Marin Cazacu este unul dintre cei mai importanți violonceliști români ai ultimelor decenii, profesor universitar și, din aprilie 2022, director general al Filarmonicii „George Enescu” din București. A studiat violoncelul la București cu Serafim Antropov și Aurel Niculescu, apoi s-a perfecționat la Weimar cu Mező László. Este laureat al unor concursuri internaționale importante, între care cele de la Geneva, Markneukirchen, Leipzig, Bologna și Belgrad.

Din 1983 este solist concertist al Filarmonicii „George Enescu”, iar din 1992 predă la Universitatea Națională de Muzică din București. De-a lungul carierei a dezvoltat și proiecte dedicate noilor generații de muzicieni, între care Festivalul Internațional „Enescu și muzica lumii” și ansamblul Violoncellissimo.

La ediția 2026 a Concursului Internațional George Enescu, Marin Cazacu a făcut parte din juriul Secțiunii Violoncel, prezidat de Arto Noras, alături de muzicieni și profesioniști internaționali precum Frans Helmerson, Enrico Dindo, Inbal Segev, Claudio Bohórquez, Dan Prelipcean, Valentin Răduțiu și Elena Dubinets.

Pentru muzicienii clasici, pregătirea începe adesea la o vârstă la care alți copii încă își descoperă pasiunile. Când ați realizat că muzica și instrumentul dumneavoastră nu sunt doar o pasiune, ci pot deveni profesia dumneavoastră?

Marin Cazacu: Destul de repede. Am început să studiez violoncelul la vârsta de zece ani, în clasa a IV-a, iar în clasa a VI-a știam deja că acesta va fi viitorul meu și că pasiunea pentru muzică nu va dispărea niciodată. În momentul în care intri în această atmosferă de studiu și de disciplină, dar legată de sunete și de creativitate, începi deja să te gândești cum să comunici cu ceilalți prin ceea ce faci. Mie îmi făcea o mare plăcere să pot comunica prin intermediul instrumentului meu. Este, într-adevăr, o pasiune care se naște foarte devreme, pe care o cultivăm toată viața și care nu dispare niciodată. Suntem foarte norocoși că pasiunea pentru muzică ne-a schimbat viața și poate ne aduce într-o lume puțin diferită de ceea ce vedem în jurul nostru. Poate că este și salvarea noastră, și bucuria noastră de a vedea lumea altfel. Noi vedem totul prin intermediul emoțiilor muzicale.

Cum faceți diferența între a exersa multe ore și a studia inteligent și eficient?

Marin Cazacu: Adevărul este că, dacă ai un profesor care știe să îți sugereze ceea ce ai de făcut zilnic, munca se construiește în mod foarte clar. Este ca la sportivii de performanță: exercițiile necesare se sedimentează doar dacă ești foarte disciplinat și le faci constant. Apoi trebuie să păstrezi un anumit nivel tehnic, pe care nu îți mai permiți să îl cobori foarte mult dacă ești permanent angajat în această disciplină. Exercițiile zilnice, care pentru unii pot părea silnice, devin o bucurie atunci când simți că ți-ai făcut datoria față de tine și față de instrumentul tău. Și atunci chiar și exercițiile care altora li se par plictisitoare pot deveni o plăcere.

Când vă pregătiți pentru o competiție importantă sau pentru un concert, cât de mult din muncă este tehnică și cât este pregătire mentală?

Marin Cazacu: Dacă ar trebui să ne luăm după ceea ce spun marii artiști, chiar și Enescu vorbea despre 75% transpirație și doar 25% inspirație. Poate că acest procent diferă de la o persoană la alta, dar munca este predominantă, oricum ai lua-o. Tot ceea ce investim în profesia aceasta se bazează pe o muncă foarte, foarte constantă și eficientă. Eu spun întotdeauna: ca să fiu sută la sută pe scenă, muncesc ca să ajung la 150% în pregătirea de acasă.

Cum vă pregătiți concentrarea pentru acele momente în care sunteți singur pe scenă și știți că nu mai puteți lua totul de la capăt?

Marin Cazacu: Acest lucru se formează în timp. Este vorba despre un anumit tip de mentalitate, de gândire și de autoanaliză: să știi care îți sunt limitele, cum trebuie să le depășești și ce ai de făcut ca să reziști în orice context, să te poți concentra și, mai ales, să aduci pe scenă toate informațiile pe care le ai despre muzică și despre instrumentul tău, pentru ca apoi să ajungi pur și simplu să creezi. Te bazezi pe tehnică și pe pregătirea fizică. Este esențial să cunoști foarte clar aceste lucruri. Cu alte cuvinte, trebuie foarte multă rațiune. Le spun întotdeauna și studenților mei: acasă nu dăm concerte. Acasă devenim foarte raționali, pentru că punem la punct fiecare detaliu, iar pe scenă mă joc pur și simplu cu emoțiile și cu darul de a comunica. Dar am pe ce să mă bazez, pentru că acasă mi-am pus ordine în tot ceea ce am de gând să folosesc pe scenă pentru un concert bun.

