POVESTEA RĂPIRII UNEI FETE DE CĂTRE TATĂL EI ȘI FUGA LOR PRIN ITALIA ANILOR 1980

„Dacă ne gândim la Lolita lui Nabokov, recunoaștem gestul unui adult atotputernic care scoate o ființă

vulnerabilă din lumea copilăriei, forțând-o să intre în lumea lui, alcătuită din durere, alcool și jazz. (…) Un roman tulburător despre maturizare, susținut de proza senzorială și rafinată a Gabriellei Zalapì.“

Gabriella Zalapì este o scriitoare de origine engleză, italiană și elvețiană. S-a născut la Milano și locuiește la Paris. Formată la Haute École d’Art et de Design din Geneva, se inspiră, printre altele, din biografia propriei familii, folosind fotografii și amintiri pentru a crea o interacțiune captivantă între istorie și ficțiune. Primul ei roman, Antonia (2019), a primit Grand Prix de l’Héroïne „Madame Figaro“ și Prix Bibliomedia. Cel mai recent roman, Ilaria sau drumul spre nesupunere (2024), a fost distins cu numeroase premii literare.

Cartea a apărut la Editura Trei în traducere Cristina Roxana Zaharia și o găsiți aici.

Înainte de a intra la Autogrillurile de la stațiile de benzină, Tati își aranjează întotdeauna cravata, sacoul și pășește sigur pe el. Spune că un călător trebuie să fie mereu elegant. Pe lângă el, mă simt ca și cum aș fi un smoc de păr ciufulit. Doar fustița mai salvează aparențele. Seamănă cu o lalea răsturnată. O port de când am plecat și, când îi spun asta lui Tati, îmi răspunde că ajungem în curând la Florența și că, da, am dreptate, mi-ar trebui niște haine noi. Perfect.

O oră mai târziu, intrăm la Standa, un magazin universal. Raionul pentru copii se află la primul etaj. Neoane, anunțuri publicitare, scări rulante. Tati bodogănește nervos. Urăsc genul ăsta de magazine, alege-ți ce vrei, dar grăbește-te. Mă învârt dintr-o parte în alta. De obicei, mami îmi cumpără haine.

Ce mărime porți?

Nu știu.

Tati se enervează și se hotărăște să ceară ajutorul unei vânzătoare. O place, se vede că o place. Surâde și se topește pe loc. Până și vocea i se schimbă. Ilaria trebuie să-și refacă toată garderoba, are nevoie și de un costum de baie. Mă bazez pe dumneavoastră. Apoi către mine: Te las cu doamna aceasta amabilă. Mă duc să fac una telefonata și revin imediat.

Vânzătoarea se ghemuiește în fața mea. Numele meu este Livia. Pe tine te cheamă Ilaria? Ce ți-ar plăcea? Știi ce mărime porți? Mă pierd cu totul. Care e culoarea ta preferată? Îmi vorbește cu o voce blândă și-mi arată rochii, pantaloni, pantofi, lenjerie de corp. Da, îmi place.

Trece o oră. Stau lângă casa de marcat, cu privirea ațintită spre scările rulante. Tati apare în sfârșit. Râde. Doar nu aveam să te abandonez aici. Ia uite ce-am găsit. Îmi întinde o casetă cu Piero Ciampi. Un zâmbet imens îi luminează fața.

E așezat la volan, ascultă cu atenție vocea cântărețului, notele de pian, sunetul viorii. În fiecare seară mă întorc în locul unde mă strângeai de mână. Chipul tău e o seară plină de umbre. E torno ogni sera dove tu stringevi la mia mano. Ed il tuo viso è una sera piena di ombre.

Tati nu mai scoate niciun cuvânt. Când întorc capul, obrajii lui strălucesc, sunt brăzdați de lacrimi. Aș vrea să-l consolez, dar nu știu cum. Așa că pun mâna pe brațul lui. Îmi zâmbește. Prințesa mea dragă… știu că tu mă înțelegi.

E prima dată când îmi spune „Prințesa mea“.

Aprinde-mi o țigară. Îmi tremură prea tare mâinile.

Protestez.

Hai, nu te mai fandosi atât! Ia o țigară și, când o apropii de flacăra brichetei, inspiri adânc. E ușor, ai să vezi.

Accept fără tragere de inimă. Surprinsă de fumul acru care-mi intră pe gât, tușesc.

Ești roșie toată! Tati râde.

Îl țin pe Birillo lipit de mine și mă uit la imaginea lui în oglinda din baie.

