Erke Dzhumakmatova este una dintre vocile importante ale cinematografiei contemporane din Kârgâzstan, cu o carieră de aproape trei decenii în care a lucrat ca actriță, scenaristă, regizoare și producătoare. Prin compania Oymo Studio, s-a implicat activ și în dezvoltarea industriei cinematografice locale și în promovarea coproducțiilor internaționale. Cel mai recent lungmetraj al său, „Kurak”, realizat împreună cu Emil Atageldijev, a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Busan în 2025 și a fost ulterior selecționat și premiat la numeroase festivaluri internaționale.

Inspirat din fapte reale, „Kurak” vorbește despre inegalitatea de gen și opresiunea sistemică din Kârgâzstanul contemporan, combinând umorul cu o perspectivă dură asupra unei societăți în care femeile se confruntă cu numeroase forme de vulnerabilitate. În august 2026, filmul a câștigat Trofeul ANONIMUL, marele premiu al Festivalului Internațional de Film Independent ANONIMUL de la Sfântu Gheorghe, acordat prin votul publicului. Pentru Erke Dzhumakmatova, distincția a avut o semnificație specială tocmai pentru că a venit direct din partea spectatorilor români.

Lucrați în cinematografie de aproape trei decenii. Ce v-a atras inițial către film și ce v-a făcut să decideți că aceasta este profesia pe care vreți să o urmați?

Am ajuns pentru prima dată pe un platou de filmare la vârsta de 14 ani, în 1992, ca actriță, într-un rol episodic. Cu siguranță, experiența aceea mi-a lăsat o impresie puternică. Probabil atunci am „prins microbul cinemaului”. Mulți ani nu am lucrat în cinematografie în mod continuu; au existat perioade lungi în care m-am ocupat de copii, de familie sau am lucrat în domenii fără legătură cu cinemaul, unde am fost un manager destul de de succes. La 21 de ani am studiat și canto, timp de un an, la conservator. Dacă aș fi rămas și mi-aș fi finalizat studiile, poate că aș fi devenit cântăreață de operă.

Dar, cumva, s-a întâmplat mereu să revin în sfera cinematografiei, într-un fel sau altul. Apropo, eram complet nesigură că asta este ceea ce vreau să fac pentru tot restul vieții. Cu siguranță nu a fost o alegere conștientă, făcută cu mulți ani în urmă. O astfel de decizie conștientă s-a maturizat mult mai târziu, în urmă cu aproximativ 15 ani, când mi-am deschis propria companie.

E amuzant, dar ai putea rezuma totul spunând că prezența mea în cinematografie este rezultatul unor circumstanțe întâmplătoare, al unor ambiții mari, al unor iluzii și al unor așteptări nejustificate.

Privind înapoi la începutul carierei dumneavoastră, ce v-a făcut să credeți că cinemaul ar putea devein o modalitate semnificativă de a vă exprima și de a intra în dialog cu societatea?

Nu a existat o astfel de convingere la început. La început, în general, înțelegi foarte puține lucruri. Și, sincer, dacă gândești în felul acesta încă de atunci, fie ești foarte încrezut, fie ești prost.

Fascinația pentru cinematografie dispare foarte repede; este un mediu dur și extrem de competitiv, în care ori rămâi și încerci să faci ceva, iar și iar, ori pleci. Abia după ce ai trecut prin suficiente încercări și ai acumulat experiență — adesea una traumatică, dar, mai important, după ce ai reușit să tragi concluziile corecte și sincere din acea experiență — abia atunci poți începe să te gândești serios la acest lucru.

Acum, după atâția ani în cinematografie, sper că nu este doar o iluzie a mea convingerea că viziunea mea are valoare pentru ceilalți și că pot intra cu adevărat în dialog cu publicul în acest fel.

Ce vă permite cinematografia să spuneți despre societatea kârgâză într-un mod care ar fi mai dificil de exprimat poate printr-o altă formă?

Îmi permite să vorbesc despre modul în care trauma culturală este percepută în societatea noastră, precum și despre felul în care problema violenței și, în general, „problema femeii” este distorsionată.

Această percepție își are rădăcinile într-un sistem patriarhal, într-un context tradițional și religios, în misoginia masculină omniprezentă, în incapacitatea de a aplica legile, în culpabilizarea victimelor și în misoginie. Toate acestea, puse împreună, generează un număr uriaș de probleme. Dar, din acest punct de vedere, Kârgâzstanul seamănă foarte mult cu multe alte țări din lume. Din păcate, acestea sunt probleme universale.

În primul rând, filmul s-a născut din interiorul societății și a fost creat în mod special pentru societatea kârgâză, astfel încât aceasta să se poată privi pe sine ca într-o oglindă. Cel mai greu a fost să arătăm această realitate pe care toată lumea încearcă în permanență să o ignore, fără să trecem o anumită limită.

