VOLUM DIN SERIA HELEN GRACE

NICIUN LOC UNDE SĂ SE ASCUNDĂ. NIMENI LA CARE SĂ SE ÎNTOARCĂ.

NIMIC DE PIERDUT.

Helen Grace este sigură că a luat decizia corectă când a părăsit poliția. Până în clipa în care se uită pe geam și vede o tânără bătută cu bestialitate de doi bărbați. Aleargă în noapte și îi doboară, simte că nu are nevoie de insignă pentru a face bine. Însă în timp ce o duce pe fată către un adăpost, este atacată și se dezmeticește abia când victima este târâtă într-o dubă albă.

Helen este hotărâtă să o găsească pe tânăra imigrantă și să o salveze, dar nici foștii colegi din poliție nu o pot ajuta. Investigând pe cont propriu, Helen descoperă mai multe femei captive care au nevoie de ajutorul ei. Dar luptând singură împotriva criminalității organizate intră într-un joc periculos. Unul a cărui miză este viața ei și a celor dragi…

M.J. ARLIDGE (n. 1974) lucrează de peste 20 de ani în televiziune, fiind specializat în producții dramatice. A produs și a scris scenarii pentru seriale polițiste de prime-time pentru televiziuni britanice, printre care Silent Witness, Undeniable, The Little House și Innocent. În prezent, produce filme pentru rețele TV din Marea Britanie și SUA. Trăiește în Hertfordshire cu soția și cei doi copii. Când nu scrie, joacă tenis sau devorează thrillere, cărți de istorie și biografii. De același autor, la Editura Trei au apărut 12 volume din seria Helen Grace: Ghici cine moare primul (declarat cel mai bun roman polițist de debut din Marea Britanie în 2014), Ghici ce-i în cutie, Casa păpușilor, Ghici care-i mincinosul, Băiatul pierdut, De-a v-ați ascunselea, Mă iubește, nu mă iubește, Ghici cine urmează, Ghici cine pândește în pădure, Adevăr sau provocare, De-a șoarecele și pisica, Nu mă uita, precum și romanul Ochi pentru ochi.

Cartea a apărut la Editura Trei în colecția Fiction Connection, în traducere Alexandra Fusoi și o găsiți aici

Capitolul 11

Stăteau într‑o tăcere apăsătoare, cu privirile lipite de șirul șerpuitor de camioane străine care aduceau le­gume, flori, mașini electrice, televizoare și altele, dar nu se vedea nici urmă de Adam Peeters, șoferul belgian de camion despre care fuseseră asigurați că aducea ilegal 12 suflete disperate în Marea Britanie.

Oftând prelung, Charlie și‑a cântărit opțiunile. Tot n‑avea vești de la detectivul‑agent Roberts, care se du­sese spre zona de îmbarcare, nici de la detectivul‑agent Shona Williams, care probabil ajunsese deja la punctul de întâlnire din Portswood. Ce să facă? Putea să pună capăt operațiunii, economisind bani și resurse valoroase și încercând să salveze ce mai putea dintr‑o ocazie ratată, sau putea să meargă mai departe, posibil înrăutățind situația dacă într‑adevăr își pierdeau timpul, fără nicio perspectivă reală să facă vreo arestare. Autoritatea îi era deja pusă sub semnul întrebării, era în joc reputația ei, hotărârile pe care le lua acum erau importante.

— Încă cinci minute, i‑a șoptit detectivului‑agent Ma­lik, care a încuviințat serioasă. Cinci minute și gata.

Dar abia terminase de vorbit, când stația a început să pârâie.

— Detectiv‑agent Roberts pentru detectiv‑inspector Brooks.

Charlie și‑a luat repede stația.

— Sunt detectiv‑inspector Brooks. Spune.

— Vedem obiectivul, a șoptit Roberts entuziasmat.

Charlie a simțit cum reînvie speranța. A dus binoclul la ochi și a cercetat docul aglomerat.

— Bun, unde ești…?

Și atunci l‑a văzut. Exact cum prezisese pontul. Un camion Iveco cu număr de înmatriculare belgian — 1 AYB 209 —, condus de un bărbat, fără alți pasageri în cabină. Întârziase mai mult de două ore după ora de de­barcare, dar ajunsese în cele din urmă.

— Alertează poliția de frontieră, i‑a cerut Charlie lui Malik. Spune‑le să blocheze ieșirile și să aștepte. Vreau să fie în cătușe înainte să se apropie măcar de porți.

Charlie pornise în grabă spre scări, când a luat din nou stația.

— Detectiv‑agent Roberts? Unde ești acum?

— Rămân cu el. Merg pe jos, poate zece metri în urmă.

— Rămâi calm, nu face nimic să‑l sperii.

— Recepționat.

Charlie ajunsese la parter și a întredeschis ușa.

— Echipa A, sunteți pe poziție?

Un pârâit, apoi polițiștii au răspuns afirmativ.

— Echipa B?

— Pregătiți și abia așteptăm să pornim.

Accentul scoțian al detectivului‑agent McAndrew s‑a auzit limpede, profesional și energic ca întotdeauna. Charlie a mai împins puțin ușa și și‑a încordat privirile ca să observe înaintarea obiectivului. Camionul era la vreo 30 de metri și venea clătinându‑se spre curba pe care o desemnase ea drept cel mai potrivit punct pentru ambuscadă. Peeters avea să fie nevoit să reducă viteza și, cu puțin noroc, o să le permită să desfășoare intervenția fără niciun risc de răniri sau evadări.

