Marie-Ange Nguci este una dintre pianistele remarcabile ale generației sale, cu apariții pe scene importante precum Musikverein din Viena, Concertgebouw din Amsterdam, Suntory Hall din Tokyo, Philharmonie de Paris, Tonhalle din Zürich sau Sydney Opera House. A colaborat cu orchestre precum NHK Symphony Orchestra, Rotterdam Philharmonic, BBC Symphony Orchestra și Orchestre de Paris și cu dirijori precum Paavo Järvi, Fabio Luisi, Stéphane Denève, Alan Gilbert sau Mirga Gražinytė-Tyla.

Născută și crescută în Albania, Marie-Ange Nguci s-a mutat la Paris la numai 13 ani, când a fost admisă la Conservatorul din Paris, unde a studiat cu Nicholas Angelich. Pregătirea sa depășește însă zona interpretării pianistice: a studiat și dirijatul la Universitatea de Muzică și Artele Spectacolului din Viena, iar la 18 ani a intrat într-un program doctoral de muzică la City University of New York. Are, de asemenea, un MBA în management cultural. În ultimii ani a apărut tot mai des și în postura de dirijor sau de muzician care conduce orchestra de la pian.

La ediția 2026 a Concursului Internațional George Enescu, Marie-Ange Nguci a făcut parte din juriul Secțiunii Pian. Competiția a propus anul acesta inclusiv o probă de tip „Play & Conduct”, în care semifinaliștii au fost simultan soliști și conducători muzicali ai ansamblului — un format apropiat chiar de una dintre direcțiile artistice pe care Nguci le explorează în propria carieră.

La muzicienii clasici, pregătirea începe adesea la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și pianul nu mai reprezintă doar o pasiune, ci pot deveni o profesie?

Marie-Ange Nguci: Nu cred că a existat o zi anume în care să mă fi trezit și să-mi fi spus: „Asta va fi profesia mea”. Muzica a fost întotdeauna o pasiune și, într-un fel, a rămas așa și astăzi.

Au existat însă momente definitorii. Unul dintre ele a fost decizia de a pleca din Albania și de a mă muta la Paris pentru studii. Aveam 13 ani și a fost o schimbare majoră, care mi-a transformat viața pe toate planurile. Nu știam încă sigur dacă aceasta avea să fie profesia mea, dar nu mă vedeam făcând altceva.

Familia mea mi-a susținut alegerea, iar din acel moment lucrurile au devenit mult mai serioase. Am putut să-mi dedic aproape tot timpul studiului pianului și muzicii.

Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

Cele mai bune sesiuni de studiu pe care le-am avut au fost uneori cele fără instrument: doar eu, partitura și ceea ce se întâmpla în mintea mea.

Când ești la instrument și ai deja o tehnică formată, este foarte ușor să intri într-o rutină. Poți exersa ore întregi și, la final, să constați că o parte dintre acele ore au fost mai degrabă un antrenament mecanic.

Pentru mine, studiul cel mai inspirat și eficient începe uneori prin a deschide partitura și a mă întreba: de ce este această muzică atât de specială? De ce este atât de frumoasă? Ce se află cu adevărat în partitură și ce vine din tradiția interpretativă?

Când elimini pianul și rămâi doar în fața partiturii, ești mult mai expus. Apar întrebări la care poate nu te-ai fi gândit atunci când cântai. Mi se pare un proces fascinant, din care poți învăța foarte mult.

În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât pregătire mentală?

Cel mai important este să găsești echilibrul corect între cele două.

Dacă nu ai suficientă siguranță tehnică, nu îți poți permite să fii spontan. Tehnica este importantă tocmai pentru că îți oferă libertate de interpretare și posibilitatea de a reacționa pe moment.

Inspirația trebuie să aibă ultimul cuvânt, dar ea are nevoie în spate de o pregătire tehnică și mentală foarte solidă: cunoașterea partiturii, controlul respirației și al emoțiilor. Pentru mine, toate fac parte din același ansamblu. Experiența te învață cum să le faci să lucreze împreună.

Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singură pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

Cu cât ești mai bine pregătit, cu atât te simți mai în siguranță.

Concentrarea nu trebuie antrenată doar pentru scenă. Când studiez, de exemplu, este foarte important să închid telefonul și să elimin orice sursă de distragere.

Trăim într-o lume în care totul se mișcă foarte repede și suntem obișnuiți să facem mai multe lucruri simultan. La pian există, într-adevăr, un tip de multitasking: trebuie să te gândești la ceea ce ai cântat, la ceea ce cânți și la ceea ce urmează, dar și să te adaptezi instrumentului, orchestrei sau sălii.

În același timp, trebuie să înveți să te izolezi de ceea ce se întâmplă în jur și să rămâi complet concentrat asupra unui singur lucru. Pentru mine, această capacitate vine din experiență și dintr-o pregătire foarte solidă.

Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

Cred că cel mai simplu mod de a-ți regla emoțiile este să le accepți și apoi să te întrebi de unde vin. De ce sunt nervoasă? Pentru că nu sunt suficient de pregătită? Pentru că nu cunosc suficient de bine instrumentul sau repertoriul? Pentru mine, secretul este să încerc să ajung la rădăcina emoției. Încerc să cunosc cât mai bine partitura și, pe cât posibil, instrumentul pe care voi cânta, astfel încât să reduc surprizele.