Deși filmul s-a dovedit a fi destul de direct, cred totuși că am reușit să păstrăm echilibrul și să evităm să cădem într-o melodramatizare excesivă. Și da, „Kurak” este un film foarte social, dar, în același timp, nu este un manifest; este în continuare cinematografie care lucrează cu spectatorul, cufundându-l într-o experiență emoțională grea, obligându-l să simtă această nedreptate și această durere.

Din acest punct de vedere, mă bucur că funcționează exact așa cum trebuie și că nu lasă pe nimeni indiferent.

Cât de dificil este să realizezi astăzi un film independent în Kârgâzstan? Care sunt principalele obstacole cu care se confruntă cineaștii?

Principalul obstacol în acest moment este imperfecțiunea sistemului și a mecanismelor de sprijin de stat, lipsa transparenței în luarea deciziilor și insuficiența expertizei și a criticii profesionale.

„Kurak” a avut un buget de aproximativ 311.700 de euro. Ar fi considerat un buget mare sau, dimpotrivă, unul relativ modest pentru un lungmetraj în Kârgâzstan?

În zilele noastre, acesta poate fi deja considerat un buget mediu.

A fost dificil să convingeți partenerii europeni să investească într-o poveste atât de profund înrădăcinată în societatea kârgâză?

Am fost foarte norocoasă în privința partenerilor mei; au rezonat imediat cu povestea pentru că, așa cum spuneam mai devreme, este una universală, așa că nu a fost dificil să îi conving.

Ne puteți spune cum v-a venit pentru prima dată ideea pentru „Kurak”? A existat o anumită poveste, imagine sau întâmplare din viața reală care v-a făcut să simțiți că acesta este un film pe care trebuie să-l faceți?

Nu a fost o decizie spontană; ideea s-a maturizat mult timp. Totuși, două evenimente au devenit principalele declanșatoare.

Primul a fost expoziția Feminnale de la muzeu, care a fost aspru criticată din cauza unei performance a unei artiste care a traversat sala goală, după care expoziția a fost închisă, directoarea muzeului a fost concediată, iar organizatorii expoziției au fost amenințați cu violența fizică.

Imediat după aceea a avut loc marșul din 8 martie, în timpul căruia participantele au fost atacate de „gardienii moralității”, iar poliția, în loc să le protejeze, a început de fapt să le rețină și să le aresteze.

Filmul este inspirat din cazuri reale de violență împotriva femeilor. Cum ați abordat un material atât de sensibil, asigurându-vă că experiențele femeilor sunt tratate cu demnitate și respect?

Această poveste este alcătuită din fragmente provenite din numeroase tragedii reale, diferite între ele. În timp ce lucram la scenariu, nu am vrut să mă folosesc de mila spectatorului.

Principiul etic fundamental a fost refuzul de a exploata trauma. Emil și cu mine am eliminat în mod deliberat violența explicită, naturalistă din cadru, pentru a nu multiplica această cruzime pe ecran și pentru a ne concentra nu asupra actului de violență fizică în sine, ci asupra consecințelor sale.

În film, multe lucruri rămân în afara cadrului, nespuse, pentru că durerea reală nu țipă întotdeauna.

Ce ați sperat să transmiteți despre viețile și experiențele femeilor din societatea kârgâză prin această poveste?

Principalul meu obiectiv, mai întâi ca scenaristă și apoi ca regizoare, a fost să arăt realitatea exclusiv dintr-o perspectivă feminină și tocmai de aceea nu există în film personaje masculine clasice, pozitive.

Scopul meu nu a fost să împart lumea în „bărbați răi” și „femei bune”. Ca autoare, pur și simplu am plasat personajele masculine într-un spațiu ermetic, în care îndeplinesc un rol pur funcțional, pentru că atenția este îndreptată către altceva — către explorarea vulnerabilității feminine cotidiene, invizibile.

Este vorba despre teribila vulnerabilitate a rutinei — starea în care o femeie trăiește într-o tensiune interioară constantă, cu emoții reprimate și cu frica pentru propriul corp, pentru siguranța sa și pentru reputația ei în societate.

Cred că această experiență nu le este familiară doar femeilor din Kârgâzstan.

Trebuie să spun că și noi avem aici, în România, o problemă serioasă cu violența împotriva femeilor. Credeți că există anumite mecanisme în spatele acestui tip de violență care depășesc cultura și geografia?

Absolut. Oriunde am prezentat filmul în Europa sau în Asia, publicul s-a recunoscut în el, pentru că natura vulnerabilității feminine este universală.

