Interviu de Eduard Enache

Suntem obisnuiti sa privim hartile ca o reprezentare a spatiului existent fizic. Insa o expozitie de la Biblioteca Nationala a Frantei (BnF) propune o alta intrebare: cum se prezinta pe o harta lucruri care nu exista? 

Raspunsul este formulat intr-una dintre cele mai fascinante si vizitate expozitii ale momentului la Paris: „Cartes imaginaires. Inventer des mondes” (Harti imaginare: inventarea lumilor), deschisa pana pe 19 iulie 2026 in spatiul impunator de la sediul François-Mitterrand. Este o calatorie imersiva prin 200 de opere rare: de la monstrii marini care populau oceanele pe hartile Renasterii, pana la lumile din Narnia, faimoasa Insula a Comorilor sau chiar universurile din jocurile video de top. Este o expozitie care sterge granitele dintre stiinta si imaginatie iar in spatele acestui eveniment cultural masiv se afla un specialist de origine romana.

Cristina Ion este director adjunct al prestigiosului Departament de Harti si Planuri de la BnF si co-curatoarea acestei expozitii, alaturi de colega ei, Julie Garel-Grislin (impreuna cu care a coordonat, de altfel, si impresionantul catalog al expozitiei lansat la BnF Éditions).

Parcursul Cristinei Ion impleteste rigoarea cercetarii si un traseu european de cel mai inalt nivel, pornit pe bancile Facultatii de Istorie din Bucuresti pe care a absolvit-o in 1995. 

S-a formant sub indrumarea regretatului profesor Alexandru Dutu, unul dintre pionierii istoriei mentalitatilor din Romania. Inca de pe atunci o fascina mecanica puterii, scriind o lucrare de diploma despre modul in care au fost receptate ideile lui Machiavelli in cultura noastra. A predat cativa ani la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti, dar vocatia ei academica a dus-o rapid dincolo de granite.

Sustinuta de o bursa in cadrul scolii doctorale finantate de Organizatia Internationala a Francofoniei, si-a continuat studiile la Paris. In 2001, a obtinut titlul de doctor la faimoasa École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS), sub coordonarea reputatului filosof Yves-Charles Zarka. Teza ei, o recitire a „Principelui” lui Machiavelli, i-a consolidat statutul de experta in filosofia politica. Ulterior, si-a aprofundat cercetarile in lucrari de referinta publicate atat in tara, cat si in Franta, precum „La politique de Machiavel. Art de la guerre ou art de la paix ?” (2008) sau volumul colectiv „Machiavel : le pouvoir et le peuple” (2015).

Cum ajunge un filosof politic specializat in jocurile de putere ale Renasterii sa conduca unul dintre cele mai mari arhive de harti din lume? Aici intervine o curiozitate intelectuala fara limite. Traseul Cristinei Ion a unit treptat filosofia, istoria si cartografia. Mai mult, a stiut mereu cum sa-si calibreze interesul si originele in contextul european urias in care lucreaza astazi. Un exemplu recent este articolul publicat de ea in primavara anului 2025 in revista Cartes & géomatique, unde a analizat cu ochi de expert harta Moldovei a lui Dimitrie Cantemir si modul in care a fost primita in cartografia europeana a Iluminismului.

Am stat de vorba cu Cristina Ion despre cum a transformat o institutie atat de sobra precum BnF intr-o experienta pop-culture, despre rolul dragonilor pe hartile oficiale, dar si despre importanta hartilor, reale sau imaginare, intr-o lume a GPS-urilor. Mai jos veti citi o discutie relaxata si plina de profunzime despre harti secrete, adaptare, literatura si, mai ales, despre curajul de a cartografia un traseu profesional marcat de dorinta de cunoastere.

Expozitia ta si a colegei Julie Garel-Grislin pleaca de la o idee super provocatoare: orice harta contine si o doza de fictiune. Cum ar trebui sa ne uitam de acum incolo la o harta obisnuita ca sa-i vedem povestea ascunsa? 

