Cartea Scrisori către o tânără gimnastă a fost reeditată la 50 de ani de la zecele perfect, Montréal 1976, în traducerea Octav Bozîntan.

Noua ediție are un interviu de Andrei Nourescu, prefață de Radu Paraschivescu și postfață de Andreea Esca. Iată câte un fragment din ceea ce a scris fiecare.

„Cartea Nadiei, Scrisori către o tânără gimnastă, reapare la Humanitas când se împlinesc cincizeci de ani de la Jocurile Olimpice de la Montréal. Este o ediţie nouă, îmbogăţită, gata să onoreze cum se cuvine momentul aniversar. O ediţie în care îmi permit să reiau câteva cuvinte scrise pe coperta primei ediţii: «Nadia le spune celor care vor s-o audă că nu s-a născut prinţesă, nu și-a uitat trecutul și nu și-a șters prietenii din agendă. Totodată, ea scrie o serie de minieseuri care pot să pară reţete ale succesului, dar nu sunt. Rostul lor e să le deschidă ochii candizilor care nu știu că gramul de aur înseamnă un litru de sudoare. Și să-i invite la cumpătare pe toţi cei care văd în marii sportivi niște aspiratoare de privilegii și nimic mai mult».“ — RADU PARASCHIVESCU

„De obicei, performanța este asociată cu sportul. Cu victoria. Cu podiumul. Cu momentul acela în care devii cel mai bun. Doar că performanța nu este numai clipa vizibilă sub lumina reflectoarelor. Este tot ce o precedă. Iar dacă vorbim despre sport, a fi cel mai bun nu înseamnă doar să câștigi. Înseamnă să repeți, să pierzi, să reîncepi. Să te trezești devreme, când nu te vede nimeni, să insiști, să continui când corpul tău zice că nu mai poate, să rămâi concentrat când încep să te macine toate dubiile. Performanța este o disciplină discretă, neștiută, înainte de a deveni un rezultat spectaculos, în văzul tuturor. Iar eu admir performanța!“ — ANDREEA ESCA

Nadia Comăneci. Scrisori către o tânără gimnastă a apărut la Editura Humanitas și o găsiti aici.

Fragmente Nadia Comăneci. Scrisori către o tânără gimnastă

O viaţă disciplinată

Pe vremea când concuram, săritura mea favorită era Tsukahara. Gimnasta face alergarea de elan, bate pe trambulină, atinge calul cu mâinile după o jumătate de întoarcere, continuă săritura cu un echer şi aterizează cu faţa la cal. Tsukahara a fost prima săritură cu rotiri multiple executată de femei. Până atunci se realizaseră diverse salturi cu stând în mâini pe aparat. Aceasta era însă mult mai dificilă şi mult mai periculoasă decât oricare alta; de aceea îmi plăcea. Întotdeauna am vrut să realizez cele mai complicate elemente. Am fost una dintre puţinele gimnaste care au prezentat o Tsukahara, iar unii specialişti cred că am făcut‑o mai bine decât oricine, punandu‑l la socoteală pe însuşi inventatorul ei.

[…]

Paris, 1974. Francezii organizaseră o demonstraţie de gimnastică şi mai aveau nevoie de câteva sportive. Au apelat la forurile noastre, care l‑au chemat pe Béla, ordonându‑i să ducă două gimnaste la acel eveniment prestigios. Béla ne‑a ales pe Dorina şi pe mine. Amândouă eram foarte emoţionate; nu fuseserăm niciodată la Paris. Când am ajuns, pe aeroport nu ne aştepta nimeni. Nici unul dintre noi nu vorbea engleza sau franceza, aşa că Béla s‑a văzut în situaţia de a inventa o cale de comunicare, astfel încât să ajungem la concurs. Eram în criză de timp. Abia am găsit un taximetrist, care ne‑a dus pe nişte străzi laterale şi a trecut pe roşu ca să nu întârziem. Când am ajuns, Béla a coborât din maşină să se asigure că eram unde trebuia. Nu eram. Francezii nu se aşteptaseră ca România să trimită nişte gimnaste atât de tinere şi, crezând că nu puteam să concurăm alături de sportive de talia Ludmilei Turişceva, ne‑au repartizat la un concurs de junioare mici. Béla era furios. A decis că vom participa la competiţia aceea, dar că ulterior va încerca să găsească o posibilitate să intrăm şi în cea a senioarelor. Ne‑am făcut programele într‑o mică sală de liceu, plină de fum de ţigară, apoi am dat fuga la maşină, ca să ajungem la cealaltă sală. În acel moment şi Dorina, şi eu ne consideram implicate într‑o aventură amuzantă, dar Béla era foarte serios.

La intrarea în arenă, am fost opriţi de paznici. În timp ce interpretul se străduia să‑i lămurească ce căutăm acolo, Béla devenea din ce în ce mai neliniştit. Ne‑a zis să stăm lipite una de alta şi, cu noi în braţe, a ţâşnit printre ei. Am fugit şi ne‑am ascuns după un maldăr de saltele. Demonstraţia ajunsese la jumătate, iar gimnastele îşi efectuau săriturile. Ludmila era ultima şi, imediat după ce a terminat, Béla mi‑a zis să fac alergarea şi să execut o Tsukahara. Nu era timp să‑mi măsor paşii, nici să‑mi poziţionez trambulina. Béla mi‑a zis că pot să o fac în orice condiţii, aşa că am făcut‑o. Aveam o încredere fără margini în el.

