Cu noaptea în inimă împletește poveștile a trei femei victime ale violenței partenerilor lor. Două dintre ele au murit. A treia a scăpat și a scris această carte, jumătate povestire autobiografică, jumătate anchetă, descriind mecanismele controlului și scoțând în evidență lipsa de reacție a instituțiilor statului. Pendulând mereu între forță și umilință, Nathacha Appanah analizează enigma insuportabilă a femicidului conjugal, atunci când noaptea întunecată ia locul iubirii.

Cartea apare la Editura Trei, în traducere și note de Mădălina Ghiu, și o găsiți aici.

Nathacha Appanah s-a născut în 1973 în Mauritius, într-o familie de origine indiană. După ce a studiat jurnalismul în Franța, și-a început cariera în presa scrisă în Mauritius, apoi s-a mutat în Franța, unde a colaborat cu diverse publicații media precum Géo Magazine, Air France Magazine, France Culture. A debutat în 2003, cu romanul Les Rochers de Poudre d’Or, urmat de Blue Bay Palace, La Noce d’Anna, Le Dernier Frère, Tropique de la violence. Romanele sale au câștigat mai multe premii literare și au fost traduse în numeroase limbi.

Nathacha Appanah. Cu noaptea în inimă

Mi‑am imaginat adesea această lucrare ca pe o spira­lă. În centrul spiralei se află Emma, Chahinez și o parte din mine. O extremitate a curbei se apropie de centru, iar cealaltă se îndepărtează. Spirala se întoarce constant, iar eu sunt departe de centru. Trebuie să ajung la ea fără să mă grăbesc, fără să ard etapele, înaintez încet, mă ră­sucesc, citesc zeci de cărți, mă uit la documentare, citesc istorisiri și mă simt ca o furnică ce adună, depozitează, pregătește, sapă o brazdă invizibilă pentru ceilalți, une­ori neclară chiar și pentru ea însăși, dar incapabilă să se oprească pentru că spirala a devenit de‑acum hipnotică. Mă învârt în jurul centrului așa cum mă învârt uneori în jurul vocii unui roman și știu că aș putea petrece ani așa, citind, gândind, reflectând, având idei, dorințe, ambiții de exprimare și, chiar dacă uneori este un vertij profund neliniștitor, este și un refugiu. Un loc unde totul este po­sibil, precum ficțiunea.

În ianuarie 2022, am decis să‑i scriu noului avocat al familiei lui Chahinez Daoud, Julien Plouton. Am găsit adresa de e‑mail a cabinetului său pe internet. Din experiență, știu că a contacta pe cineva este adesea un scop greu de atins. Este nevoie de mai multe încercări, de găsirea unor căi ocolite, trebuie să suni peste câteva zile, să scrii o scrisoare peste două săptămâni. Să lași timpul să treacă. Să o iei de la capăt.

Încercând să aflu mai multe despre Emma, despre RD, mă lovesc de un zid. Nimeni nu pare să mai știe ceva despre ea, despre uciderea ei, despre viața ei. Va trebui să merg în Mauritius, poate, încă nu știu, nu am decis nimic. Am atât de multe de învățat, de înțeles, atâția oameni de văzut. Spirala continuă, iar eu sunt departe de centru. De asemenea, am fost de acord să scriu o carte despre bunicii mei pentru colecția „Traits et portraits“ de la Mercure de France. Îmi imaginez această carte ca pe un prim pas în povestire, în acest „a spune adevărul“, a cărui importanță o înțeleg, dar care este dificil pentru mine. Am acceptat, de asemenea, să ocup catedra de scriitor la Sciences Po pentru un semestru. Există și viața de zi cu zi a femeii și a mamei care sunt. Există viața și încercările ei, obstacolele și surprizele ei care mă distrag de la această muncă. Spirala se învârte, iar eu sunt atât de departe de centru.

Când îi scriu lui Julien Plouton, o fac cu mare sim­plitate.

