Vovka Ashkenazy este pianist și pedagog cu o carieră internațională construită între tradiția unei familii muzicale excepționale și propria identitate artistică. Fiul celebrului pianist și dirijor Vladimir Ashkenazy, s-a format la Reykjavik, apoi la Royal Northern College of Music din Manchester, unde a studiat cu Sulamita Aronovsky. Debutul său londonez a avut loc în 1983, la Barbican Centre, alături de London Symphony Orchestra, sub bagheta lui Richard Hickox, interpretând Concertul nr. 1 pentru pian de Ceaikovski. De atunci, a concertat în Europa, America, Australia, Noua Zeelandă și Asia, colaborând cu orchestre importante și fiind prezent la festivaluri precum Marlboro, Edinburgh și Spoleto.

O parte importantă a parcursului său este legată de muzica de cameră și de pedagogie. A cântat și a înregistrat frecvent împreună cu tatăl său, Vladimir Ashkenazy, în formule pentru două piane, realizând inclusiv mai multe albume pentru Decca, și a colaborat cu fratele său, clarinetistul Dimitri Ashkenazy. În ultimii ani, activitatea pedagogică a devenit centrală: Vovka Ashkenazy a susținut masterclass-uri în numeroase țări și a predat la instituții precum Imola International Piano Academy, Conservatorio della Svizzera Italiana din Lugano și Kalaidos Musikhochschule din Zürich. Din 2014 este și director artistic al Concursului Internațional de Pian Rina Sala Gallo din Monza.

În 2026, Vovka Ashkenazy face parte din juriul Secțiunii Pian a Concursului Internațional George Enescu, desfășurată la București între 10 și 19 septembrie. Nu este prima sa legătură cu competiția: Ashkenazy a făcut parte și din juriul ediției din 2024. Prezența sa la București aduce în jurizare nu doar experiența unui pianist cu o carieră internațională, ci și perspectiva unui pedagog obișnuit să descopere și să formeze tineri muzicieni.

 Urban.ro a pregătit, pentru această ediție a Concursului Internațional George Enescu, o serie de interviuri cu concurenți și invitați ai evenimentului. Interviurile sunt gândite astfel încât să ofere detalii despre pregătirea, disciplina și strategiile de carieră ale fiecăruia dintre protagoniști și, în același timp, să devină o sursă de inspirație și un reper pentru tinerii care studiază muzica clasică.

La muzicenii clasici, pregătirea începe adesea, de la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră, nu mai reprezintă doar o pasiune ci pot deveni o profesie?

Vovka Ashkenazy: E o întrebare bună. Ei bine, în cazul meu particular, datorită tatălui meu și a ceea ce a fost — a ceea ce este el —, am avut parte de muzică de foarte, foarte devreme, probabil dinainte să mă nasc. Așa că, pentru mine, muzica a fost dintotdeauna ceva ce trebuia pur și simplu să facă parte din viața mea. Dar cred că, începând să cânt la pian — de fapt nu chiar la o vârstă foarte fragedă, aveam aproape șapte ani când am început —, abia pe la 13 sau 14 ani am decis că vreau să transform asta în profesia mea.

Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

V.A.: Ei bine, asta înveți în adolescență. Să studiezi productiv înseamnă să ai o idee foarte clară despre ceea ce vrei de la muzică. Nu studiezi doar ca să te antrenezi să cânți notele. Trebuie neapărat să știi ce vrei, iar asta trebuie poate să absorbi din experiență, din muzică însăși, din multe alte arte, din viață în general — ceva ce poți folosi apoi pentru a face ca această muzică să exprime ceva valoros, ceva valid. Așadar, dacă ai o viziune clară asupra a ceea ce vrei să faci, studiul va deveni mult mai productiv. Altfel, este doar muncă tehnică, iar asta nu este chiar atât de productiv. Este util, dar, în cele din urmă, nu este cu adevărat productiv.

În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

V.A.: Ei bine, aș spune că munca tehnică este, de fapt, una mentală, în sensul în care — vezi tu — ceea ce facem atunci când memorăm o lucrare muzicală, un pasaj tehnic, este să memorăm cum să ne concentrăm. Practic, ne amintim felul în care ne concentrăm pentru a genera, în acel moment, un anumit rezultat. Așadar, îți amintești o stare. Studiul este, în esență, o chestiune de memorare a stărilor de spirit și a stărilor de concentrare.

Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

V.A.: Vezi tu, cu cât studiezi mai bine, cu atât aceste momente vor apărea mai rar. Dar dacă acel moment totuși sosește… ei bine, există multe modalități de a ieși dintr-o astfel de situație, pentru că studiezi, desigur, pe mai multe planuri. Există, bineînțeles, memoria musculară, există activitatea neuromusculară, există memoria concentrării. Uneori, una dintre ele poate dispărea, poți uita. Așa că trebuie să te bazezi pe celelalte numeroase moduri în care ai memorat lucrarea. Așa cum spun, poate fi neuromusculară, poate fi mentală, poate fi pur și simplu faptul de a ști cum trebuie să sune muzica — adică memoria audiției interioare a piesei cântate. Așadar, vor exista câteva căi diferite prin care să te redresezi, ca să spunem așa. Însă fiecare caz este unic.

Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

V.A.: Dacă te dedici muzicii, în cele mai multe cazuri poți transforma acea energie în ceva creativ, care dă roade. Dacă te concentrezi pe acea stare ca pe o energie a tracului, a nervozității, ea poate declanșa un cerc vicios interior din care este greu să mai ieși. Așadar, trebuie să o canalizezi direct în muzică. De aceea, în cele din urmă, muzica rămâne cel mai important lucru. Este cu mult deasupra tehnicii. În mod obișnuit, oamenii au emoții legate de tehnică, însă dacă separi tehnica de actul de a face muzică, ea devine o problemă în sine — iar atunci ajungi să ai emoții tocmai din cauza asta, privită izolat. Dacă faci tot posibilul să te concentrezi pe muzică, de regulă poți ocoli această capcană sau poți canaliza și transforma energia în direcția potrivită. Acesta este sfatul pe care îl dau mereu tinerilor muzicieni: trebuie să canalizați acea energie în muzică, pentru că trebuie să iubiți muzica mai presus de orice altceva.

În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atentsunteți la respirație, postură, tensiune musculară și felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți special pentru acest aspect?

V.A.: Am fost mereu preocupat de postură, de antrenamentul fizic, de menținerea în formă, de o alimentație corectă — de tot ce ține de menținerea corpului sănătos. Cred că acest aspect este deosebit de important, pentru că trupul trebuie să ajungă într-o stare în care să nu-l mai percepi ca pe o problemă. Pur și simplu trebuie să fie așezat unde trebuie, astfel încât să-l poți pune apoi în slujba unor realizări mult mai înalte. Așadar, da, este crucial să ai o postură corectă, fiindcă o postură adecvată înseamnă mai puține șanse de stres fizic, de inflamații pe termen lung ale mușchilor folosiți incorect și așa mai departe. Deci, da, este extrem de important.

Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al unui tânăr muzician? Atrage după sine mai multe concerte, contacte profesionale, invitații sau oportunități de a colabora cu profesori și orchestre de renume? Din această perspectivă, ce reprezintă Concursul Internațional „George Enescu” pentru un tânăr muzician?

V.A.: Cred că acest concurs „George Enescu” este deosebit de propice promovării tinerilor muzicieni, tocmai pentru că le oferă o mulțime de oportunități diverse, așa cum ai menționat și tu în întrebare. Sunt câteva competiții care le pun la dispoziție astfel de șanse tinerilor muzicieni. În schimb, există foarte, foarte multe altele, mai mici, care nu prea fac asta. Ele oferă premii în bani, ceea ce, desigur, este întotdeauna util. Și știu că sunt oameni care parcurg circuitul concursurilor doar pentru a-și asigura un venit, fiindcă sunt atât de multe încât, dacă aduni câteva mii de colo și de colo, chiar se poate strânge o sumă semnificativă. Aici însă este cu totul altceva; aici ai mult mai multe ocazii de a cunoaște oameni. Așa cum spun adesea, câștigătorilor li se oferă și angajamente concertistice, ceea ce este, de asemenea, foarte important. Iar șansa de a cânta alături de această orchestră minunată este, bineînțeles, întotdeauna o oportunitate extraordinară.

Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

V.A.: Nu consider că a munci pentru un obiectiv valoros reprezintă un sacrificiu. E o întrebare bună. Pur și simplu trebuie să investești timp și energie. Dar asta nu înseamnă că spui: ei bine, investind timp și energie aici, trebuie neapărat să sacrific ceva dincolo. Cred că ține foarte mult de o alegere individuală. Nu spui, de exemplu: „Îmi voi sacrifica mariajul pentru a atinge un anumit țel în carieră”. Poți spune însă: „Ei bine, nu pot face cutare lucru, care poate mi-ar plăcea, fiindcă trebuie să mă ocup de celălalt ca să pot lucra”. Poate că acesta este sacrificiul pe care îl faci. Dar, din nou, nu este cu adevărat un sacrificiu, pentru că alegi în mod conștient să faci acel lucru.

Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

V.A.: Studiatul intens.