Articol de Eduard Enache

De peste trei decenii, Viorel Enache lucreaza pe santierele unora dintre cele mai importante monumente istorice ale Frantei. Sculptor si restaurator stabilit in Franta din 1990, conduce departamentul de sculptura al Ateliers Enache, societate specializata in conservarea-restaurarea sculpturii si realizarea sculpturii noi pentru monumente istorice, atestata Musees de France. 

Alaturi de sotia sa, Maria Enache, conservator-restaurator de sculptura, si de fiica lor, Alexandra Enache, director de operatiuni, coordoneaza proiecte care au vizat monumente precum Muzeul Luvru, Catedrala Notre-Dame din Paris, Sainte-Chapelle, Catedrala din Reims, Castelul Chambord, Biserica Saint-Eustache, Bazilica Saint-Quentin sau Arcul de Triumf de la Carrousel du Louvre.

Parcursul sau artistic a inceput in Romania. Absolvent al Liceului de Arta din Craiova, Viorel Enache si-a petrecut copilaria in judetul Valcea, intr-un univers rural care avea sa ramana o sursa permanenta de inspiratie pentru creatia sa. In 1986 s-a casatorit cu Maria Enache, iar patru ani mai tarziu cei doi au plecat in Franta, unde au inceput sa lucreze in domeniul restaurarii patrimoniului. Primul santier important a fost la Muzeul Luvru, experienta care a deschis drumul unei cariere desfasurate aproape exclusiv pe marile monumente istorice franceze.

In paralel cu activitatea de restaurare, Viorel Enache si-a continuat propriul parcurs artistic. Lucrarile sale au fost prezentate in expozitii organizate in Franta si in strainatate, sculptura sa fiind puternic influentata de natura, de peisajul si lumea satului in care a crescut, teme pe care le transpune intr-un limbaj plastic personal, dezvoltat in paralel cu activitatea de restaurator.

Printre cele mai cunoscute proiecte coordonate de Ateliers Enache se numara realizarea celor patru statui monumentale din marmura de Carrara amplasate pe fatada vestica a Arcului de Triumf de la Carrousel du Louvre. Executate in doar 12 luni, dupa alegerea blocurilor de marmura direct din carierele de la Carrara, sculpturile au fost realizate in atelierele familiei Enache, iar finisajele au fost executate intr-un atelier amenajat chiar la baza monumentului. Viorel Enache a coordonat departamentul de sculptura si a realizat personal statuia Le Sapeur du Premier Regiment de Ligne, una dintre cele patru figuri monumentale instalate in aprilie 2024.

Mai jos gasiti dialogul realizat pentru podcastul Buzunar de Arta in care Viorel Enache vorbeste despre anii petrecuti in Romania, plecarea in Franta, relatia dintre restaurare si creatie, marile santiere pe care a lucrat si modul in care o viata petrecuta intre atelier si monumentele istorice i-a modelat propria viziune asupra sculpturii. 

Podcastul inregistrat in august 2025 poate fi ascultat mai jos, alaturi de o transcriere partiala a discutiei. 

Povestea poate fi urmarita in detaliu in cadrul podcastului Buzunar de Arta, prezentat de Eduard Enache si montat si co-produs de Catalin Alb. Episodul, filmat chiar in atelierele familiei din Burgundia, ofera o incursiune rara intr-un spatiu care pastreaza, la propriu, istoria sculpturii in Franta din ultimele sase secole dar si o istorie personala profund inspirationala care subliniaza puterea unui vis sustinut de munca, ambitie si perfectionism.

Dincolo de activitatea de restaurare extraordinara pe care ati avut-o, opera dvs., pe care o creati si care ne inconjoara, aici, in spatiul acesta unde lucrati, e foarte legata de conexiunea dumneavoastra cu natura. Cum vedeti aceasta conexiune pentru ca ati trait si ati lucrat in cele mai mari orase din Franta, in Paris foarte multi ani si in Bucuresti.

Da, este adevarat, dar sa nu uitam ca eu m-am nascut undeva la tara, intr-un sat care a disparut. Practic nu mai este decat un locuitor, matusa mea. Deci acest sat va fi parasit, nu va mai exista. Acolo m-am nascut eu in mijlocul naturii, chiar un sat, undeva in padure. Nu stiu daca se mai gaseste pe harta, se numeste Sneafu, face parte din comuna Maciuca. Ulterior, am plecat la Craiova, la Bucuresti, am trait peste 30 de ani in Franta, dar m-am retras undeva tot la natura care si-a spus cuvantul.

Si cum se reflecta in practica artistica, vedem in jur aici aveti lucrari care sunt diferite materialitatii, diferite forme. Sunt unele care sunt mai spre o zona mai figurativa, altele mai abstracte.