Înarmat cu un pămătuf, Tati își întinde pe obraji un strat gros de săpun. Spuma albă dispare sub lama de ras și pielea netedă se dezvăluie încetul cu încetul. Liniile sunt late, precise. Se concentrează, strânge din buze, ridică vârful nasului spre tavan când trece la bărbie. Gesturile lui sunt meticuloase, iar când lama ajunge la nivelul gâtului, Tati devine și mai prudent. Dă drumul la robinet și adună apă în căușul palmelor. Se clătește pe față, curăță orice urmă de spumă, își șterge obrajii, brațele, coatele. Scoate sticla de apă de colonie și își pune câteva picături pe gât.

Când se întoarce de la cabinele telefonice, Tati strigă Avanti! Ca și cum cuvântul acesta i-ar da forță, i-ar da curajul de a porni din nou la drum. Apasă pe pedala de accelerație, ambalează motorul, ține strâns volanul, face slalom. Spune că suntem indivisibili. Cei mai puternici, Prințesa mea dragă…, cei mai puternici. E ceva definitiv în vocea lui. Mă țin bine de mânerul portierei și mă gândesc la cuvântul indivisibili. Toate I-urile acestea care se plimbă în farfuria noastră zburătoare.

Cu privirea ațintită asupra șoselei, Tati întreabă cât e ceasul. Două. Dă drumul la radio.

Telegiornale delle ore quattordici. Edizione straordinaria. O explozie a distrus întreaga aripă de vest a gării din Bologna. Cincizeci și cinci de morți și o sută optzeci de răniți, dintre care mulți în stare gravă. Pentru moment, cauzele catastrofei rămân necunoscute. Ipoteza cea mai probabilă este explozia unei centrale termice în sala de așteptare de la clasa a doua, dar se pare că, trei ore mai târziu, atentatul ar fi fost revendicat, printr-un apel telefonic anonim, de gruparea NAR, Nucleele Armate Revoluționare, o mișcare de extremă dreapta.

Dumnezeule! Cincizeci și cinci de morți, șoptește Tati. O pauză lungă. Trebuie să evităm arterele principale, vor fi baraje de poliție peste tot. Nu e o veste bună pentru noi.

De ce?

Maică-ta ne caută. E de-ajuns să dăm peste un polițist conștiincios, și mă voi trezi în închisoare.

Mi se pune un nod în gât.

Mami ne caută?

Nu, Prințesa mea, glumeam. Nu-ți face griji.

Arată-mi harta.

Ezit, dar scot harta din torpedou și o desfac. Degetul mare al lui Tati indică un drum. Mă gândeam să trec pe aici, vezi? E Autostrada del Sole. Uite, face legătura între Milano și Napoli, 750 de kilometri de beton, de poduri, de viaducte. Autostrada asta a schimbat fața Italiei. O adevărată revoluție. „Trebuie să dezvoltăm țara.“ Parcă aud și acum discursul lui Mori la televizor.

Uite, aici e Bologna, aici Siena, acolo e Orvieto, Monte Cassino, acolo Napoli… Schimbăm traseul. O să trecem pe aici.

Tati nu duce niciodată lipsă de idei când suntem în căutare de soluții. Deschid geamul, îmi aplec capul în afară și mă uit la peisajele care defilează. Albastrul cerului aproape mă orbește. Aerul e uscat. Înghit în sec.

Te plictisești? Nu vrei să înveți să conduci? Ridic din umeri. O ia pe un drum de țară și, când oprește mașina, îmi spune să mă așez pe genunchii săi și să-mi lipesc mâna de mâna lui.

Ține bine volanul! Strâng degetele pe volan și mă uit drept înainte. Pornește motorul și începe să avanseze încet. Apoi accelerează. Râd. Mi-e frică. Râd fiindcă mi-e frică. Hai, acuma e rândul tău să schimbi vitezele, ascultă bine motorul. Trec așa câteva ore bune pe acest drum de țară. Ține volanul, schimbă vitezele, evită gropile. Frică, râsete. Înainte-înapoi, înainte-înapoi. Îți cam place, nu-i așa? După care oprește, saltă capota. Motorul este important la o mașină. Tati se lansează în niște explicații tare complicate. Fiecare piesă are rolul ei. Deșurubează, înșurubează la loc. Batista lui albă e toată plină de grăsime. Dar este tare mândru de el. Mândru să-mi pună întrebări și mai ales mândru de răspunsurile mele.

Îți merge perfect telefonul. STOP. De ce

blochezi contactul. STOP. Tatăl copiilor tăi.

