Lilya Zilberstein este una dintre pianistele importante ale scenei internationale, cu o cariera construita intre traditia scolii ruse de pian si marile sali de concert ale lumii. Nascuta la Moscova, a inceput studiul pianului la cinci ani, s-a format la prestigioasa Scoala Gnessin si apoi la Institutul Gnessin, iar consacrarea internationala a venit in 1987, cand a castigat Concursul Busoni de la Bolzano. Victoria sa a fost una exceptionala: timp de cinci ani dupa aceea, premiul I al competitiei nu a mai fost acordat.

Dupa plecarea din Rusia, cariera sa s-a dezvoltat rapid in Europa. In 1991 a debutat alaturi de Berliner Philharmoniker sub bagheta lui Claudio Abbado, cu care a colaborat ulterior in mai multe proiecte si inregistrari. De-a lungul anilor a cantat cu orchestre importante din Europa si Statele Unite si a colaborat cu muzicieni precum Martha Argerich si Tabea Zimmermann. Italia ocupa un loc important in parcursul sau profesional si personal: Zilberstein este legata de multi ani de scena muzicala italiana si preda la Accademia Musicale Chigiana din Siena.

La Concursul International George Enescu 2026, Lilya Zilberstein a avut un rol esential, fiind presedinta juriului Sectiunii Pian, functie pe care a detinut-o si la editia precedenta. Din aceasta pozitie, a coordonat evaluarea tinerilor pianisti ajunsi la Bucuresti si a contribuit nu doar la selectarea laureatilor, ci si la componenta pedagogica a competitiei, prin experienta transmisa unei noi generatii de muzicieni.

1. La muzicienii clasici, pregătirea începe adesea la o vârstă la care alți copii încă își caută pasiunile. Când ați înțeles că muzica și instrumentul dumneavoastră nu mai reprezintă doar o pasiune, ci pot deveni o profesie?

Lilya Zilberstein: Cred că, atunci când am terminat Școala Gnesin și am intrat la institut, la institutul de muzică, în acel moment am realizat că totul capătă o direcție profesională. Școala noastră era organizată deja într-o manieră profesională încă din copilărie. Pentru mine a fost foarte natural să trec de la școală la institut. Profesoara mea mi-a găsit deja viitorul profesor și avuseserăm un contact înainte, pentru că ea fusese bolnavă și el îmi dăduse deja câteva lecții. Așa că am avut această legătură înainte de a deveni studentă acolo. Prin urmare, e greu de spus. Pentru mine n-a fost ca și cum ar fi existat un punct anume și, începând de atunci, eu… să știu asta. A fost un fel de acumulare treptată.

2. Cum vedeți diferența dintre a repeta mult și a studia inteligent?

L.Z.: Am o poveste legată de asta, pentru că acum am o muncă dublă: cânt în concerte, trebuie să studiez pentru concerte, și mai am și activitatea didactică – e multă predare, am o clasă întreagă de elevi și trebuie să-mi organizez orele extrem de eficient. Da, așa că nu pot spune că doar «m-am jucat» [n.red.: făcut sport / m-am antrenat relaxat]. Desigur, cânt piesele, dar trebuie să mă mișc și mai repede, pentru că am din ce în ce mai puțin timp pentru mine. Iar asta, într-un fel, nu e tocmai un lucru bun; îmi dau seama de asta. Așa că acum, în timpul verii, am studiat chiar foarte mult, pentru că am avut doar… adică am avut cursurile mele de măiestrie (masterclasses), dar am avut și concerte în care am studiat cu adevărat ore în șir, compensând ceea ce îmi lipsise înainte. Așadar, este o fațetă dublă: să studiezi, să predai, să cânți și așa mai departe. Prin urmare, e un răspuns dificil la această întrebare, nu e o certitudine de o sută la sută. Da? Vedeți, pe de o parte spun că am mai puțin timp și că trebuie să scot mai mult din el, iar pe de altă parte studiez mai multe ore pentru că le am la dispoziție vara

3. În pregătirea pentru un concurs important, cât înseamnă muncă tehnică și cât înseamnă pregătire mentală?

L.Z.: Sunt ambele. Nu separ niciodată tehnica de ideea piesei sau de analiză. Totul este la un loc. E imposibil să separi doar aspectul tehnic. Tehnica, așa cum înțeleg eu ce întrebați, înseamnă pasaje sau memorie ori mai știu eu ce, dar ele vin la pachet. De exemplu, nu există o singură metodă prin care să memorăm într-un anumit fel. Eu memorez pe măsură ce cânt. Așa că, cu cât cânt de mai multe ori, cu atât memorez mai repede piesa, totul depinzând, bineînțeles, de lungime și de faptul că piesa e mai dificilă sau mai ușoară. Partea mentală… știți, a existat o replică a lui Joseph Hofmann care spunea că sunt patru modalități de a memora muzica: la pian, cu partitura în față; la pian, fără partitură; cu partitură, dar fără pian; și fără partitură, fără pian. Deci, doar în minte. Da, asta se aplică în special pentru memorare, dar funcționează pentru orice. Când cânt o piesă nouă și o memorez, ea începe să-mi cânte în cap, așa că uneori – de exemplu, există o piesă destul de dificilă pe care o cânt de vreo 40 de ani, Preludiu și Fugă de Taneev. Este o piesă foarte frumoasă. El a fost elev al lui Ceaikovski, iar aceasta este singura sa piesă pentru pian și este absolut minunată. Îmi place foarte mult să o cânt mereu. Dar am învățat-o în patru zile, pentru că atunci când am început-o și am studiat-o la început, apoi m-am dus să mă culc, iar în somn, într-un vis, nu reușeam să conectez vocile. Erau cam așa și nu se legau. Așa că m-am trezit probabil în a treia zi și am spus: «Acum chiar o învăț», așa că am cântat-o din ce în ce mai des. Fuga nu este foarte lungă, are doar 4 minute. Dar am vrut să o învăț în liniștea somnului. Așadar, au existat momente în viața mea în care am procedat așa