Nu am nicio limita, bineinteles ca merg mai mult spre abstract, dar nu imi interzic nici figurativul. Practic toate materialele, de la marmura, bronz, lemn la piatra si granit. Bineinteles ca materialele mele preferate sunt cele cu care am inceput acum peste 35 de ani, marmura alba, dar aici lucrez foarte mult si stejarul, pentru ca suntem intr-o zona in Burgundia cu un potential foarte mare, cu paduri foarte mari. Pot sa am stejari de peste 200-300 de ani care chiar mi se fac cadou, deci nu trebuie sa investesc si imi place foarte mult contactul cu stejarul, deci cu natura. Iar referitor la cioplit marmura, este cum ar fi prima iubire, deci a fost primul material pe care l-am cioplit in Romania. Am cioplit marmura de Ruschita si cand cioplesc marmura alba, e ca si cum pe jos ar fi petale de cires, e o metafora. Am ramas intotdeauna atras de acest material, marmura alba.

Care erau ambitiile pe care le aveati cand v-ati apucat de sculptura?

La inceput, ambitiile au fost sa fiu primul. Eram foarte obisnuit cu munca fizica si cu perseverenta parintilor mei. De la tara veneam totusi si raman fiu de taran. Cand am ajuns sa fiu primul va dati seama ca nu am mai lasat nicio sansa ca sa cobor, a fost tot timpul ideea sa urc, sa invat, sa perseverez. Am invatat meserie, am fost la Simeria.

Dar lucrand intr-un material atat de dur si de greu de lucrat, priveati sculptura mai degraba ca o forma de artizanat sau ca o forma de exprimare?

A fost invatarea unui mestesug, mi-a servit toata viata dupa aceea. Nu am avut niciodata o problema de material dur. Poate sa fie piatra, marmura sau granitul cele mai tari. Nu mi s-a opus niciun material, pentru ca materia, fie ca e marmura sau piatra, sculptorul trebuie sa aiba intotdeauna un dialog cu acest material, niciodata nu trebuie sa-l violantezi sau sa-l lovesti cum nu trebuie. Intotdeauna trebuie sa ai un dialog cu el. Daca reusesti sa comunici cu acest material, totul se petrece foarte bine.

Dar ascultandu-va acum imi dau seama ca parca ati fost destinat pentru lucruri mari. Sa lucrezi la Palatul Cotroceni, Casa Poporului si apoi primul santier in care lucrezi in Franta sa fie Luvru, pare ca n-ati acceptat sau nu v-au venit joburi din astea mici, proiecte mici.

Este adevarat, nu m-am dat inapoi de la nimic, am acceptat tot ce a venit si mi-au placut intotdeauna lucrurile cele mai grele pentru ca stiam sa le fac. Si mi-a placut totdeauna monumentalul si am dirijat, poate si asta am mostenit de la tatal meu. Am stiut intotdeauna sa dirijez echipe, sa ma inconjor de oameni capabili.

Cum a venit ideea mutarii in Franta? Vi s-a parut asa o doza de curaj aproape nebun sa va aruncati, avantati intr-un necunoscut? Stiati limba?

Nu stiam limba, cunosteam putin arta, bineinteles. In schimb, cunosteam un sculptor de la Bucuresti, destul de celebru, Cristian Breazu, de la care aveam adresa si statea la Paris. Am dat telefon cand am ajuns si mi-a zis ”Nu-i nicio problema, e de lucru.” Deci am lucrat doua-trei saptamani in decor si dupa aceea am avut sansa sa intru direct la Luvru. Am facut peste 25 de santiere la Luvru.

Trecand pe langa Luvru acum, va vedeti cumva si evolutia profesionala, daca putem spune asa, in sensul ca la inceput lucrati pe partea de restaurare mai mult, nu? Iar acum a trebuit sa si creati la Carrousel.

Da, a fost si creatie, dar creatia oricum a existat in mine tot timpul. Deci n-a fost o parte separata de mine. Am creat tot timpul, nu m-a lasat niciodata. Nu stiu cine spunea, dar trebuie sa te duci in atelier, chiar daca nu lucrezi si te duci ca sa maturi, dar trebuie sa fii acolo.

Foarte specific. Pentru ca erau niste forme, sa zicem, hibride?

Ma intereseaza mai mult in sculptura ceea ce exprima spiritual, adica partea care este dincolo de vizibil. Nu critic secolul 19, bineinteles, dar este mult mai mecanic din momentul in care s-a inventat masina, punctatorul, mi se pare putin mai rece, dar asta e punctul meu de vedere. Asta nu inseamna ca nu apreciez, dar am perioada mea care mi se potriveste mai bine.

Aveti aceasta deschidere de a experimenta cu diferite materiale si pare foarte importanta materialitatea si textura in lucrarile dvs. Cum vedeti?

