Ida Kavafian este una dintre personalitatile importante ale scolii americane de vioara, cu o cariera construita deopotriva ca violonista, violista, muzician de camera si pedagog. Nascuta la Istanbul, intr-o familie de origine armeana, a studiat la Juilliard School cu Oscar Shumsky si s-a remarcat inca de la inceputul carierei prin debutul sustinut alaturi de pianistul Peter Serkin. A fost membra a celebrului Beaux Arts Trio si este artist-member al Chamber Music Society of Lincoln Center, iar de-a lungul anilor a cantat si a inregistrat inclusiv alaturi de Chick Corea, Wynton Marsalis si Mark O’Connor.

Activitatea sa pedagogica are o pondere la fel de importanta. Din 1998 face parte din corpul profesoral al Curtis Institute of Music, unde ocupa Nina von Maltzahn Chair in Violin Studies, si preda de asemenea la Juilliard School si Bard College Conservatory of Music. Timp de peste trei decenii a fost director artistic al festivalului Music from Angel Fire din New Mexico, a fost cofondatoare a ansamblurilor Tashi, Opus One si Trio Valtorna si s-a implicat constant in formarea tinerilor muzicieni. Pentru activitatea didactica a primit in 2013 Lindback Foundation Award for Distinguished Teaching.

In 2026, Ida Kavafian a fost membra a juriului Sectiunii Vioara a Concursului International George Enescu, desfasurata la Bucuresti intre 4 si 13 septembrie. Ea a facut parte din juriul prezidat de Mihaela Martin, alaturi de muzicieni precum Liviu Prunaru, Alissa Margulis, Kathleen Winkler, Bujor Prelipcean, Vladimir Nemtanu si, din fazele finale, Nemanja Radulovic. Juriul a evaluat concurentii pe parcursul etapelor competitiei si a stabilit rezultatele finalei din 13 septembrie, castigata de violonistul american Jayden King, in varsta de 11 ani.

La muzicenii clasici, pregătirea începe adesea, de la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră, nu mai reprezintă doar o pasiune ci pot deveni o profesie?

Ida Kavafian: Provin dintr-o familie de muzicieni. Mama mea cânta la vioară, iar tatăl meu la violă. Cântau împreună în orchestra din Istanbul. Sora mea cântă la vioară; înainte a cântat și la pian. Așa că, pentru mine, muzica mi se părea a fi o parte din viața fiecărui om. Când am emigrat din Turcia în Statele Unite, m-am împrietenit cu oameni care nu cântau la niciun instrument, iar asta mi s-a părut atât de ciudat. Era ceva de genul: „Oare eu sunt cea ciudată sau voi sunteți cei ciudați?”. Pentru că eu credeam că toată lumea cântă la un instrument. Bunicul meu, toată familia mea cânta. Așa că mi se părea complet străin faptul că unele familii nu aveau muzica în viața lor. Părea de la sine înțeles că asta aveam să fac și eu, probabil, dar nu aveam o pasiune uriașă. Pur și simplu, la acea vreme eram ocupată să mă cert cu mama, fiindcă nu-mi plăcea deloc să studiez. Așa că știți cum e, ne certam tot timpul. Ea mă punea să studiez, mie nu-mi plăcea. Nu cred că am conștientizat cât de pasionată eram de muzică până în anul doi de facultate la Juilliard, când mi-am schimbat profesorul și am ajuns la Oscar Shumsky. El este, de departe, cea mai mare sursă de inspirație din viața mea. Abia atunci am realizat cu adevărat că muzica nu era doar o modalitate de a-mi câștiga existența sau de a duce mai departe tradiția familiei, ci avea să fie ceva ce iubeam din tot sufletul.

Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

I.K.: E o întrebare bună. Cred că cel mai important lucru când vine vorba de studiu este modul în care îți folosești creierul, nu felul în care repeți lucrurile mecanic. Pentru mine, studiul este mult mai eficient atunci când cânți, faci o greșeală și te oprești. Stai și gândești: „Bun, ce am greșit? Ce anume nu a fost în regulă? Ce notă a fost falsă? A fost prea jos? A fost prea sus?”. Sunt atât de multe detalii la care trebuie să te gândești înainte de a repeta pasajul. Cei care doar repetă la nesfârșit, la rând și mecanic, nu învață de fapt nimic. Poate că își deprind mâna cu o anumită mișcare, dar a doua zi cum vor reuși să treacă de la nivelul din ziua precedentă la un nivel superior, în loc să rămână blocați acolo, repetând același pasaj dificil? Așadar, creierul este cel mai important instrument în studiu.