4. Cum vă antrenați concentrarea pentru momentul în care sunteți singur pe scenă și știți că nu puteți relua nimic?

L.Z.: Urmăresc partitura. Asta le spun mereu studenților mei când cântă în concerte sau la concursuri: urmăriți partitura, de la prima notă până la ultima. Sunt cazuri în care pe la penultima pagină li se pare că se apropie, sau zic «Gata, am terminat, văd sfârșitul», iar atunci se întâmplă ceva cu un minut înainte de final, pentru că persoana respectivă e deja cu gândul: «A, piesa e gata…». Se mai întâmplă și altceva – cam ca atunci când sunt în turneu, mâine am concert, iar poimâine plec spre casă. Prin urmare, eu nu mă gândesc că mă întorc acasă până nu termin concertul. Așa că tata este mereu foarte nerăbdător. El locuiește în Hamburg, iar eu în Viena, dar vorbim în fiecare zi la telefon: «Când vii acasă?». Iar eu îi spun: «Nu mă întreba asta până nu termin concertul», pentru că el vrea să știe că am ajuns deja, în timp ce eu mai am încă un concert în față. Ei bine, e o situație similară: când cântăm, trebuie să mergem cu adevărat până la ultima notă, nu până la ultima pagină sau până la pagina dinaintea ei, pentru că se poate întâmpla oricând ceva chiar și pe pagina dinaintea finalului, din păcate. Așa că îi învăț cu adevărat pe studenții mei să gândească așa și să urmeze partitura.  

5. Aveți o metodă prin care transformați emoțiile în energie artistică, în loc să încercați să le eliminați?

L.Z.: Nu am nicio metodă anume. Știu că, și dacă am emoții, când ajung la pian, mă voi concentra asupra acestui lucru, iar atunci starea de nervozitate va dispărea. Sunt pur și simplu sigură de asta. Eu doar îmi spun mereu: «Lăsați-mă doar să mă așez acolo». Am o poveste foarte amuzantă: acum mulți ani, acum 20 de ani, am cântat la Moscova alături de Maxim Vengerov. Eram stresați că nu vom ajunge la sală din cauza traficului uriaș, așa că am spus că vom merge pe jos mai repede decât am fi mers cu mașina, pentru că era chiar în centrul orașului. Și au fost o mulțime de peripeții, mi-am rupt chiar și lanțul pentru că eram pe fugă. Apoi am ajuns pe scenă și a fost cel mai bun loc în care puteam fi. Nu era nicio agitație. Am cântat muzică minunată, chiar și cu camerele de televiziune prezente, și asta pentru că se întâmpla la Moscova, la 16 ani după ce cântasem acolo ultima oară – era prima dată după 16 ani când mă întorceam în acea țară. I-am povestit această întâmplare unei prietene din America, iar ea mi-a spus: «Aceasta este diferența dintre mine și tine: eu mă duc pe scenă, iar tu te relaxezi pe scenă». Nu pot spune că mă relaxez, dar sunt în elementul meu, în starea mea de a fi acolo.

6. În muzica clasică, corpul este aproape la fel de important ca instrumentul. Cât de atent sunteți la respirație, postură, tensiune musculară și la felul în care stresul se manifestă fizic? Vă pregătiți în mod special pentru acest aspect?

L.Z.: Nu, dar am grijă de postură și, uneori verific ce trebuie să fac; știți, e vorba mult despre încheietura mâinii, despre poziția mâinii, așa că uneori trebuie să corectez asta. M-am accidentat acum 5 ani și de atunci mă concentrez și mai mult pentru că m-am accidentat aici, la mâna stângă, aici, și am căzut. Și, o perioadă mai lungă, chiar și acum, uneori, când aceste două degete se întâlnesc, când două sunete se suprapun pe claviatură, asta mă deranjează. Așa că, în special din cauza asta, încerc să evit ca ele să se ciocnească. Dar nu există nicio posibilitate să mă stresez sau să mă consum din cauza asta. Pur și simplu se întâmplă.

7. Cât de mult poate schimba, în mod concret, un premiu important traseul profesional al unui tânăr muzician? Aduce concerte, contacte, invitații, acces la profesori sau orchestre? Din această perspectivă, ce înseamnă Concursul Internațional George Enescu pentru un tânăr muzician?