STOP.

Pe drum, soarele ne-a orbit ore în șir. Ziua a fost lungă. Tati a decis să o ia doar pe artere secundare. Spune că pe autostradă sunt o mulțime de polițiști. Îi caută pe teroriști.

Arată cu degetul spre orizont. Uite, acolo e Iugoslavia, iar asta e Marea Adriatică.

Mai ai puțină răbdare, Ilaria. Ajungem în curând la San Benedetto.

Dar ne oprim încă o dată.

Întinderea de apă este acolo, la capătul unui drum abrupt care duce la o plajă lungă și galbenă. În fața noastră, două linii de albastru-închis. Cerul și marea. Nu mai credeam c-o să le văd.

Tati oprește mașina, e atât de exaltat. Se descalță, aruncă pantofii în aer, își suflecă pantalonii până la genunchi, aleargă pe nisip și ajunge la țărm. Când se întoarce spre mine, un zâmbet îi iluminează fața. Când aleargă, abia dacă atinge nisipul cu picioarele. Pașii săi sunt ușori ca aerul. Vrea să mă duc după el. Hai, vino! Hai, vino! E minunat. Nisipul e cald.

Încep zece zile de vacanță. Zece zile de vacanță după două luni petrecute pe drum. Zece zile pe un fond turcoaz. Zece zile sub o umbrelă de soare cu dungi roșii și albe. Zece zile de căldură înăbușitoare, încât chiar și drumurile lui Tati până la cabina telefonică sau până la poștă sunt din ce în ce mai rare. Zece zile de toropeală, de valuri, de bălăceală, de copii care strigă pe plajă: Pasează-mi mingea. Zece zile de colaci de înot portocalii în formă de rață, zece zile de castele de nisip, de liniște adâncă.

Nu vrei să te duci să te joci cu ceilalți copii?

Nu.

Nu vrei să înoți?

Da. „Da“ ca să-i fac plăcere. Știu că Tati mă observă și că i se pare că nu înot bine. Uite așa trebuie să faci, așa. Stă așezat pe șezlong și-și mișcă brațele și picioarele ca o broască. Lecția lui nu mă ajută cu nimic, dar îi face să râdă pe vecinii cu care stă de vorbă.

Într-o după-amiază, mă ia cu el până la stânci. Sari! Sari sau te împing, nu ai de ales. Simt fierbințeala pietrei sub tălpi. Ezit. Fac câțiva pași. Mă gândesc la Nadia Comăneci. Îi văd fața concentrată, bretonul care îi cade peste sprâncene, picioarele musculoase pe bârnă. Începe exercițiul, înlănțuie salturile, șpagatele. Mereu pe vârfuri. În costumul alb, perfect mulat pe corp, parcă e un înger. O văd cum face un ultim salt înapoi și aterizează pe covor, în picioare, cu brațele deschise în formă de V. Victorie.

Sar.

Sub apă totul se oprește. Când deschid ochii, sunt într-un cer de apă. Aș vrea să rămân aici, invizibilă, să plutesc în acest calm imens. Dar nu mai am aer. Îmi intră apă pe nas. Nadia reapare cu V-ul ei de la victorie. Trebuie neapărat să revin la suprafață. Tati mă întâmpină cu un hohot de râs. Bravo, Prințesa mea!

Stăm la Nino, un hotel-bar-restaurant în piața centrală. În timpul zilei, în cameră e cald ca într-un cuptor, dar seara, pe balcon, se simte o briză ușoară și plăcută. De-acolo de sus, ne uităm la oamenii care se plimbă pe Corso. Atmosfera e veselă, festivă și mă întreb dacă Tati nu ar prefera să fie jos la bar, decât să stea aici cu mine. Dar nu spun nimic. Nu mai vreau să stau să-l aștept iarăși ore în șir.

Copiii aleargă în toate părțile, se joacă stropindu-se cu apa de la fântâna arteziană. Părinții stau de vorbă. Niște adolescenți, sprijiniți fiecare pe Vespa lui, se prefac că nu le văd pe fetele care trec pe lângă ei. Dar imediat ce ele se întorc cu spatele, băieții încep să râdă. Bătrânii stau pe bănci. Urmăresc orice mișcare, fără să scoată un cuvânt, parcă ar fi la teatru. Se simte o atmosferă de sfârșit de vacanță.

Tati îmi aruncă o privire fără să-și dezlipească bărbia de balustradă.

Ce păcat că Mami și Ana nu sunt cu noi.

Așa e. Ce păcat. Când ne întoarcem acasă?