În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

I.K.: Nu știu dacă aș putea atribui un procentaj anume, dar bineînțeles că ambele contează. Poate în părți egale, însă echilibrate în așa fel încât să rezulte cu adevărat muzică (râde), nu doar tehnică pură. Așadar, pregătirea mentală reprezintă o parte uriașă din acest proces.

Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

I.K.: Întrebați persoana nepotrivită, pentru că eu am avut întotdeauna prostul obicei de a mă supăra când greșesc. Și atunci încep: „Asta nu s-a mai întâmplat niciodată! De ce s-a întâmplat tocmai acum?”. Iar apoi dau peste cap următorul pasaj, fiindcă am rămas blocată la greșeala dinainte. Așa că cel mai important lucru este să te gândești la ceea ce urmează, fiindcă acel moment în care ai avut o scăpare de concentrare sau s-a întâmplat ceva neprevăzut nu se va mai întoarce niciodată. A trecut pentru totdeauna. Cel mai bine este să gândești în avans și, de asemenea, să fii conștientă că vei greși. Toată lumea greșește, și este în regulă. Însă nu este în regulă să faci o altă greșeală doar pentru că te-ai blocat la cea dinainte. Așadar… mai ușor de spus decât de făcut!

Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

I.K.: Pentru mine, o parte din sesiunea de studiu ar trebui dedicată planificării gândurilor: la ce anume să te gândești în fiecare măsură, în fiecare frază, poate chiar la fiecare notă. Pur și simplu planifică totul, astfel încât, atunci când ajungi la un recital sau la un concurs, să nu-ți lași mintea să rătăcească, ci să fii capabilă să te concentrezi. Iar uneori aceste gânduri sunt extrem de simple; pot fi de-a dreptul elementare. De fapt, cu cât sunt mai simple, cu atât mai bine. Dar stabilește dinainte la ce te vei gândi, ca să nu ajungi pe scenă și să te trezești dintr-odată că nu știi la ce să-ți zboare mintea sau că nu ai gândit până la capăt cum vei aborda acel pasaj din punct de vedere mental. Pentru că exact atunci apar greșelile sau, știi cum e, se pierde expresivitatea interpretării. Așa că planifică întotdeauna.

În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atent sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți special pentru acest aspect?

I.K.: Ei bine, am trecut printr-o tendinită destul de gravă cu mulți, mulți ani în urmă — nu am mai avut probleme de foarte mult timp. Știți cum e, ajunsesem în punctul în care nu puteam nici măcar să ridic o ceașcă de cafea sau un pahar cu ceva. Așa că am mers la o fizioterapeută, iar ea m-a pus să-i promit — asta se întâmpla cu mulți ani în urmă —, mi-a spus: „Așază-te”. Iar eu mi-am zis: „Aoleu!” (râsete). Și m-am așezat. Mi-a spus: „Îmi promiți astăzi că nu vei mai pune niciodată mâna pe vioară fără să te încălzești mai întâi cu aceste exerciții”. Apoi mi-a arătat un set de exerciții. Și nu era vorba despre stretching sau altceva de genul acesta, ci despre circulația sângelui: să se asigure că sângele ajunge la extremități, până în vârful degetelor. Pentru că, după cum știți, este o poziție extrem de nefirească atunci când ținem vioara: degetele sunt sus în aer, inima este jos, iar sângele coboară. Așa că este cu adevărat important să ai o condiție fizică bună. I-am promis, iar acum îmi sfătuiesc și eu studenții să facă întotdeauna aceste exerciții înainte de a cânta. Cât despre celelalte aspecte, cum ar fi postura sau altele, chiar vorbeam mai devreme cu câțiva dintre tinerii care au cântat în etapa a doua: cred că este esențial să elimini tensiunea cât mai mult posibil. Tensiunea și orice mișcare nefirească pe care o faci din mușchi îți afectează intonația, tehnica, sunetul, absolut totul. Așadar, este crucial să cânți fără tensiune. E ușor de spus, dar e un lucru la care merită să reflectezi serios.

Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al unui tânăr muzician? Atrage după sine mai multe concerte, contacte profesionale, invitații sau oportunități de a colabora cu profesori și orchestre de renume? Din această perspectivă, ce reprezintă Concursul Internațional „George Enescu” pentru un tânăr muzician?