Bineînțeles, există și concerte care nu merg așa cum ai planificat. Important este să nu transformi acea experiență într-o sursă suplimentară de anxietate, ci să înveți din ea. Suntem oameni și avem imperfecțiuni. Întrebarea este cum creștem cu ajutorul lor și cum le transformăm în ceva care ne face mai puternici.

În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atentă sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și felul în care stresul se manifestă fizic?

Cred foarte mult într-o abordare holistică, mai ales când vine vorba despre pian. La pian nu ai contact direct cu coarda, așa cum se întâmplă în cazul altor instrumente, și nici cu fluxul de aer, ca în cazul instrumentelor de suflat sau al vocii. Între tine și coardă există claviatura. Trebuie să ajungi să privești clapele ca pe o prelungire a degetelor și a energiei tale.

Corpul și creierul trebuie să lucreze în aceeași direcție. Când aveam de rezolvat probleme tehnice, am încercat să nu lupt împotriva instinctului, ci să-l canalizez astfel încât să obțin sunetul pe care mi-l doream.

Fiecare corp este diferit: avem structuri osoase diferite, mâini și umeri diferiți. De aceea, nu cred că trebuie să lucrezi la tehnică de dragul tehnicii. Tehnica trebuie să fie întotdeauna în slujba muzicii.

Dacă știi foarte clar ce vrei să obții muzical, vei găsi, mai devreme sau mai târziu, soluția fizică potrivită pentru tine. Iar astăzi avem și un avantaj extraordinar: putem urmări online muzicieni din generații, școli și tradiții foarte diferite și putem învăța permanent de la ei.

Cât de mult poate schimba câștigarea unui premiu important parcursul profesional al unui tânăr muzician? Și ce reprezintă, din acest punct de vedere, Concursul Internațional George Enescu?

Astăzi, prin intermediul internetului, avem acces la aproape orice. Dar relevanța unei competiții este aceea că îți oferă o platformă pe care poți fi văzut și auzit.

Dacă interpretezi muzică în sufrageria ta, foarte puțini oameni te vor auzi. Dacă ești însă pe scena unei competiții importante precum Concursul George Enescu, oamenii pot descoperi cine ești, îți pot auzi vocea artistică și își pot aminti ceea ce ai de oferit.

Câștigarea unui premiu aduce, bineînțeles, vizibilitate, dar chiar și simpla participare poate duce la concerte, invitații, contacte profesionale și întâlniri cu profesori sau colegi. O competiție este și o platformă extraordinară de schimb.

Concursul Enescu mi se pare special pentru că încearcă să prezinte muzicienii ca artiști compleți. În semifinală, de exemplu, concurenții au avut și responsabilitatea artistică a orchestrei, în formatul „Play & Conduct”, cântând și conducând ansamblul.

A existat, de asemenea, obligația de a interpreta George Enescu, dar și o lucrare contemporană impusă. Repertoriul a inclus muzică din secolele XX și XXI, compozitoare și creatori mai puțin cunoscuți.

Este o competiție foarte deschisă din punctul de vedere al repertoriului și al abordării artistice. Îi invită pe participanți să fie nu doar concurenți, ci muzicieni compleți și autentici. Mi se pare rar și foarte important.

Ce ați sacrificat și ce ați fi dispusă să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

Singura modalitate prin care aș putea răspunde cu adevărat ar fi să mă întorc în timp, să trăiesc o altă viață și să văd dacă aș fi fost mai fericită.

Bineînțeles că există sacrificii: uneori câteva ore de somn, alteori viața socială sau bucăți importante din copilărie și din tinerețe. În loc să ieși afară și să te joci, petreci ore întregi studiind.

Dar toate aceste lucruri îți modelează personalitatea. Eu nu regret orele de studiu sau timpul petrecut în avioane, călătorind între continente. Nu aș fi cine sunt astăzi fără toate acestea. Când ești împăcat cu alegerile tale, poți merge mai departe fără să le privești permanent ca pe niște sacrificii.

Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

Avem cu toții tendința să analizăm excesiv trecutul și să ne gândim la ce am fi putut face altfel. Dacă aș putea să-i spun ceva versiunii mele mai tinere, i-aș spune să fie mai îngăduitoare cu ea însăși. Să înțeleagă că va exista și ziua de mâine și că nu trebuie să rezolve totul imediat. Încă de foarte tineri trebuie să luăm decizii importante: unde studiem, unde călătorim, în cine avem încredere, ce ascultăm, ce cântăm. Sunt multe alegeri și nu sunt întotdeauna ușoare.

I-aș spune: „Nu este sfârșitul lumii. Nu operezi pe cineva, nu este o chestiune de viață și de moarte. Ia lucrurile pas cu pas. Dacă astăzi nu ai găsit soluția, vei încerca mâine într-un alt fel.” Cred că aceasta este lecția pe care aș transmite-o versiunii mele mai tinere.