În anul în care celebrăm 50 de ani de la primul 10 din istoria gimnasticii, nota obținută de Nadia Comăneci, urban.ro prezintă o serie de articole care vorbesc despre moștenirea emoțională și educațională pe care Nadia a lăsat-o generațiilor.

O serie de articole susținută de Banca Transilvania, un susținător al Nadiei Comăneci și al valorilor pe care ni le-a adus mereu în viață.

Când vorbim despre Nadia Comăneci și Montreal 1976, istoria a păstrat câteva personaje în prim-plan: Nadia, firește, apoi Béla și Márta Károlyi. Mult mai rar apare numele celui care lucra la eleganța mișcării, la ținută, la dans și la felul în care un exercițiu tehnic devenea spectacol: Geza Pozsar, coregraful lotului român de gimnastică.

Astăzi are 76 de ani și locuiește în Sacramento, California. S-a născut în 1950, la Oradea, și a intrat în lumea gimnasticii după o formație de dans și coregrafie. Din 1973 a lucrat alături de soții Károlyi și de generația care avea să schimbe definitiv gimnastica feminină. Mai târziu, după plecarea în Statele Unite, cariera lui avea să continue lângă alte campioane olimpice și mondiale.

„Nadia era un Mozart al gimnasticii”

Poate cea mai surprinzătoare caracteristică a lui Pozsar, atunci când vorbește despre Nadia, este refuzul de a-și exagera propriul rol.El împarte simbolic meritul astfel: „Nadia – 80%, Bela – 15%, Marta – 4% și eu – 1%.” Apoi o definește într-o singură propoziție: „Nadia era un Mozart al gimnasticii!”

Pentru coregraf, explicația succesului ei nu stă doar în disciplina antrenamentelor. Spune că Nadia avea natural o linie corporală aproape perfectă pentru gimnastică, o capacitate extraordinară de a înțelege indicațiile și, mai ales, de a transforma o idee primită într-o mișcare personală. Într-un interviu din 2020, Pozsar folosea o altă comparație memorabilă: „A colabora cu Nadia era ca și cum cântai la Stradivarius.”

Pozsar povestește că rolul său era mult mai amplu decât sugerează astăzi termenul de „coregraf”. În fiecare dimineață lucra cu gimnastele aproximativ 45 de minute la elemente apropiate de balet: poziția corpului, întinderea picioarelor și a vârfurilor, ținuta, elementele de dans de la bârnă și construcția exercițiilor la sol. Alături de pianistul Carol Stabisevski, adapta muzica și mișcarea fiecărei sportive. Munca lor comună este documentată inclusiv în relatări despre pregătirea pentru Jocurile din 1976.

Omul care a pregătit-o pentru Montreal a văzut nota 10 la televizor

Paradoxal, Pozsar nu se afla în sală în 18 iulie 1976, când Nadia Comăneci, la doar 14 ani, a primit la paralele primul 10 din istoria olimpică a gimnasticii. Sursele olimpice confirmă atât data, cât și faptul că tabela, nepregătită pentru 10.00, a afișat 1.00.

Pozsar spune că regimul comunist nu i-a permis să plece în Canada deoarece avusese o relație cu o franțuzoaică și era considerat un posibil risc de fugă. A urmărit competiția la Onești, la televizor. Își amintește că, după nota Nadiei, oamenii au ieșit în stradă după miezul nopții și au început să sărbătorească. Aceeași poveste a spus-o, independent de interviul românesc recent, și în seria documentară ESPN „Heavy Medals”, în 2020.

Pentru Pozsar, succesul Nadiei a avut o dimensiune pe care generațiile de astăzi o înțeleg poate mai greu. România comunistă devenea dintr-odată vizibilă în întreaga lume printr-o adolescentă de 14 ani. În interviul pentru ESPN, coregraful o numea pe Nadia „diamantul” și „comoara României” și spunea că performanța ei a pus România pe harta lumii. După Montreal, sportivii și oamenii din jurul lor au primit premii și privilegii, într-o societate în care performanța sportivă devenise și instrument de propagandă pentru regim.

După Nadia au venit Mary Lou Retton, Kim Zmeskal și „Magnificent Seven”

Biografia americană a lui Pozsar este la fel de spectaculoasă și mult mai puțin cunoscută în România. În martie 1981, în timpul turneului „Nadia ’81”, el a rămas în Statele Unite împreună cu Béla și Márta Károlyi. ESPN a reconstituit inclusiv fuga: Pozsar trebuia să-l îndepărteze de hotel pe ofițerul român care îi supraveghea, în timp ce ceilalți își recuperau bagajele și dispăreau. Presa americană relata încă din 1989 că Pozsar și Károlyi fugiseră împreună în timpul acelui turneu.

Pozsar s-a stabilit la Sacramento, și-a deschis propria sală de gimnastică în 1982 și a continuat timp de decenii să lucreze cu elita americană. El spune că a făcut parte din staff-ul național al SUA între 1988 și 2002 și a colaborat cu Mary Lou Retton și Kim Zmeskal. ESPN confirmă și un detaliu remarcabil: la Atlanta 1996, Pozsar realizase exercițiile la sol pentru toate cele șapte membre ale legendarei echipe americane „Magnificent Seven”, campioană olimpică.

Cu alte cuvinte, omul aflat în culisele primei mari revoluții a gimnasticii feminine, România anilor ’70, a ajuns să lucreze și în interiorul generației care a transformat Statele Unite într-o putere a aceluiași sport.

După toate aceste decenii, când este întrebat cine a făcut posibil acel 10 din Montreal, Pozsar nu vorbește despre coregrafie, sistem sau antrenori înainte de a vorbi despre copilul aflat pe aparat.

Pentru el, explicația rămâne Nadia.

Nu pentru că ar fi fost rezultatul perfect al unei metode, ci tocmai pentru că exista în ea ceva ce metoda nu putea produce. Ceva ce putea doar să șlefuiască.

Un talent care, în cuvintele celui care i-a studiat fiecare mișcare, semăna mai degrabă cu Mozart decât cu rezultatul unei fabrici de campioni.

Articol susținut de Banca Transilvania