Urban.ro prezintă în această lună, cea în care se celebrează 50 de ani de când Nadia Comăneci a devenit o eroină pentru eternitate, o serie de articole care reașază momentul într-un alt context și onorează talentul și bunul-simț al Nadiei. Seria este susținută de Banca Transilvania, promotor activ al valorilor pe care Nadia Comăneci ni le-a adus mereu în viață.

Astăzi se împlinesc 50 de ani de la o întâmplare care a definit și lumea sportului, dar și viața unei sportive excepționale: Nadia Comăneci.

Este ziua în care Nadia a luat primul 10 la Olimpiadă, o notă pe care nimeni nu se aștepta să o vadă acordată vreodată într-o competiție de gimnastică și pentru care nici tabela de scor nu era pregătită.

Când privim retrospectiv, admirăm talentul, calmul și prezența de spirit ale Nadiei, dar mai ales capacitatea ei de a trăi în prezent cu smerenie. La vremea aceea, nimeni nu-i analiza felul în care gestiona întâmplările din competiție și din viață. Fiecare sportiv — inclusiv Nadia — venea cu bagajul de acasă, cu tipologia psihologică nativă și cu puterea și determinarea pe care le aduc antrenamentele.

Cu modestie, Nadia își amintește și acum că, la plecarea către Olimpiadă, la aeroport, când au întrebat-o jurnaliștii ce își dorește de la acea competiție, ea a spus: „Să fiu bine în concurs și să câștig o medalie.”

Poate că, în interiorul ei, în emoțiile pe care nu le exprima — jurnaliștii vremii spuneau că nu râdea niciodată — exista o încăpățânare și un obiectiv înalt la care visa. Dar, public, a fost întotdeauna o fetiță modestă, calmă, tăcută și foarte timidă.

Iată filmul acelei zile, așa cum este consemnat în articolele vremii.

Pe 18 iulie 1976, în Montreal Forum, lumea gimnasticii nu era pregătită pentru Nadia Comăneci. Nici arbitrii, nici publicul, nici televiziunile și, într-un detaliu care avea să devină parte din legendă, nici măcar tabela electronică.

Nadia avea 14 ani și venise din România comunistă cu aerul unui copil care nu se gândea să schimbe istoria. În mărturiile de mai târziu, ea avea să spună că nu știa exact cât de bună era în comparație cu celelalte gimnaste. Știa doar ce avea de făcut. Își pregătise exercițiile, le repetase până când corpul le învățase pe dinafară, iar înainte de concurs gândul ei nu era la eternitate, ci la ceva mult mai simplu: să nu greșească.

Era prima zi a competiției de gimnastică de la Jocurile Olimpice de la Montreal. România intra în concursul pe echipe, iar Nadia începea la paralele inegale, într-o probă obligatorie în care fiecare gimnastă trebuia să execute aceeași rutină. Pe hârtie, exercițiul era același pentru toate. În realitate, când Nadia a urcat pe aparat, a părut că exercițiul fusese inventat pentru ea.

Avea o precizie care nu părea rece, ci inevitabilă. Fiecare mișcare era dusă până la capăt, fiecare desprindere avea amplitudine, fiecare revenire pe bară părea să anuleze gravitația. Nu era încă mitul Nadia, nu era imaginea de pe copertele revistelor, nu era simbolul mondial care avea să apară peste câteva zile. Era o fetiță de 1,50 metri, concentrată, serioasă, aproape impasibilă, care făcea ce știa să facă.

A terminat exercițiul, a coborât de pe aparat și, pentru câteva secunde, istoria a avut nevoie de traducere. Pe tabelă a apărut: 1.00.

Nadia își amintește că, de obicei, nu se uita la nota pe care o primea, ci își vedea mai departe de rutină. Însă, după acel exercițiu, a auzit rumoare în sală și s-a uitat la tabela electronică. A văzut nota 1.00, nu a înțeles, dar și-a zis: „Asta e. Eu mi-am făcut exercițiul corect.”