Am reuşit o săritură perfectă. Oficialii, neştiind ce să creadă, l‑au descoperit pe interpretul nostru şi i‑au cerut să explice cine suntem şi de unde venim. Când sala a auzit că nu aveam decât doisprezece ani, a intrat în delir. […}

Nevoia

Dintotdeauna am vrut să realizez imposibilul, astfel că, atunci când Béla a venit cu ideea Saltului Comăneci, ardeam de nerăbdare să‑l duc la bun sfârşit. O mişcare similară fusese deja prezentată, cu plecare de la paralela de jos, către cea de sus. Béla s‑a gândit că aş putea s‑o execut în întregime pe aceeaşi bară, prinzandu‑mă tot de bara de care mă desprinsesem. Mi‑am petrecut nenumărate ore, zile, săptămâni şi luni perfecţionând acel element nemaivăzut. Motivul pentru care Saltul Comăneci este atât de dificil e o consecinţă a faptului că nu‑i loc pentru greşeli. Într‑un exerciţiu cu multe elemente, o gimnastă poate să comită mici erori şi totuşi să termine cu bine.

În Saltul Comăneci, cea mai neînsemnată ezitare duce la o ratare de proporţii. Secretul constă în păstrarea unei distanţe perfecte faţă de bară, astfel încât să realizezi o rotaţie completă, fără să atingi bara cu călcâiele sau să‑ţi desprinzi mâinile de pe ea. Contactul repetat cu bara îmi învineţise călcâiele, încât ajunsesem să le protejez cu cremă. Ca rezultat al hotărârii de care dădusem dovadă, Saltul Comăneci a fost întâiul mare element inedit prezentat la Olimpiadadin 1976.

[…]

Când echipa României a intrat în arena din Montréal pentru întrecerea olimpică propriu‑zisă, noi, cu părul în coadă de cal şi costume albe ca zăpada cu paiete tricolore, nu mai eram echipa necunoscută dintr‑o ţară mică de cine ştie unde. A existat o rumoare generată de comportamentul atipic al lui Béla. Deşi majoritatea arbitrelor proveneau din Uniunea Sovietică şi au favorizat‑o, echipa noastră a dominat competiţia, iar când eu am terminat aterizarea de la paralele, ne aflam pe locul al doilea, la numai o sutime în urma rusoaicelor.

Nimeni nu ştie când anume intră în istorie. Nu există manuale de specialitate în domeniu, care să‑ţi spună cum să faci faţă momentului. Pot să‑ţi spun doar că este un lucru obişnuit, asemenea unui balans la paralele. Am executat fiecare procedeu cu extensia şi amplitudinea aşteptate, după care am făcut coborârea. Efectuasem exerciţiul obligatoriu la fel ca toată lumea, dar în plus cu un „ceva al Nadiei“… În timp ce‑mi făceam încălzirea pentru bârnă, pe panoul electronic s‑a afişat nota. Un 1.00. Am continuat să mă încălzesc fără să‑mi pese de ce se întâmplase, concentrată asupra următorului exerciţiu. Mulţimea încremenise, neştiind ce să creadă. Nimeni nu ştia ce însemna nota 1.00. Béla, gata de bătaie, întinsese mâinile către arbitre, întrebând ce voia să însemne acea notă. O arbitră suedeză i‑a arătat zece degete. Motivul pentru care fusese afişată nota 1.00 era că tabela nu putea să afişeze nota 10, deoarece până atunci organizatorii nu avuseseră nevoie de aşa ceva. […]

Mi‑amintesc foarte bine că atunci am fost tare bucuroasă pentru acel prim zece la paralele, deoarece pe când începusem gimnastica erau aparatul meu preferat. Îmi plăceau exactitatea, unghiurile şi complexitatea lor. Paralelele necesită multă imaginaţie şi gândire în găsirea punctelor de sprijin şi a celor de reper. Saltul Comăneci şi Coborârea Comăneci realizate în timpul Jocurilor din ’76 s‑au născut din nenumărate ore de lucru şi din mii de căderi. Ideea pe care Béla şi eu am avut‑o, să creăm noi elemente, nemaivăzute înainte de Jocuri, fusese tentantă. Lăsând la o parte aceste gânduri, să ştii că acel prim zece la paralele nu m‑a schimbat. Colegele de echipă rămăseseră tot prietenele mele, tot surorile mele. Exista prea puţină invidie personală, deoarece tot ce făceam avea rolul de a ajuta echipa, iar beneficiul era al tuturor. Béla răspundea de strategie, noi de consecvenţa performanţelor. La final, am încheiat cu medalii de aur la paralele şi la bârnă, am fost campioană olimpică absolută, am luat un bronz la sol şi… aşa am intrat în legendă.