Zygmunt Krauze este unul dintre cei mai importanți compozitori și pianiști polonezi contemporani. Născut în 1938, a studiat la Universitatea de Muzică „Fryderyk Chopin” din Varșovia și la Paris, cu celebra Nadia Boulanger. A compus zece opere și peste 100 de lucrări simfonice, camerale și pentru instrument solo, iar de-a lungul carierei a fost profesor la instituții prestigioase din Europa, Statele Unite și Asia. Ca pianist, a câștigat în 1966 Premiul I la Concursul Gaudeamus din Amsterdam.

Legătura lui Zygmunt Krauze cu Concursul Internațional George Enescu se întinde pe aproape două decenii. La ediția din 2026, el a fost din nou președintele juriului Secțiunii de Compoziție, evaluând lucrările tinerilor compozitori alături de personalități importante ale muzicii contemporane internaționale. Krauze are o experiență impresionantă în acest domeniu, fiind membru al juriilor a peste 50 de concursuri internaționale de compoziție.

În cadrul Concursului Enescu 2026, Krauze a avut și un rol pedagogic și artistic. Împreună cu Sarah Kirkland Snider și Steven Mackey, a susținut masterclassuri de compoziție pentru tineri muzicieni, o premieră a acestei ediții. În plus, pe 27 august, la Ateneul Român, a urcat pe scenă ca pianist, interpretând propriul Concert pentru pian nr. 3 – „Fragments of Memory”, alături de Orchestra Națională Radio, sub bagheta dirijoarei Marin Alsop.

La muzicenii clasici, pregătirea începe adesea, de la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră, nu mai reprezintă doar o pasiune ci pot deveni o profesie?

Z.K.: Am început să mă dedic muzicii la vârsta de șase ani, studiind pianul. De atunci, nu m-am mai oprit niciodată, iar muzica m-a însoțit mereu. Așadar, de-a lungul vieții mele, nu am avut nicio îndoială și nu mi-am pus nicio clipă problema că aș avea vreo altă direcție în afara muzicii. Prin urmare, nu m-am confruntat cu dileme legate de vreo alegere, de ce anume ar trebui să fac sau cum să procedez. Muzica a fost mereu alături de mine, iar acest lucru mă face extrem de fericit.

Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

Z.K.: Când îmi amintesc de perioada în care eram un tânăr pianist și de orele de studiu din timpul anilor de formare, pot spune că, de cele mai multe ori, era un proces mecanic. Așa fuseserăm învățați. Trebuia să lucrăm studii, game, pasaje și așa mai departe. Să ne mișcăm degetele cu rapiditate. Însă, mai târziu, am pătruns din ce în ce mai profund în esența muzicii. Din fericire, am avut parte de profesori excelenți, pianiști foarte buni și oameni înțelepți, care m-au învățat nu doar elementele tehnice, ci și cum să înțeleg mesajul compozitorului și sensul lucrării pe care o interpretam. Astfel, am devenit tot mai conștient de ceea ce exprimam și am încetat să mă mai gândesc la tehnică, pentru că o stăpâneam deja.

În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

Z.K.: Acest lucru nu îl știu. Fiecare este diferit; este ceva foarte personal. Pot spune doar că, judecând după direcția pe care am observat-o în timpul activității mele ca membru al juriului la Concursul «George Enescu», aș afirma că majoritatea lucrărilor au fost personale. Asta înseamnă că am putut simți caracterul distinct al persoanei care a compus. Acest lucru a fost valabil pentru cele mai bune partituri. Toate acele partituri care au fost slabe, care nu au fost foarte profesioniste, nu prezintă interes pentru mine și nu doresc să vorbesc despre ele.

Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

Z.K.: Îmi amintesc de perioada în care eram mai tânăr și interpretam muzică clasică, precum concertele de Beethoven, sau Mozart, sau Chopin, sau Stravinski; aveam o problemă uriașă nu doar cu concentrarea, ci și cu tracul, cu teama. Însă mai târziu, când am ales muzica ce îmi plăcea cu adevărat și pe care o înțelegeam pe deplin, toate acestea au dispărut, iar eu eram pur și simplu fericit să urc pe scenă și să interpretez. Așadar, în prezent, pentru mine nu se mai pune deloc problema de a-mi fi teamă că ceva va merge prost. Poate că se vor mai strecura greșeli, dar asta nu mai este problema mea. Pur și simplu pornesc de la premisa că totul va decurge bine și mă bucur de moment.

 În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atent sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți special pentru acest aspect?

Z.K.: Aș spune că vine de la sine. Așa cum spuneam despre repertoriul pe care îl interpretez adică cel pe care îl înțeleg, care îmi place și pe care sunt capabil să îl susțin din punct de vedere tehnic, în acele condiții totul decurge lin, firesc. Nu stau să mă gândesc la asta și sunt, cum să spun, pregătit și fericit să urc pe scenă.

Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al unui tânăr muzician? Atrage după sine mai multe concerte, contacte profesionale, invitații sau oportunități de a colabora cu profesori și orchestre de renume? Din această perspectivă, ce reprezintă Concursul Internațional „George Enescu” pentru un tânăr muzician?

Z.K.: În cazul compozitorilor, cred că acest lucru nu este la fel de vizibil. Pentru că un pianist care câștigă un concurs primește, de regulă, oferte pentru a susține concerte, pentru a acorda interviuri, are parte de un rezultat vizibil. Pentru un compozitor, însă, nu, nu este la fel de ușor. Deoarece acesta primește premiul și apoi așteaptă, uneori foarte mult timp, alteori la nesfârșit, ca lucrarea respectivă să îi fie interpretată din nou. Este o problemă majoră pentru tinerii compozitori să obțină mai multe interpretări ale aceleiași lucrări. Acest lucru se întâmplă foarte rar, din păcate. Motivul pentru care lucrurile stau astfel este numărul foarte mare de compozitori. Avem mii și mii de compozitori și doar trei sau patru orchestre într-un oraș. Așadar, este pur și simplu imposibil. Deci, ca să fiu clar, pentru compozitori concursul rămâne important. Este una dintre modalitățile prin care pot deveni vizibili, prin care se pot face cunoscuți.

Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

Z.K.: Totul. Totul, de dimineața până seara, în fiecare zi. Este o viață dedicată muzicii. Chiar și atunci când a fost vorba despre îndatoririle personale pe care le am sau le-am avut față de părinți, de copii, de soție, de prieteni, de alți apropiați sau în diverse alte situații. De foarte multe ori am luat decizii care, să spunem așa, au fost în detrimentul unei bune relații. Însă preocuparea mea a fost, mai degrabă, să îmi protejez muzica. Probabil că este un mod de a proceda pe care ceilalți nu ar trebui să îl urmeze. Vorbesc strict despre mine. Nu este cel mai bun exemplu, fără îndoială.

Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

Z.K.: Oh, multe. Multe momente. Aș spune chiar momente cruciale, în care aș fi putut câștiga mult mai mult, dar am pierdut. Dar acum, privind în urmă, consider asta chiar un lucru bun. Pentru că, în viață, nu poți avea parte tot timpul doar de momente pozitive. Există și momente care reprezintă eșecurile tale, greșelile tale. Iar eu am avut destule astfel de momente.