Noah Baumbach revine cu un film care jongleaza cu melancolia si umorul amar: Jay Kelly il are in centru pe Jay (George Clooney), un star in etate care porneste intr-un «turneu» european ce devine o confrontare cu greselile, pierderile si mostenirea sa artistica. Scenariul, semnat de Baumbach impreuna cu Emily Mortimer, urmareste relatia complexa dintre Jay si managerul sau loial, Ron (Adam Sandler), iar ritmul alterna momente intime cu replici taioase despre pretul celebritatii.
 Jay Kelly este un film cu o estetica calda, aproape nostalgic-vintage. Baumbach, cunoscut pentru portretele sale de personaje afectate de anxietati moderne, spune ca a vrut un film care sa vorbeasca despre remuscare dar si despre bucuria (uneori ironica) de a fi artist.
O parte consistenta a filmului a fost filmata in Italia (Toscana fiind vedeta): Pienza, Montalcino (la cunoscuta crama Argiano), Arezzo si alte localitati renascentiste apar ca decoruri reale pentru festivalurile si dineurile din film.

Pe langa locatiile italiene, echipa a lucrat in Anglia (inclusiv studiouri precum Shepperton/Farnborough pentru interioare si scena trenului) si in Statele Unite, rezultand un traseu european care da filmului aerul unui «grand tour» cinematografic. Imaginile cu dealurile toscane si scenele de tren sunt printre cele mai comentate elemente vizuale.

Interviurile din campania de promovare au reliefat chimia dintre protagonisti.

 Laura Dern — parte a distributiei vaste — a vorbit despre placerea de a lucra din nou cu Baumbach si despre modul in care filmul jongleaza intre comedie si drama; Adam Sandler a discutat, in convorbiri cu publicatii, despre provocarea de a ramane credibil ca sprijin emotional al unui personaj atat de solitar. George Clooney, intr-un interviu si prin anecdote promovate in materiale, a acceptat tonul auto-ironic al filmului, remarcand ca anumite detalii — rider-ul excentric cu cheesecake din film — se inspira din excentricele istorii din viata reala a vedetelor.
Jay Kelly a fost prezentat in competitia unor festivaluri importante si a impartit criticii intre elogii pentru interpretarea lui Clooney si Sandler si observatii legate de tonul uneori auto-referential al filmului. Finalul — un amestec de regret si dorinta de a «o lua de la capat» — a starnit dezbateri: unii critici il vad ca o concluzie emotionanta, altii ca pe un semnal amestecat intre speranta si nostalgie. In ansamblu, filmul functioneaza atat ca portret de personaj, cat si ca reflectie meta-cinematografica despre ce inseamna sa fi milioane de oameni aplaudandu-te — si ce cost are asta.