Avem tendinta sa consideram hartile drept documente perfect obiective, stiintifice, care descriu lumea asa cum este. Totusi, nicio harta nu este neutra. In spatele fiecarei alegeri de reprezentare se ascund intentii, valori si uneori chiar raporturi de putere. O harta selecteaza anumite informatii, le ignora pe altele, ierarhizeaza spatiile si le atribuie o semnificatie. Ea spune intotdeauna o poveste si influenteaza imaginarul spatial al celor care o folosesc. Pentru a descoperi aceasta dimensiune ascunsa, trebuie sa privim nu doar ceea ce este reprezentat, ci si ceea ce lipseste. Cine a realizat harta? Pentru ce public? In ce context politic, religios sau cultural? O frontiera, o culoare, un nume de loc sau o orientare nu sunt niciodata inocente. 

Chiar si hartile noastre digitale reflecta alegeri tehnice si ideologice. in acest sens, hartile seamana cu naratiunile: ele organizeaza lumea, preexista cumva spatiului descris pe care astfel ni-l apropriem. Dar hartile contin o doza de imaginar si pentru ca sunt reprezentari, adica imagini care intretin o relatie complexa cu referentul lor geografic : ele condenseaza si redau in mod abstract o realitate care nu poate fi cuprinsa cu ochiul liber. Nu in ultimul rand, hartile anticipeaza calatoriile si stimuleaza imaginatia calatorilor potentiali. in acest sens, povestea spusa de harta nu e ascunsa, ci e nescrisa. Harta e o pagina alba. 

Ati lucrat sapte ani la acest proiect. Desi cunosti atat de bine istoria acestor obiecte, ai ales impreuna cu Julie un unghi poetic, nu unul strict tehnic. De ce ati simtit ca astazi avem nevoie mai degraba de visare decat de geografie pura?

Am prezentat intr-adevar proiectul pentru prima data in 2019. El a fost inclus in programarea expozitiilor in 2023 si realizat in 2026. Notiunea de imaginar – ca adjectiv, adica ceea ce este fictiv sau altereaza realitatea, si ca substantiv, adica suma miturilor si credintelor care structureaza mentalitatile – ne-a oferit o perspectiva transversala potrivita pentru marele public. Inca de la inceput, el a fost destinatarul nostru. Astazi traim intr-o lume in care fiecare loc pare imediat accesibil gratie satelitilor, GPS-ului si aplicatiilor de navigatie. Stim in orice moment unde ne aflam. Dar aceasta precizie vine uneori la pachet cu o pierdere a misterului. 

Pe de alta parte, harta cu care suntem familiari – acest instrument obiectiv de descriere a spatiului prin metode stiintifice si masuri riguroase –, fizica sau dematerializata, e o constructie istorica nascuta in secolul al XIX-lea. Timp de secole, hartile au fost atat expresii ale visului, cat si ale cunoasterii. Prin intermediul lor, descoperim continente fabuloase, regate alegorice sau lumi literare, dar si propria noastra nevoie de a da o forma invizibilului. Intr-o epoca saturata de informatii, a reda imaginatiei prestigiul de odinioara ni s-a parut la fel de important ca si transmiterea cunostintelor.

Biblioteca Nationala a Frantei sau BnF, cum ii spuneti voi, este un templu al cunoasterii, dar voi ati expus harti din universuri fantastice si foarte apropiata de publicul tanar: Narnia, Game of Thrones si jocul video Assassin’s Creed. Cum ati corelat in aceeasi sala o harta de la 1500 cu pop-culture-ul generatiei de astazi, ce ar fi de invatat din aceste harti imaginare?

Prin punerea in paralel a acestor obiecte, nu am cautat sa stergem diferentele istorice, ci sa aratam o continuitate culturala. Creatorii contemporani se inspira adesea din traditii vechi. Hartile din „Narnia” sau din „Assassin’s Creed” imita hartile „adevarate”: scopul lor e de a mobiliza credibilitatea cartografiei pentru a construi un univers coerent, pentru a acredita o geografie fictiva. Hartile desfasoara spatiul pe care eroul il descopera pe masura ce merge inainte, depaseste obstacole si se apropie de obiectivul final. 

Aceste harti imaginaire nu sunt niste simple anexe, ele fac parte din procesul creativ si confera eroilor de fictiune o consistenta reala, abolind frontiera dintre cititor si universul fictiv in care este scufundat. Facand un loc important hartilor create de pop-culture in expozitie, am vrut sa aratam ca procesul cartografic nu se opreste niciodata. Aceste documente in aparenta comerciale sau frivole sunt in felul lor marturii despre imaginarul cartografic al unei epoci. Ele fac parte de altminteri din colectiile bibliotecii, la fel ca manuscrisele sau tipariturile inestimabile. 