L.Z: Fiecare concurs are reguli diferite și conexiuni diferite. Știu că aici câștigătorii se întorc și susțin câteva concerte. Depinde de fiecare concurs în parte câte concerte obțin câștigătorii.

De exemplu, acum câteva luni i-am scris lui Roman Lopatynsky, care a câștigat acum doi ani și pe care îl știam de la un alt concurs din Italia, din 2015 – pur și simplu personal îl cunosc, nu i-am fost niciodată profesoară sau ceva de genul acesta –, iar el locuiește în Kiev. Așa că i-am scris: «Salutări, ce mai faci?», pentru că acum trece prin situația asta teribilă, orașul lor fiind bombardat în fiecare zi. Și i-am scris că merg la București, iar el mi-a răspuns: «Chiar acum am fost la București», pentru că fusese acolo în deschidere. Așa că m-am bucurat foarte mult că este aici și sper să mai aibă apariții. Prin urmare, depinde de modul în care competiția gestionează relația cu organizatorii pentru a obține mai multe concerte pentru câștigători. Din perspectiva carierei, urmăresc și eu lucrurile – pentru că am câștigat Concursul Busoni, urmăresc acest concurs de aproape 40 de ani și am observat, analizând parcursul de-a lungul a mulți ani, că uneori dispare chiar și premiul întâi. Cu toții primesc… toți am avut parte de aceeași situație: pentru locul întâi există un număr uriaș de concerte, cam 60 sau ceva de genul acesta. Da, nu știu dacă le-am cântat pe toate sau poate vreo 40 de pe acea listă, agentul meu s-a ocupat de asta. Însă pe atunci încă locuiam la Moscova, așa că nu am verificat cu adevărat, nu am luat lista ca să bifez: «Aici am fost, aici n-am fost». Nu știu. Dar să zicem că locul întâi primește 16 concerte, acum primesc mai multe, primesc CD-uri, primesc diverse alte lucruri – eu n-am primit CD pe atunci. Totuși, nu știu de ce depinde asta. Poate că unii cântă aceste concerte, dar poate că nu s-au dezvoltat cum trebuie, poate au fost obosiți sau nu s-au pregătit bine. Habar n-am. Așa se face că unii dintre câștigătorii premiului întâi continuă să cânte, alții chiar dispar, iar despre locurile doi și trei nici nu știu ce se întâmplă. Prin urmare, e diferit; uneori, ocupantul locului al patrulea obține mai multe concerte decât, na… Așadar, e mereu diferit, nu există reguli bătute în cuie despre cum evoluează lucrurile. Deloc, da? Nu există o poveste fixată care să indice că neapărat așa va fi sau că va lua o turnură descendentă, ca să zic așa.

8. Ce ați sacrificat deja și ce ați fi dispus să sacrificați pentru a ajunge la acest nivel profesional?

L.Z.: Doar ce am spus: … adică eu nu știu ce e acela un sfârșit de săptămână și nu știu ce este aceea o vacanță. Ăsta e un lucru neplăcut. Vacanța ne e necesară, dar în timpul anului predau la universitate și cânt, iar vara poate că am mai multe seri de cântat și e greu de spus, dar mă refer la timpul liber, însă mie îmi face plăcere, așa că felul meu de a mă relaxa este făcând asta. Așadar, e greu de zis. Dar le spun mereu studenților mei: «Trebuie să știți că nu există vacanță, nu există weekend»

9. Privind în urmă, ce regretați că nu ați făcut la începutul carierei?

L.Z.: Cum aș putea să regret ceva ce nu s-a întâmplat? Nu mi-am putut alege cariera, știți, am cântat cu orchestre mari, cu Claudio Abbado, am cântat cu James Levine, am cântat cu, mulți dirijori ruși celebri din garda veche – așa că au îmbătrânit și ei odată cu trecerea timpului –, cu Dmitri Kitaenko și Vladimir Fedoseev, cu Vasili Sinaiski. Am cântat cu mulți, sunt amintiri frumoase; bine, Claudio Abbado nu mai este printre noi, dar chiar ieri i-am povestit colegului meu Anthony Folk despre mine și Claudio Abbado la repetiții, iar lui i s-a părut interesant, m-a întrebat cum a decurs totul. Și lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă. Vă pot spune că în țara dumneavoastră am ajuns cu doar doi ani înainte să împlinesc 60 de ani, a fost prima oară când am venit în România, și asta nu e chiar așa de departe. Adică, în Italia sunt stabilită din ’87, în România am ajuns prima oară acum doi ani și am cântat pentru prima dată aici și la Cluj acum doi ani. Așadar, geografia lumii este mare. Tot acum trei ani am fost pentru prima dată în Australia, iar în aceeași călătorie am ajuns acum trei ani și în Malaezia. Așa că lista locurilor unde încă n-am ajuns este lungă. Prin urmare, totul continuă, într-un mod diferit – poate nu cu orchestre la fel de mari, dar e în regulă, asta este viața.