Violența este adesea pusă pe seama „mentalității” locale, a religiei sau a „tradiției”, dar acestea sunt doar un paravan convenabil. Mecanismele violenței sunt absolut universale, fie că vorbim despre Kârgâzstan, România sau orice alt loc din lume, și peste tot se hrănesc din același lucru: frica unei femei de condamnarea publică și consimțământul tăcut al celor din jur.

În esență, este întotdeauna o chestiune de putere și de control asupra corpului, sexualității și voinței unei femei, precum și de normalizare prin rutină și reducere la tăcere.

Violența nu începe cu o lovitură fizică, ci cu o presiune constantă, de fundal, pe care societatea o acceptă ca normă. Frica unei femei de a fi judecată de propriul ei mediu funcționează la fel de nemilos pe orice continent.

Această capcană invizibilă nu are granițe geografice.

Credeți că cinematografia poate contribui cu adevărat la schimbarea atitudinilor sociale sau rolul ei mai important este, poate, să deschidă o conversație și să îi încurajeze pe oameni să pună sub semnul întrebării lucrurile pe care le consideră de la sine înțelese?

Da, încă mai cred în posibilitățile ideologice ale cinematografiei, în valoarea sa educațională, socială și culturală și în capacitatea sa de a genera discurs filosofic.

Deși chiar și în prezent există un dialog între cinematografia mainstream și public, calitatea și nivelul acestui dialog sunt dezamăgitoare. Din păcate, totul a fost primitivizat.

Poate că este puțin demodat ceea ce spun, dar cred că autorul poartă o responsabilitate uriașă pentru ceea ce transmite în lume. Nimeni nu mai discută însă despre asta; este considerat oarecum nepotrivit să vorbești despre asemenea lucruri.

Filmul vorbește despre femei ale căror voci sunt reduse la tăcere și, totuși, „Kurak” însuși s-a confruntat cu dificultăți în a fi proiectat în Kârgâzstan. Cum ați trăit personal această contradicție?

Pentru mine, de fapt, nu este o contradicție, ci o dovadă directă a faptului că astfel de filme sunt necesare societății noastre.

Premiera anulată a filmului urma să fie văzută de mulți dintre oamenii care au lucrat la el și l-au susținut. Era, de asemenea, foarte importantă pentru memoria partenerului meu, Emil Atageldiev, care a murit prematur și care a fost co-regizorul filmului „Kurak”; însemna foarte mult pentru familia, prietenii și oamenii apropiați lui.

Iar când acest lucru nu s-a întâmplat, bineînțeles că m-a afectat profund, la fel ca pe mulți alți oameni.

Așa că încă sunt supărată din cauza acestui lucru, dar sper că voi reuși totuși, într-o zi, să prezint filmul în Kârgâzstan. Chiar dacă nu în cinematografe, mai devreme sau mai târziu va deveni oricum disponibil pe canale digitale și platforme de streaming.

După atâția ani în cinema, ce continuă să vă motiveze să faceți filme?

În ciuda faptului că sunt în cinematografie de mult timp, ceea ce am făcut până acum este destul de puțin. Nu am realizat încă suficiente proiecte ca să mă pot retrage.

Cred că sunt încă la începutul drumului meu, iar acest lucru mă motivează, la fel ca și propria mea evoluție profesională interioară.

Din perspectivă budistă, atunci când reflectațiasupra caracterului dumneavoastră, asupra persoanei care ați devenit și asupra felului în care v-ațitrăit viața, pentru ce vă suntețicel mai recunoscătoare?

Din perspectivă budistă, adevărata recunoștință față de sine nu înseamnă doar laudă sau narcisism; este un proces spiritual foarte complex, în care, să spunem, nu există loc pentru subiectivitate.Este atingerea armoniei cu sine și cu lumea exterioară. Fără recunoștință față de lume, nu există recunoștință față de sine și invers. Aceste lucruri sunt interconectate într-un mod foarte subtil.Iar eu sunt recunoscătoare mie însămi pentru că am înțeles acest lucru și pentru că mă aflu pe drumul către atingerea unei asemenea stări.

Dacă cinemaul nu v-ar aduce nici recunoaștere, nici premii, nici siguranță financiară, ați alege în continuare să faceți filme? Și, dacă da, ce v-ar face să continuați?

Sincer, dacă nu ar exista recunoaștere, premii sau alte indicii că fac ceva bine, ar însemna că nu sunt capabilă să fac acest lucru și că nu înțeleg cum trebuie făcut. Iar asta ar însemna că aș pleca din cinematografie pentru a face ceva la care aș fi mai bună.

Există atât de multe alte domenii de activitate în lumea asta; dacă vrei, poți găsi întotdeauna ceva care să îți placă.

De ce să îți irosești viața degeaba?

Din acest punct de vedere, sunt o realistă și o femeie practică. Ceea ce fac trebuie să producă rezultate. Altfel, nu are niciun sens.