Exista o fascinatie uriasa pentru monstrii marini de pe hartile vechi. Ce cautau, de fapt, acei dragoni pe niste documente oficiale?

Monstrii marini nu erau doar decoratiuni fanteziste. Ei concretizau limitele lumii cunoscute si scoteau la iveala temerile legate de suprafetele maritime. Inspirate din scrierile autorilor antici, din bestiarii si din relatarile calatorilor, hartile adunau cunostintele disponibile, chiar si atunci cand acestea erau incerte. Anumite creaturi rezultau, de altfel, din descrieri distorsionate ale unor animale reale, precum balenele. Monstrii aminteau, de asemenea, de pericolele navigatiei si indemnau la prudenta. in cele din urma, ei contribuiau la estetica hartii si la puterea ei de a fascina, transformand-o intr-o adevarata enciclopedie vizuala. Astazi, hartile din trecut ni se par extraordinare pentru ca dezvaluie o relatie cu lumea diferita de a noastra. Monstrii nu indica o eroare a vechilor cartografi; dimpotriva, coexistenta pe harti dintre creaturile fabuloase si datele empirice este o constanta cel putin pana la sfarsitul secolului al XVI-lea. Pe masura ce explorarile avanseaza, aceste creaturi dispar treptat, dar ele au reprezentat multa vreme o maniera de a formula ipoteze despre necunoscut, de a invita la explorare.

Expuneti si schitele pentru „Insula Comorilor”, iar Stevenson spunea ca intai a desenat harta si abia apoi a scris povestea. Cat de mult depinde constructia unui univers literar bun de o harta reusita?

Harta nu este, desigur, indispensabila pentru orice opera literara, dar joaca un rol deosebit in povestirile de aventura, fantasy sau chiar in cartile pentru copii. La Stevenson, ea constituie cu adevarat actul fondator al fictiunii. Inainte chiar de intriga, personaje sau dialoguri, exista un spatiu in care toate aceste elemente sunt repartizate. Harta ofera o structura narativa: sugereaza itinerarii, obstacole, secrete si promisiuni. 

Tolkien, de exemplu, acorda o importanta considerabila cartografierii Pamantului de Mijloc. O harta buna confera o coerenta profunda universului fictiv. Ea creeaza impresia ca povestea se desfasoara intr-un spatiu real, dotat cu o geografie proprie. Tocmai aceasta iluzie a concretului este cea care face universurile fictive sa fie atat de convingatoare, fie ca ele sunt „realiste” (familiare pentru cititor, ca in marile romane moderne din secolele XIX ei XX) sau „secundare” (unde cititorul trebuie sa-si reconstituie integral sistemul de referinte culturale, ca in literatura fantasy). 

Daca un cititor din Romania, care nu ajunge la Paris, ar trebui sa caute pe internet o singura lucrare din expozitie, pe care i-ai recomanda-o si ce poveste speciala are ea?

I-a recomanda asa zisul “Atlas Miller”, pictat pe pergament, din care sunt expuse trei pagini: peninsula Indiana, golful Siam si Brazilia. Realizat la Lisabona in ajunul primei calatorii de ocolire a globului intreprinse de Magellan (1519-1522), acest atlas a fost probabil destinat regelui Portugaliei, Manuel I, care a sprijinit descoperirile geografice. Opera de prestigiu, este totodata o opera politica ce reprezinta imperiul portughez la apogeul gloriei sale. Rozele vanturilor si blazoanele, scenele din viata locala si peisajele populate de siluete umane, pasari multicolore, animale salbatice si creaturi fabuloase, navele care brazdeaza marile si vederile miniaturale ale oraselor compun un decor de o bogatie iesita din comun, datorat in principal lui Antonío de Holanda, miniaturist nascut in Tarile de Jos si stabilit in Portugalia, virtuoz al picturii heraldice. Arta cartografilor se recunoaste aici prin exactitatea cu care au fost trasate coastele si a informatiilor lor cu privire la toate descoperirile de la Cristofor Columb la Magellan. 