Stimate domnule avocat,

Numele meu este Nathacha Appanah, sunt scrii­toare și (uneori) jurnalistă. Am publicat zece romane la Gallimard, cel mai recent dintre acestea a apărut în septembrie, precum și mai multe reportaje. Mă adresez dumneavoastră pentru că aș dori să scriu o carte despre Chahinez Daoud. Am citit ce s‑a scris în presă despre uciderea ei, dar, ca romancieră, aș dori, dacă îmi scuzați expresia, să o cunosc mai bine. Simt un gol care o înconjoară, în legătură cu cine era, cu ce iubea și cu ambițiile pe care le avea. De câțiva ani

mă ocup de violență, de manipularea morală și fizică și de izolarea culturală (aș fi bucuroasă, dacă doriți, să vă trimit câteva dintre romanele mele). Locuiam la Bordeaux în mai 2021 — nu știu dacă este din cauza proximității fizice sau a ororii crude a acestei tragedii, dar de atunci mă bântuie.

Aș aprecia foarte mult gândurile și sfaturile dum­neavoastră cu privire la acest proiect.

Vă mulțumesc anticipat,

Nathacha Appanah

Telefonul meu sună două ore mai târziu. La celălalt capăt al firului este avocatul Plouton. Mă întreabă dacă eu sunt autoarea romanelor Tropique de la violence și Le ciel par‑dessus le toit. Îmi mărturisește că a citat fragmente din ultima carte într‑o pledoarie acum câteva săptămâni. Am obrajii în flăcări, mă așez pe podea.

Apoi începem o conversație care, desigur, se concen­trează pe cazul Chahinez Daoud, dar și pe literatură, do­minare și violență. El este prima persoană cu care vorbesc despre ambiția structurală a proiectului meu — o carte care s‑ar concentra pe trei destine, trei dispariții. Îi mărtu­risesc, de asemenea, că această ambiție este teoretică pen­tru moment, că această structură, acest edificiu, nu există decât în capul meu. Ar putea să închidă, să‑mi spună că îl fac să‑și piardă timpul, dar acest om, îmi voi da seama cu timpul, este un om bun. Pe telefon are o notă în care a copiat fragmente din cărțile care îi plac și, din când în când, le recitește. Dar eu nu știu încă aceste lucruri. Vreau să‑l asigur de sinceritatea mea, de seriozitatea mea, de discreția mea, dar și de umilința mea, de modestia mea, chiar de insignifianța mea în fața naturii tragediei care a lovit‑o pe Chahinez Daoud. Îl aud zâmbind. Îmi spune că mă va primi la biroul lui când voi veni la Bordeaux. Când închid, îmi amintesc de poemul lui Borges atât de drag mie, „Celălalt tigru“:

Al treilea tigru căuta‑vom, care

Va fi la fel cu ceilalți, altă formă

De vis, sistem de omenești cuvinte,

Nu vertebratul tigru, acela care

Prin selvă, depășind mitologia,

Pășește lin. Și totuși — știu prea bine —

Ceva‑mi impune această aventură

Nedefinită, veche și smintită,

Și‑n ceasul înserării caut tigrul

Cellalt, ce‑n versul meu nu‑și află locul.[1]

Acest tigru nu este nici real, nici imaginar. Este pro­dusul unei minți, al unui corp, al anilor de reflecție, de experiență, de cuvinte și de imagini.

Nu este un semn, un vis, o epifanie, o înțelegere brus­că, așa cum mi‑am imaginat. Propriul meu drum m‑a adus aici. Trebuie să o găsesc din nou pe Emma, nu trebuie să o părăsesc pe Chahinez. Acum trebuie să caut și să‑l înfrunt pe celălalt tigru, pe cel care nu este în vers, pe cel care nu este în poem.

Mamele

Se aude strigătul mamelor care ar vrea să dea timpul înapoi.

O femeie coboară repede din vehicul. Călătorește de ore întregi: cu mașina, cu avionul, din nou cu mașina. A așteptat acest moment două luni și poate împărți cele două luni în nopți, zile, ore, minute și secunde. Se poate întoarce la secunda în care a auzit vestea, pentru că acea secundă, acea secundă blestemată, marchează începutul restului vieții ei. Este teribil de obosită, dar când coboa­ră din mașină, aproape că aleargă. Nu‑și face timp să se uite la casa care era cândva mândria și bucuria fiicei sale. Nu observă ferestrele acoperite cu scânduri, nu vede dâra neagră de funingine de pe fațadă. Dacă ar fi stat câteva minute pe cealaltă parte a drumului și ar fi mijit ochii, funinginea aceea i s‑ar fi părut corole de flori negre, ca extinderea unei ciuperci otrăvitoare. Nu observă copacul din curte care dă impresia contradictorie de a fi pipernicit și puternic, nu zăbovește asupra lumânărilor aflate ici și colo, asupra florilor de plastic, nu se apropie de tufișul cu frunziș alb și roz plantat lângă zidul scund, singura plantă care înflorește pe acest petic de pământ sfărâmicios; nu‑i pasă de nimic din toate astea. Se duce repede la fereastră și începe să bată în scândura de lemn, țipând.

