In urma cu 30 de ani, intr-o pestera din Slovenia, arheologul Ivan Turk a descoperit ceea ce este considerat astazi cel mai vechi instrument muzical din lume.

In timpul unor sapaturi arheologice in pestera Divje Babe, Turk a gasit un fragment de os de urs de pestera, perforat cu patru gauri, care a fost ulterior identificat drept un flaut. Datat intre 50.000 si 60.000 de ani, artefactul a fost atribuit oamenilor de Neanderthal si a fost numit flautul de la Divje Babe, dupa locul descoperirii.

Flautul a fost gasit in apropierea unei vetre stravechi, intr-un strat arheologic in care au fost descoperite si unelte de piatra caracteristice culturii musteriene. 

Pestera era utilizata in principal de ursii de pestera, dar, in anumite perioade ale epocii glaciare, a fost locuita temporar de neanderthalieni si ulterior de Homo sapiens. 

Flautul este cu cel putin 20.000 de ani mai vechi decat cele mai vechi instrumente muzicale cunoscute pana atunci, realizate de oameni moderni, ceea ce a dus la o reevaluare profunda a modului in care sunt perceputi neanderthalienii.

Specialistii de la Muzeul National al Sloveniei au analizat artefactul si au respins ipoteza ca gaurile ar fi fost provocate de muscaturi de animale. Cu ajutorul unor experimente practice si al replicilor, s-a demonstrat ca orificiile au fost realizate intentionat, cu unelte din piatra si os, printr-o tehnica precisa: se sapa o adancitura cu un varf de piatra si apoi se perfora osul cu un alezor din os.

In 2011, Ljuben Dimkaroski, trompetist in orchestra Operei din Ljubljana, a primit o replica fidela a flautului si a inceput sa exploreze capacitatile acustice ale acestuia. 

Spre deosebire de instrumentele moderne, flautul de la Divje Babe necesita o abordare aparte, iar rezultatele au fost documentate intr-un scurtmetraj realizat de Saso Niskac. In film, Dimkaroski interpreteaza fragmente din opere de Beethoven, Ravel, Albinoni, Dvorak, cantece traditionale slovene, dar si improvizatii care imita sunetele unor animale.

Muzicologul Bob Fink a sustinut inca din 1997 ca pozitionarea gaurilor pe flaut corespunde notelor do, re, mi si fa dintr-o scara diatonica. Distanta dintre orificii reflecta existenta unui intreg ton si a unui semiton, ceea ce sugereaza ca instrumentul se incadreaza perfect intr-un sistem muzical diatonic, fie el antic sau modern. 

Fink a subliniat ca o astfel de configuratie nu putea fi intamplatoare si ca obiectul a fost conceput cu o intentie muzicala clara.

Descoperirea a zdruncinat teoriile conform carora neanderthalienii erau fiinte primitive, lipsite de viata spirituala sau expresivitate artistica. Flautul deschide posibilitatea ca erau capabili de o activitate abstracta profund umana: crearea muzicii. Reconstituirea metodei de fabricatie a aratat ca gaurile au fost realizate cu precizie si intentie, ceea ce implica un nivel inalt de coordonare, atentie si sensibilitate acustica.

Flautul masoara 11,4 cm si este expus astazi in cadrul expozitiei permanente „Cele mai vechi povesti de la rascrucea drumurilor” de la Muzeul National al Sloveniei. Desi unii cercetatori sustin in continuare ca osul ar fi fost ros de hiene, majoritatea opiniilor stiintifice actuale recunosc caracterul intentionat al perforatiilor si valoarea simbolica a obiectului.

In anii 2000, au fost descoperite in Germania, la Hohle Fels, flauturi realizate din oase de vultur si de mamut, datand din aceeasi perioada. Totusi, acestea sunt asociate cu Homo sapiens si sunt mai tinere cu cel putin 20.000 de ani decat flautul din Slovenia.