Povestea acestui atlas e exceptionala: el a apartinut candva Caterinei de Medici, care l-a primit probabil drept cadou diplomatic. A fost desfacut si dispersat intr-o perioada pe care nu o cunoastem. Paginile reprezentand Africa s-au pierdut si nu au fost regasite niciodata. El a fost cumparat de Biblioteca nationala a Frantei la sfarsitul secolului al XIX de la vaduva unui savant colectionar, elenistul Emmanuel Miller, caruia ii poarta numele. In anii ’30, alte doua foi au fost atribuite acestui ansamblu, care a fost astfel reconstituit in cea mai mare masura. Cand il admiram, se prezinta ca niste foi recto-verso, dar trebuie sa ni-l imaginam legat ca un caiet. Digitalizarea integrala faciliteaza lectura si in acelasi timp ne face sa pierdem forma initiala a obiectului fizic. 

„Cartografierea inseamna, in esenta, a da o forma a ceea ce pare complex, schimbator. Emotiile se incadreaza in aceasta categorie. Ele sunt fluctuante si deseori contradictorii.” (Cristina Ion)

Catre final aduceti in discutie „Harta Tandretei” din 1654, care cartografiaza sentimentele de dragoste. De ce crezi ca avem nevoia aceasta de a pune pe harta pana si propriile noastre emotii?

Aceasta harta a fost publicata in 1654 in romanul Clélie. Histoire romaine al doamnei de Scudéry. Este o opera alegorica fascinanta deoarece transforma sentimentele amoroase in teritoriu geografic, propune un limbaj spatial pentru a vorbi despre iubire. Orasele, raurile si drumurile reprezinta diferite etape ale relatiei amoroase, de la stima pana la tandrete. La prima vedere, este vorba de un joc literar elegant, specific saloanelor secolului al XVII-lea. Dar, daca o privim cu atentie, este surprinzator de moderna: ea pledeaza pentru relatii de gen mai amicale si mai spirituale, diferite de relatiile de dominatie care prevalau in acea epoca, sub forma pasiunii amoroase sau a casatoriei. 

Harta Tandretii a avut o posteritate foarte abundenta. Si astazi incercam sa ne reprezentam grafic emotiile, retelele sociale sau parcursurile personale. Acest demers de cartografie morala raspunde unei nevoi profund umane: aceea de a ne orienta in existenta. Cartografierea inseamna, in esenta, a da o forma a ceea ce pare complex, schimbator. Emotiile se incadreaza in aceasta categorie. Ele sunt fluctuante si deseori contradictorii. Transformandu-le in peisaje, itinerarii sau teritorii, incercam sa le dam un sens. Hartile imaginare ne invata ceva esential: avem nevoie de naratiuni si de reprezentari pentru a locui in lume, dar si pentru a ne intelege pe noi insine.

Esti director adjunct la departamentul Harti si Planuri, un departament cu sute de mii de documente. Cum arata o zi din viata ta printre obiecte pe care cei mai multi oameni nu le vor atinge niciodata?

Nu exista o zi cu adevarat tipica, tocmai acest lucru face ca aceasta meserie sa fie atat de captivanta. O singura zi poate incepe cu o sedinta dedicata conservarii sau catalogarii colectiilor, poate continua cu o prezentare a colectiilor cartografice pentru un grup de studenti si se poate incheia cu examinarea unei achizitii sau cu o conferinta a unui cercetator confirmat reunind un public numeros. Spre deosebire de imaginea romantica pe care o avem uneori despre biblioteci, munca noastra nu consta doar in a contempla comori. Este vorba si de organizare, documentare, conservare si transmitere. Ceea ce ma emotioneaza in mod deosebit este responsabilitatea care insoteste aceste colectii. Unele harti au traversat mai multe secole inainte de a ajunge la noi. Nu suntem proprietarii lor, ci doar depozitari temporari. Misiunea noastra consta in a le conserva in cele mai bune conditii posibile, astfel incat sa poata fi studiate, admirate si analizate in continuare de generatiile viitoare. Fiecare document deschide o fereastra catre o alta epoca, un alt mod de a concepe lumea. Este un privilegiu zilnic sa pot lucra in contact cu aceste marturii ale inventivitatii umane.