Ucigaș! Ucigaș! Ucigaș!

Ce este inima femeii în această clipă — o grenadă având cuiul scos, un organ zdrobit, un pumn încleștat — nimeni nu poate ști.

În căldura apăsătoare a acestei luni de iulie, strigătele ei se umflă în aer, se amplifică și lovesc fiecare lucru viu sau neînsuflețit de pe această stradă. Se amestecă și cu vân­tul, face să foșnească frunzele și se infiltrează în pivnițe, poduri și pământ. Cuvintele sale repetate se năpustesc în această locuință sigilată, interzisă și înghețată, neatinsă de două luni, din 4 mai 2021. Strigătele sale persistă aici în grădină, apoi o sută de metri mai departe, în jurul stâl­pului de electricitate, lângă gardul viu de chiparos și lângă rigolă, unde șuieră mult timp. Continuă spre parcarea de la Carrefour Market, de cealaltă parte a ansamblului rezidențial, și chiar mai departe, spre secția de poliție. Urmăresc semne pe care ochii noștri nu le pot vedea, acele amprente lăsate de morți, acele pete ale violenței trecute, acele pete ale umilințelor trecute, și dacă fiecare urmă ar fi un indiciu, dacă fiecare indiciu ar avea o culoare, ele toate ar indica o cale, o escaladare a violenței, ar dovedi o intenție, dar la ce bun acum, din moment ce e prea târziu, din moment ce toate acestea vin retroactiv, cum se spune.

Ucigaș! Ucigaș! Ucigaș!

Aceste cuvinte sunt pedepse, dar felul în care ies la iveală poartă o speranță imposibilă. Dacă inimile mamelor ar avea puteri magice, strigătele ar călători înapoi în timp și ar răsuna pe străzi marți, 4 mai, ca niște clopote de alarmă, iar destinul s‑ar schimba.

Un bărbat stă nemișcat lângă mașină. Se uită la fațada deteriorată. Examinează fiecare centimetru pătrat al aces­tei locuințe dintr‑un șir de case alipite, panourile din PAL, funinginea care seamănă cu o ciupercă otrăvitoare. Aude strigătele soției sale așa cum aude liniștea cartierului, per­cepe strălucirea soarelui crud, se uită la copac, observă lumânările, florile de plastic, tufișul alb și roz, pubelele scoase, cutia poștală cu pliante dând pe‑afară. Întoarce ușor capul spre dreapta, spre drumul liniștit. Caută locul exact unde fiica sa a căzut când soțul ei a împușcat‑o de două ori în coapsă.

Ceea ce vede cu adevărat acest tată, în acest moment, în locul acestei străzi liniștite, ce se suprapune privirii sale în timp ce încearcă să reconstituie ultimele clipe ale copilului său, nimeni nu poate ști.

Câțiva vecini ies din casele lor, încet, în tăcere. Se uită la femeie și la bărbat, cu inimile strânse de durere, furie și, de asemenea, cu acel sentiment insuportabil și esențial care este mila. Știu imediat că aceștia sunt părinții lui Chahinez Daoud, ucisă pe 4 mai 2021, chiar pe această stradă, de către soțul ei. Nu au uitat nimic din acea zi. Și viețile lor s‑au schimbat. Unii se gândesc să se mute, alții iau somnifere, ca să uite, ca să evite coșmarurile. Așteaptă, cu capetele plecate din respect, sub strigătele unei mame care bate în fereastra vechii case a copilului ei de parcă ar bate în sicriul lui.

---

[1] Jorge Luis Borges, Poezii, traducere din limba spaniolă și prefață de Andrei Ionescu, Polirom, 2023, p. 86.