— Haide, haide…

După atâta încordare, frustrare și amânări, Charlie voia să termine odată cu operațiunea. Nu se punea pro­blema să intervină prea devreme, să alerteze obiectivul asupra prezenței lor. A început să se legene pe călcâie, implorându‑l să nu piardă vremea; secundele păreau că se scurg ca orele, dar în sfârșit camionul s‑a apropiat de curbă.

— Bun, asta e. Toate echipele, în așteptare!

Și‑a pus cu dexteritate banderola de identificare și și‑a scos legitimația din buzunar. Îl vedea bine pe Peeters, un bărbat solid, nebărbierit, cu un tricou bleumarin, și‑l privea cu atenție cum începe să învârtă de volanul greu.

— Hai, hai, hai! a strigat Charlie și a țâșnit din ascunză­toare, pornind în fugă spre cabina camionului.

Chiar în timp ce întorcea vehiculul greu, Peeters a părut să ezite, răsucindu‑se ca să o vadă mai bine pe polițista care venea spre el. Charlie a văzut cum, pe chi­pul lui, surprinderea se transformă în confuzie. Acum atenția lui era atrasă de alt lucru alarmant — polițiști în uniformă aruncând pe drum o bandă cu țepi în fața lui, iar șase detectivi în civil apăruseră din senin, îndrep­tându‑se către camion. Charlie a profitat de distragerea lui, sărind în lateralul cabinei și deschizând ușa pasage­rului.

— Hei! Ce faci? a protestat bărbatul șocat.

— Poliția! a răspuns Charlie fluturând legitimația. Oprește motorul și pune mâinile pe cap.

Însă șoferul n‑a făcut niciun gest să se conformeze, privind‑o îngrozit pe Charlie.

— N‑ai decât să faci cum vrei, a șuierat ea, aplecându‑se și trăgând frâna de mână.

Camionul s‑a oprit imediat, Charlie fiind aruncată în bord, iar șoferul, cu capul de parasolar. Însă ea se așteptase și a reacționat mai rapid, întinzând mâna peste el și oprind motorul, după care a scos cheile din contact. Chiar atunci, portiera șoferului s‑a deschis brusc și în cadrul ei a apărut detectivul‑agent Roberts, gâfâind și întinzându‑se spre acesta.

— Bine, amice, hai să rezolvăm frumos și încet, bine? Fără mișcări bruște…

Peeters era prea uluit ca să se opună, lăsându‑l pe Roberts să‑l tragă din cabină. Charlie n‑a mai zăbovit să urmărească spectacolul, coborând în grabă și aruncându‑i cheile lui McAndrew.

— Bun, hai să deschidem și să‑i scoatem pe amărâții ăia…

Charlie mergea deja spre spatele camionului, dând din cap hotărâtă spre polițiștii de frontieră care se apro­piau. Unul dintre ei, o tânără atletică, urca în spatele camionului, trăgând cu forță zăvoarele care asigurau în­cărcătura prețioasă a lui Peeters. Cât plătise fiecare dintre sufletele astea amărâte pentru drumul până aici? 5 000 de lire? Mai mult? Erau bani câștigați ușor, dacă reușeai să‑i ții liniștiți și calmi. Nu era o misiune ușoară când călătoria era istovitoare și aerul puțin. Poliția de frontieră înregistrase deja două incidente cu victime în ultimele șase luni, cu imigranți disperați care muriseră sufocați în cele mai cumplite condiții, dar Charlie a alungat gându­rile astea, dorindu‑și din toată inima să nu aibă de‑a face cu nimic oribil azi.

Ușile grele s‑au deschis cu un geamăt metalic. Char­lie a fost prima care a reacționat și a urcat în camion, răsuflând ușurată când a văzut că era plin cu lăzi înalte pe care scria „piese de schimb“.

— Hai să le deschidem!

Colegii ei au trecut pe lângă ea și s‑au apucat de treabă. Chiar atunci a apărut triumfător și agentul Ro­berts, împingându‑l înaintea lui pe șoferul învins. Zilele de felul ăsta o făceau pe Charlie să se simtă bine, când își dădea seama că reușea într‑adevăr să aibă o contribuție. S‑a întors și a privit activitatea febrilă a polițiștilor care deschideau cu răngi lăzile.

— Cât de repede se poate, vă rog…

Și‑a trosnit încheieturile degetelor și și‑a mișcat gâtul ca să se destindă. Habar n‑avea în ce stare vor fi imigranții ascunși și voia să‑i vadă cât mai repede scoși la lumină și în drum spre spital sau secția de poliție.

— Nimic aici, a anunțat polițistul aflat cel mai aproape de ea. Doar piese de schimb.

— Bine, hai să continuăm. Probabil că sunt în lăzile mai din spate. Căutăm doar câțiva oameni, nu?

Dar, în ciuda tonului plin de încredere, Charlie a simțit primul fior de alarmă. Toate detaliile erau co­recte — Peeters venise așa cum prevăzuseră, lăzile aveau etichete cu „piese de schimb“ —, deci pontul trebuie să fi fost corect, nu?