea familiei Mazi­lescu era diferită. Cu prezența sa franceză, avea să facă paradă de sprijinul pe care li-l acorda. Mergea în locul lui Clouet, care refuza să-și asume responsabilitatea. Poate că era chiar înțelept să facă onorurile o autoritate de rang inferior. Însă adevăratul său rol, cu toții aveau să știe asta, era o formă de salvare a aparențelor, de subliniere în fața învingătorilor care aveau să fie acolo — fără îndoială, consulul german avea să-și facă, apariția la petrecere — că Franța nu se temea; că Franța nu se rușina. Că Franța era în continuare cea dinainte, în pofida rănilor. Rănile nu aveau s-o răpună.

---

[1] „Domnul consul“ (în franceză în original).