Bineinteles ca experienta santierului, a monumentului istoric m-a ajutat foarte mult. Am avut de a face cu aproape toate pietrele din Franta lucrand pe atatea santiere cu pietre diferite. Fiecare piatra are particularitatea ei, deci trebuie sa ataci diferit. Cunosti fiecare piatra, cum spuneau batranii cioplitori, o cunosti dupa parfumul ei. E o relatie foarte importanta, deci foarte fizica cu materialul pe care il lucram. Asta m-a ajutat foarte mult si lucrand piese foarte, foarte mari am avut sansa sa-mi fac o experienta. Pot sa spun ca nu-mi face nimic frica, nu am limite, maine daca imi face cineva o comanda de o lucrare de 100 de metri, asta o sa-I fac. Daca un sculptor la 60 de ani nu poate sa faca asta, nu o sa faca niciodata.

Va puneti alarma sau va treziti natural?

Nu, este un ritm biologic, ceasul biologic. Incep prin lectura, dupa aceea iau micul dejun si ulterior ma duc in atelier. In urma acestor lecturi, bineinteles ca imi notez elemente, imi transform textul in imagine, pe textele care mi se par cele mai apropiate, adaptate mie si care m-au impresionat cel mai mult. Si de la aceste zeci de schite trec si fac in volum.

Ateliers Enache ma face sa ma gandesc la modul cum isi gandeau italienii afacerile de familie, in care toata familia lucra. Se crea asa o dinastie, dinastia Enache, in care dumneavoastra, sotia si fiica lucrati impreuna.

L-am avut chiar si pe cumnatul care a lucrat cu noi, care a iesit la pensie acum. Eram patru din familie. Avem si o colaborare foarte stransa cu fiica noastra, Alexandra, care ne ajuta, dar si noi o ajutam. Ma intreaba unii cand o sa ies la pensie, poate in 20 de ani, mai vedem, dar in niciun caz nu pot sa ies acum, trebuie s-o ajut sa continuie. Tatal meu a murit tanar, dar unchiul meu a murit la 90 de ani. Am zis macar la 91 de ani sa ajung, sa-l bat. Deci mai am aproape 31 de ani.

Sunt oameni care au facut 1% din cate ati facut dumneavoastra, la nivelul de urma pe care o lasi in istoria artei, dar si in istorie, in general.

Asa spunea si profesorul meu, care a fost uimit cand a venit aici cu clasa lui de elevi, a ramas uimit si mi-a zis ca multi sculptori romani n-au, cum spuneti dumneavoastra, nici 1% din ce am eu aici. Dar eu am continuat sa fiu modest.

Ati reusit cumva sa aveti impact si in tara. Stiu ca aveti o aripa care va poarta numele la Muzeul de Arta din Valcea.

Da, am reusit, bineinteles, sa fac o donatie, pentru ca stiti se pune aceasta problema a ce se va intampla dupa aceea cu aceste lucrari. Posibilitatea si proiectul de la Ramnicu Valcea a fost foarte interesant, pentru ca exista o sala, am facut o donatie, peste 25 de lucrari si acum este o sala care o sa-mi poarte numele pentru totdeauna. Este un contract cu muzeul din Ramnicu Valcea si cu judetul Valcea. Este totusi o etapa foarte importanta.

Ati spus la un moment dat ca forma arhetipala ramane in tot ceea ce creati. Care e cel mai puternic arhetip la care reveniti mereu ca sculptor?

Cred ca vegetalul, cred ca revine foarte mult. Forma naturala se regaseste foarte mult, deci si o aripa a unui inger poate sa ia forma unei foi, se poate lega de vegetal prin unul din elemente, ca sunt mai multe elemente ale vegetalului. Cred ca este foarte important. Poate sa fie un inger cu corpul ca un trunchi de copac care se termina cu un cap de inger.

Cum a pornit acest atelier din Burgundia, care pare asa un loc aproape magic? Mi se pare una din cele mai frumoase descoperiri din ultima vreme.

Din pacate, traim intr-o lume in care cred ca adevaratele valori sunt ascunse, deci pe care trebuie sa le cautam. Sunt oameni pe care i-am cunoscut si inca ii cunosc care nu vor sa se puna niciodata in valoare, care raman in spate. Si chiar daca mergi la ei, am colegi care nu vor accepta niciodata niciodata sa dea interviuri, pentru ca asa sunt ei.

Cand am cautat acest atelier, pentru ca ateliere de la Paris si din suburbie erau super pline, trebuia sa gasim spatii mai mari pentru ca nu mai aveam loc unde sa depozitam lucrarile. Si cand am venit aici, am gasit acest loc magnific pe care nimeni nu voia sa-l cumpere, pentru ca erau prea multe cladiri de intretinut. Deci, pentru noi, cred ca a fost un moment foarte important. Acest spatiu si acum nu ne ajunge, este plin peste tot si nu m-am lasat de sculptura, am zis ca dupa un anumit timp, punctul meu, idealul meu este sculptura. Trebuie sa continui tot timpul sa nu ma rup nicioadata de sculptura, sa continui. Activitatea aceasta e ca un sport, in fiecare zi, trebuie sa fii tot timpul in atelier.