I.K.: Știi cum e, acum există mult mai multe concursuri decât pe vremea când eram eu tânără. Așa că impactul este oarecum diluat; nu mai este la fel de zguduitor, de hotărâtor pentru viață cum erau concursurile de odinioară. Cu toate acestea, cred că acest concurs se bucură de un mare prestigiu. Are alegeri de repertoriu atât de interesante, iar oamenii care obțin rezultate bune aici sunt foarte respectați. Totuși, orice concurs și orice premiu este eficient doar dacă construiești ceva pe baza lui, știi? Să legi relații, să valorifici concertele pe care le obții. Iar ceea ce contează mai mult decât să cânți într-un concert inclus în premiu este să fii invitată să cânți acolo din nou. Iar asta depinde exclusiv de tine: să cânți impecabil, să fii pregătită, politicoasă, recunoscătoare, să le trimiți oamenilor mesaje de mulțumire. Să dai mereu curs oportunităților… Impresarul poate face doar până la un anumit punct, iar unii dintre acești tineri nici măcar nu au impresar; însă se pot promova singuri clădind aceste relații. Așa că acest aspect este extrem de important. Desigur, se mai întâmplă ca laureatul unui concurs mai mic să fie capabil să-și construiască o carieră mult mai eficient decât câștigătorul celui mai mare concurs din lume, dacă acesta din urmă nu are grijă să-și cultive parcursul. Așa că eu cred că această competiție… am remarcat-o întotdeauna ca muzician și consider că se bucură de un respect enorm la nivel mondial. Iar pentru mine este prima dată când mă aflu aici; este atât de frumos! Îmi place mult.

Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

I.K.: Ei bine, desigur, când am început să cânt la vioară, pe la șase sau șapte ani, am simțit ca pe un sacrificiu uriaș faptul că nu puteam să ies afară să joc softball cu băieții — adică nu iubiți, ci pur și simplu îmi plăcea să joc softball cu băieții, știți! Așa că eram mai degrabă băiețoasă, genul acela… Nu eram foarte delicată. Sora mea, în schimb, era foarte rafinată. Își făcea studiul fără să-i spună nimeni, cânta și la pian, și la vioară, avea note mari la școală… Dumnezeule, era atât de greu să… Fiind mai mare ca mine, da, a făcut totul imposibil! Suntem foarte apropiate, dar a fost greu, pentru că era atât de bună la atâtea lucruri. Așa că tot ce-mi doream eu era doar să mă joc, știți? Și simțeam ca pe un sacrificiu imens faptul că nu aveam voie să ies la joacă până nu terminam de studiat. Îmi ziceam: „Asta e oribil!”. Așa că făceam tot felul de trăznăi ca să scap de studiu. Dar, din fericire, mama a recunoscut talentul din mine — ea fiind violonistă — și a simțit că este datoria ei să mă pună să exersez. Și mă bucur enorm că a făcut-o, deși ne-am certat mult. Acesta a fost sacrificiul meu de la început. Apoi, sacrificiul de mai târziu: momentele din viață nu s-au potrivit niciodată în așa fel încât să pot avea copii. Însă îmi văd colegele: au construit cariere impresionante și le-au susținut având și copii, deci este un lucru perfect realizabil. Eu cresc câini: câini de expoziție și câini de vânătoare. Iar acum, în timp ce mă aflu aici, cățelușa mea mai tânără a fătat pui.

Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

I.K.: Încerc să mă gândesc la ceva… Nu prea. Adică, nu am putut avea copii, așa că probabil aș fi încercat asta mai devreme în viață, iar când am încercat, era deja târziu. Poate asta, dar nu neapărat. Nu-mi vine în minte nimic… niciun regret. Dar am și o filosofie de viață: aceea de a nu avea o viziune îngustă, de tunel, în privința obiectivelor mele. Am o viziune clară când vine vorba de perfecționarea mea artistică, dar nu în sensul: „Bun, în această etapă mai târzie a vieții mele, oare… trebuie neapărat să am cutare persoană ca student, trebuie să fac asta, trebuie să…”. Nu, pur și simplu tot ceea ce apare pe margini, în afara tunelului, este ceea ce consider că mi-a împlinit cu adevărat viața. La începutul carierei mi-am asumat anumite riscuri făcând lucruri pe care le consideram mai satisfăcătoare din punct de vedere artistic decât ideea de carieră în sine — adică goana după construirea unei cariere. Așa că am cântat foarte multă muzică de cameră înainte chiar de a susține multe recitaluri solo. Asta a făcut parte din viziunea mea… știți, pentru că nu am vrut să refuz aceste oportunități care pur și simplu apăreau și îmi ieșeau în cale. Unii oameni îmi spuneau: „O, nu ar trebui să faci asta”. Iar eu mă gândeam: „De ce? Eu cred că vreau. Vreau să cânt cu acei oameni, vreau să…”. Așa că încerc să le transmit studenților mei să nu se concentreze obsesiv doar pe un obiectiv strict profesional, de carieră, fiindcă altfel riscă să rateze oportunitățile care le ies în cale și care le pot împlini viața pe parcurs.