Ai studiat la un moment dat Harta Moldovei a lui Dimitrie Cantemir. Cum te-a condus cercetarea unei harti cat se poate de reale catre pasiunea de astazi pentru taramuri complet inventate?

In mod paradoxal, tocmai studiul celor mai „reale” harti m-a condus catre dimensiunea imaginara. Hartile imaginare nu sunt opusul hartilor stiintifice, ci dezvaluie mecanismele profunde ale acestora. Ele arata intr-un mod mai vizibil cum ne proiectam visurile, temerile sau ambitiile asupra teritoriilor. Studiind harta lui Cantemir, m-a interesat modul in care o harta contribuie la construirea unei naratiuni colective si produce, practic, spatiul pe care il descrie, transformandu-l intr-un teritoriu ce poate fi stapanit, guvernat, administrat. 

Ai plecat din Romania ca istoric si ai facut doctoratul la Paris despre Machiavelli. Cum se impaca pasiunea pentru jocurile de putere din istorie cu munca de a proteja memoria fizica atat a Frantei cat si a lumii?

Istoria puterii si istoria patrimoniului sunt profund legate. Hartile, manuscrisele, cartile sau arhivele pe care le pastram sunt adesea atat instrumente ale puterii, cat si obiecte ale cunoasterii. Machiavelli m-a invatat sa privesc institutiile ca pe niste constructii umane, modelate de echilibre complexe intre actiune individuala si memorie colectiva, intre legitimitate si inertie. Dar ceea ce e fascinant, e ca luciditatea asupra destinului institutiilor nu intra in contradictie cu implicarea mea. Faptul ca lucrez astazi intr-o mare institutie de patrimoniu imi permite sa observ o alta dimensiune a acestei istorii: cea a transmiterii. A conserva un document nu inseamna doar a pastra un obiect; inseamna a pastra posibilitatea unui dialog critic cu trecutul. Acest lucru e fundamental pentru generatiile viitoare si imi procura sentimentul de a participa la ceva mai mare decat mine, sentimentul une mari responsabilitati. 

Ai construit un parcurs profesional impresionant in Franta. Care a fost cel mai mare soc cultural cand ai intrat in sistemul lor si ce te-a ajutat sa iti castigi locul intr-o institutie atat de pretentioasa?

Cel mai mare soc cultural a fost, fara indoiala, importanta acordata institutiilor universitare, de cercetare si de patrimoniu, precum si vietii intelectuale. In Franta, dezbaterile de idei ocupa un loc central. Referintele istorice, filosofice si literare sunt constant invocate in discutiile publice, si sunt la inceput dificil de decodat pentru un strain, chiar daca acesta e deja in parte aculturat si evoluand intr-un mediu francofon. 

Ceea ce m-a ajutat si mi-a deschis portile acestei cariere a fost concursul national care mi-a conferit statutul de curator, un concurs foarte dificil cu sute de candidati pentru o mana de locuri, cu probe tipice precum „dizertatia de cultura generala”. Pentru o persoana din afara sistemului, aceasta proba este si va ramane un mister! Gratie acestui statut am intrat in 2008 la Biblioteca nationala a Frantei si ma ocup de atunci de o parte din colectiile ei unice. 

Statutul, aici, functioneaza ca un egalizator al diferentelor, sterge apartenentele, dar in mod paradoxal tocmai aceasta egalitate la care am avut acces printr-un exercitiu intelectual abstract mi-a permis sa-mi afirm cu demnitate originea si istoria. Nu mi-am considerat niciodata originea ca pe un obstacol in calea integrarii. Am pastrat totdeauna o dubla perspectiva: cea a cuiva care incearca sa-si insuseasca noi coduri, pastrand in acelasi timp distanta necesara pentru a le pune sub semn ul intrebarii. Personalul bibliotecii est de altfel un adevarat creuzet de nationalitati si culturi. Numai in micul nostru departament, in afara de mine care sunt romanca, mai avem o poloneza, o rusoaica si un italian, ca sa nu mai vorbim de cercetatorii asociati la studierea colectiilor, care vin din toate colturile lumii.

In publicatiile Cités si Revue de la BnF esti obisnuita sa fii de partea cealalta a baricadei si sa iei interviuri unor mari ganditori. Care este cea mai faina lectie pe care ai invatat-o pur si simplu ascultandu-i pe altii?