Aveți vreo tehnică specială sau vreo metodă anume prin care transformați emoțiile și anxietatea de dinaintea unui concert în energie artistică, în loc să le reprimați?

Marin Cazacu: Nu mi-am reprimat niciodată felul de a fi și de a comunica. Mi-a plăcut dintotdeauna să comunic. Mi-am dezvoltat însă această comunicare cu publicul și am devenit mai convingător pentru că te autoanalizezi permanent. După fiecare concert, primele ore sunt un moment de autoanaliză foarte severă pentru fiecare dintre noi. Îți spui clar: asta nu mi-a plăcut, asta n-a fost bine și așa mai departe. Atunci știi, pentru viitor, ce măsuri să iei. Suntem, într-adevăr, și buni psihologi, dar mai ales ar trebui să fim foarte buni cercetători și analiști ai propriului nostru spirit.

În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul însuși. Câtă atenție acordați respirației, posturii, tensiunii musculare și efectelor fizice ale stresului? Vă antrenați în mod special în acest sens?

Marin Cazacu: Corpul nostru este al nostru, nu al altcuiva, deci îl cunoaștem foarte bine. Când predau, pot avea soluții pentru mine tocmai pentru că mă cunosc, dar pentru alte persoane pot avea doar soluții limitate, fiindcă nu le cunosc îndeajuns de bine. Fiecare organism reacționează diferit. De aceea este bine să te cunoști pe tine, să știi care îți sunt limitele și posibilitățile și să evoluezi pornind de aici. Este vorba, în primul rând, despre autoanaliză și despre a te cunoaște foarte bine.

În termeni practici, cât de important este câștigarea unui premiu pentru a schimba traiectoria carierei unui muzician tânăr? Poate duce la concerte, contacte profesionale, invitații sau oportunități de a lucra cu profesori și orchestre importante. Din acest punct de vedere, ce reprezintă Concursul Internațional George Enescu pentru un tânăr muzician?

Marin Cazacu: Primul lucru pe care ar trebui să îl spun este că un concurs este, înainte de toate, o etapă de pregătire și așa trebuie privit, indiferent dacă îl câștigi sau nu. Important este să te pregătești cu un repertoriu bogat, interesant și diversificat, așa cum sunt cerințele acestui concurs. Cu siguranță vei progresa. Toți cei care se prezintă într-un astfel de concurs au făcut deja un salt în evoluția lor prin simplul fapt că s-au pregătit. Prin această pregătire se sedimentează anumite calități și se rezolvă mai bine anumite probleme tehnice, lucruri care te vor ajuta mai târziu în carieră. Pregătirea în sine este deja un premiu pe care îl câștigi în lupta cu tine. De fapt, nu concurezi cu ceilalți, ci cu tine însuți: să vezi unde ai fost și unde poți ajunge. Sigur că, dacă ajungi să câștigi un premiu la un concurs important cum este Concursul George Enescu, este fantastic, pentru că apar oportunități în plus: concertele pe care ți le oferă concursul, prestigiul premiului în biografia ta și posibilitatea de a fi invitat și de alte instituții culturale din lume. Dar, într-un fel, premiul începe chiar din momentul în care te-ai pregătit.

Ce ați sacrificat până acum sau ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la nivelul profesional la care sunteți?

Marin Cazacu: Cu siguranță am făcut sacrificii, și nu unul singur, ci mai multe. Dar nu regret nicio secundă. Orice sacrificiu am făcut a fost spre bucuria și împlinirea vieții mele interioare. Nu regret nicio secundă faptul că, atunci când eram copil, îi vedeam pe alți copii jucându-se, iar eu studiam la violoncel. Nu regret nicio secundă faptul că îmi petreceam mai multe ore vorbind despre muzică, informându-mă sau citind despre muzică, în timp ce alții făceau cu totul altceva în viața lor privată. Nu regret că m-am pregătit pentru concursuri, că pe unele le-am câștigat, iar pe altele le-am pierdut. Tot ceea ce am făcut m-a împlinit și m-a ajutat să devin o persoană fericită prin muzică.

Privind în urmă la începuturile carierei dumneavoastră, este ceva ce regretați că nu ați făcut mai devreme?

Marin Cazacu: Aș putea spune astăzi că, dacă ar fi fost posibil, ar fi trebuit să încep să cânt la violoncel la cinci-șase ani. Dar, pentru că m-am născut într-un mediu rural, era imposibil. Mai ales că, la momentul respectiv, nici nu știam că există instrumentul numit violoncel. Așa că nu regret nici măcar acest lucru. Acelea erau vremurile. Poate că aș fi vrut să fiu mai repede conectat cu ceea ce se întâmpla la nivel mondial. Noi am trăit, cel puțin eu, în perioada comunistă, când eram destul de izolați în acest spațiu cultural și aveam informații foarte puține despre ceea ce se întâmpla în lume, despre școli, tendințe interpretative și multe altele. Dar nu este o chestiune de regret. Așa a fost viața. Nu mai pot regreta nimic. Mă bucur că, și mai târziu – mai bine mai târziu decât niciodată –, am descoperit ceea ce aș fi vrut să cunosc încă din tinerețe.