Pentru public, pentru sportivi, pentru cei care priveau din sală, cifra era absurdă. O gimnastă care executase impecabil nu putea primi nota 1. Dar tabela Omega fusese programată doar pentru trei cifre. Nimeni nu prevăzuse că la Jocurile Olimpice va fi nevoie să se afișeze 10.00. Perfecțiunea nu fusese introdusă în sistem.

A fost nevoie ca anunțul să clarifice ceea ce tabela nu putea spune: Nadia Comăneci nu primise 1.00. Primise 10.00. Primul 10 perfect din istoria gimnasticii olimpice.

Momentul e ușor de romantizat acum, după aproape jumătate de secol, dar una dintre cele mai frumoase părți ale poveștii este tocmai faptul că Nadia nu l-a trăit atunci ca pe o revelație. În amintirile ei, nu există triumfalism, ci mai degrabă nedumerirea unui copil care nu înțelege de ce în jurul lui se face atâta zgomot. Muzica începea deja pentru rotația următoare, echipa se pregătea să meargă mai departe, iar ea nu se oprise să contemple tabela. Abia agitația din jur a făcut-o să se uite și să înțeleagă că se întâmplase ceva neobișnuit.

De fapt, asta face povestea și mai puternică: lumea descoperea perfecțiunea, iar Nadia se pregătea pentru următorul aparat.

În zilele care au urmat, primul 10 nu a rămas singur. Nadia avea să mai primească încă șase note de 10 la Montreal și să câștige trei medalii de aur: la individual compus, la bârnă și la paralele. A luat și argint cu echipa României și bronz la sol. În doar câteva zile, copilul venit din Onești a mutat centrul de greutate al gimnasticii mondiale. Până atunci, sportul fusese dominat de gimnaste mature, în special de școala sovietică. După Montreal, lumea a început să caute alt tip de gimnastă: mai tânără, mai ușoară, mai explozivă, capabilă să transforme dificultatea tehnică într-o formă de poezie.

Dar în seara acelui prim 10 nu exista încă această interpretare istorică. Exista doar o sală, un aparat, o rutină obligatorie, o tabelă care afișa greșit și un copil care nu știa că tocmai devenise o unitate de măsură.

Într-un interviu de mai târziu, Nadia spunea că înainte de Montreal nu se gândea că va face „mare lucru”. Sperase la o medalie. Atât. Nu știa că există, cu adevărat, posibilitatea unui 10 olimpic, pentru că în lumea din care venea nu i se construise în jur o mitologie a propriei valori. Când ceilalți spuneau despre ea că e bună, nu știa dacă era adevăr sau doar încurajare.

Poate de aceea momentul a rămas atât de curat: pentru că performanța a fost mai mare decât conștiința performanței.

După Montreal, Nadia a devenit instantaneu o figură globală. Revistele americane au pus-o pe copertă, televiziunile au reluat exercițiul, iar imaginea cu tabela care arăta 1.00 a intrat în memoria vizuală a sportului. Dar, în spatele acestei imagini, rămâne o scenă mai intimă: un copil care nu aleargă spre glorie, ci spre următoarea rutină.

Primul 10 al Nadiei nu a fost doar o notă. A fost un moment în care un sistem întreg — arbitraj, tehnologie, public, presă — a fost surprins de ceva ce credea imposibil. Și poate de aceea legenda rezistă. Pentru că, în ziua aceea, perfecțiunea nu a venit cu fanfară. A venit pe neașteptate, într-un costum alb, cu panglici în păr, pe paralele inegale, și a lăsat în urmă o tabelă care nu știa să o numere.

Cu un copil atât de sincer, care trăia o poveste fără să se gândească la gloria eternă și care, întrebat de jurnaliști ce își dorește după marele 10, a răspuns: „Să mă duc acasă.”

Un articol sus’inut e Banca Transilvania.