Punctul culminant, sa spunem, la nivel de vizibilitate, pe care l-ati avut in ultimii ani, este Notre-Dame.

Una dintre piesele cele mai importante care m-au marcat este Coroana de spini a lui Christos de la Sfanta Capela, Sainte-Chapelle din Paris. Am lucrat si la Versailles, acolo a fost un santier foarte important, dar si Catedrala de la Reims a fost un punct important pentru Atelierele Enache, am facut piese foarte importante acolo.

Care e cea mai veche sculptura la care ati lucrat?

Cea mai veche sculptura pe care am lucrat este la Saint-Benoit-sur-Loire, unde sunt sculpturi de la 1030, inceputul romanicului. In sculptura, am lucrat pe o perioada de o mie de ani, sa zicem de la 1025 pana la 2025. Am mai atins si anumite piese antice, dar mai rar. Intre 1030 si 2025 as putea spune ca toate perioadele si toate stilurile le-am atins.

Va impresioneaza cand va ganditi la castelele de pe Valea Loarei? Ca sunt oameni care fac pelerinaje din toata lumea pentru ele. Va ganditi vreodata ca sunt vazute de milioane de oameni, zeci de milioane, iubite, adulate, unele dintre ele?

E adevarat ca atunci cand suntem pe santier, sus pe o catedrala, ne integram, este o fuziune intre noi si cladirea respectiva. Incercam sa intram in atmosfera celor care au lucrat acolo acum sute de ani, suntem putin in afara acestor elemente contemporane de turisti si suntem putin rupti de realitatea cotidiana, incercam sa intram in alta lume, sa o intelegem.

Ce va bucura cel mai mult in tot procesul acesta de lucru? Cand dati viata unor artefacte care sa spunem ca au fost acoperite de timp, unele au fost afectate foarte tare de razboaie.

Cred ca partea cea mai interesanta este ca incerc sa intru in istoria locului. Pentru Carrousel du Louvre am citit zeci de carti despre Napoleon, despre perioada respectiva. Incerc sa intru in elementul acela, sa ma informez, sa am un punct de vedere istoric si bineinteles, estetic. Despre Viata lui Napoleon si viata campaniilor am citit nopti intregi si bineinteles, cand am pus cele patru personaje pe Carrousel-ul Luvrului si mai ales pe Le Sapeur, l-am simtit poate ca pe un copil. A fost o realizare de care mi-a fost greu sa ma detasez, dar o data acolo, istoria s-a terminat, mergem pe un alt subiect. Atacam alta catedrala sau alt edificiu si intru in istoria acelui subiect.

Ce fascinanta este aceasta dualitate pe care ati pastrat-o, de profesionisti in restaurare, conservare, dar ati reusit sa va dati voie sa fiti si artisti. Pare ca ati fost chiar mai relaxati decat alti artisti care au fost nevoiti sa creeze doar ca sa supravietuiasca.

Cred ca am avut sansa sa nu fac diferenta, sa nu-mi oprim partea de artizanat, cum s-ar numi in Romania. Pentru ca e adevarat ca in arta contemporana, partea artizanala e vazuta prost. Eu incerc, cum spunea si criticul de arta care scrie despre mine, intotdeauna sa fac o fuziune intre creatie si artizantat, deci nu este o rusine sa faci o restaurare si o creatie. La noi cred ca in Romania e vazuta prost, in sensul ca cel care face restaurarea sau face o copie de o piesa din secolul al XV-lea este vazut numai ca un artizan. Pentru mine nu este asa, e chiar o imbogatire, este elementul acela ma ajuta sa merg mai departe, sa-mi imbogatesc si partea de creatie.

Daca ar fi sa lasati un singur cuvant scris pe un carnet de schite pentru un viitor sculptor, care ar fi acela? Sau un motto sau un sfat?

Incearca sa cunosti materia cum te cunosti pe tine insuti, daca ai putea sa te cunosti pe tine insuti, sa nu faci comparatie intre materie si tine, ca sa poti sa dialoghezi cu ea.

Ce este pentru dumneavoastra arta?

Arta pentru mine este viata, este a respira, este totul. N-as putea sa respir fara ea, sa traiesc fara ea.

*

Va recomandam sa descoperiti povestea in tandem cu episodul dedicat Mariei Enache. 

Podcast Buzunar de Arta S5 E1. Maria Enache. Povestea romanilor care au restaurat zeci de monumente in Franta, inclusiv Notre Dame si Luvru. Partea 1.

Mai multe pe site-ul Ateliers Enache.