Poate ca cea mai valoroasa lectie este aceea ca inteligenta si expertiza sunt aproape intotdeauna insotite de o forma de umilinta, de capacitatea de a se plasa in mod critic intr-un context intelectual, care este conditia dialogului. Am avut acest sentiment cand l-am intervievat pentru Cités pe filosoful senegalez Souleymane Bachir Diagne, profesor la Columbia, despre restituirile patrimoniului african; sau pe istoricul Robert Darnton, mare specialist american al culturii franceze, pentru un numar din Revue de la BnF despre cum se vede Franta din exterior, pe care l-am realizat impreuna cu un alt istoric al culturii, Antoine de Baecque. Cele mai bune interviuri au fost cele in care n-am respectat intrebarile pregatite de acasa!

Intr-o lume in care ne lasam ghidati exclusiv de GPS si ecrane, de ce mai avem nevoie de harti de hartie?

O harta de hartie nu indeplineste aceeasi functie ca un GPS. GPS-ul ne indica cum sa ajungem dintr-un punct in altul; harta ne ajuta sa intelegem spatiul in totalitatea sa. Cand folosim un sistem de navigatie, urmam un itinerar calculat pentru noi. Cand desfasuram o harta, descoperim un teritoriu, cu relatiile sale interne, distantele si vecinatatile sale. Harta de hartie favorizeaza o viziune de ansamblu si stimuleaza imaginatia. De asemenea, ea lasa loc ratacirii, curiozitatii si descoperirii. Dincolo de utilitatea sa practica, ea are o dimensiune culturala si estetica. In era digitala, hartile ne reamintesc ca orientarea nu inseamna doar sa ne gasim drumul, ci si sa intelegem lumea in care traim.

Daca ar fi sa desenezi harta personala a Cristinei Ion in Paris, care ar fi cele trei coordonate de refugiu de pe ea? Locurile in care mergi sa te incarci sau sa te resetezi?

O astfel de harta ar include in primul rand chiar Biblioteca Nationala a Frantei, nu doar ca loc de munca, ci si ca spatiu de liniste si reflectie. Ea are doua cladiri principale in Paris, foarte diferite, François-Mitterrand, un sit futurist, si Richelieu, un palat clasic la doi pasi de Luvru. Ar include, de asemenea, un parc, deoarece parcurile pariziene ofera posibilitatea de a degaja paranteze pretioase in zile foarte aglomerate. Acum, vara, este si sezonul picnicurilor, familiile si prietenii isi dau intalnire pe iarba. 

Preferatele mele sunt Jardin du Palais Royal, Parc Montsouris si Buttes Chaumont. Picnicuri se mai fac si pe malurile canalurilor pariziene precum Canal de l’Ourq. Nu rescriu, ca scriitorul situationist Guy Debord, harta Parisului in functie de peregrinarile mele, dar fac deseori lungi plimbari pe jos, in arondismentele din sud-estul orasului, de la Montparnasse la Père Lachaise. 

Parisul nu are un adevarat centru, identitatea lui e data de cartiere, precum Marais sau Belleville, unde se amesteca minoritati de toate felurile, unde treci de la pravalii populare la buticuri trendy si de la cantine la restaurante gastronomice. Din cand in cand, mai dau ocol pe la muzeuri micute sau locuri secrete precum Maison de Balzac; Musée Jacquemart-André, locul unor expozitii fantastice (imi amintesc de Caravaggio, Hammershoi, Georges de La Tour); Musée de la Chasse et de la Nature (un gigantic cabinet de curiozitati invadat, cu ocazia expozitiilor temporare, de artisti contemporani precum Eva Jospin sau Annette Messager).

Daca ar fi sa iti multumesti tie pentru ceva, pentru ce ti-ai fi recunoscatoare?

De a nu fi incetat niciodata sa incerc sa inteleg lumea. Acest lucru vine la pachet cu multa rezilienta si tenacitate, dar si cu tendinta de a da sens cu orice pret unor situatii care nu prea au. Harta reprezinta un condensat al acestor trasaturi, un fel de dialectica salvatoare intre anticipatie si neprevazut. O data ce am o vedere de ansamblu, ma pot lasa purtata de locuri. Ca o ratacire controlata. Poate ca am pe undeva o farama de situationism in mine, cine stie?