Expozitia lui Dumitru Gorzo, „Vrea cineva sa fie eu?”, ramane deschisa la Muzeul de Arta Recenta (MARe) pana pe 18 ianuarie 2026. Proiectul a fost deschis in toamna acestui an si ocupa atat interiorul, cat si exteriorul muzeului, cu lucrari noi, gandite special pentru acest spatiu – de la desenul monumental cu creta albastra de pe fatada, pana la lucrarile din ultimul nivel, in care linia devine culoare si pictura.

Intr-un interviu anterior publicat pe Urban.ro cu Gorzo, artistul vorbeste despre procesul sau de lucru si despre modul in care intelege aceasta expozitie. Acum va prezentam viziunea curatorului Dan Popescu asupra aceluiasi proiect, intr-un dialog care functioneaza ca un tur ghidat prin expozitie, de la strada si fatada pana la „balaurii” interiori.

Colaborarea dintre Dan Popescu si Dumitru Gorzo este una de lunga durata, documentata inca de la inceputul anilor 2000, cand Popescu a deschis H’art Gallery la Bucuresti si a construit nucleul galeriei in jurul artistilor din propria generatie – intre care se numara Gorzo, Gili Mocanu si Nicolae Comanescu – cu care lucreaza constant de peste doua decenii. In tot acest timp, Popescu a fost descris drept „curatorul de anduranta” al lui Gorzo, insotindu-l atat in experimentele urbane devenite celebre, precum seria „coconi”, cat si in proiecte de galerie sau in initiative recente in care artistul si-a mutat temporar atelierul in spatii de expunere.

Expozitia de la MARe este, in acest sens, un nou varf intr-o colaborare veche, construita pe incredere, loialitate si pe familiaritatea foarte precisa cu modul de lucru al artistului.

Pentru Dan Popescu, primul lucru important este chiar faptul ca muzeul isi asuma un astfel de gest cu un artist roman in viata, cu lucrari noi, nu cu o retrospectiva comoda.

„In primul rand, e prima expozitie a unui artist roman in tot muzeul asta. Daca am ales sa expunem un roman, urmatoarea alternativa era: un roman viu sau un roman mort, un artist roman viu sau mort? Am ales varianta cea mai grea, un artist viu. Si aici aveam doua variante: sa facem o retrospectiva sau sa existe lucrari noi complet, eventual chiar site-specific. Si atunci, optand iarasi pentru varianta cea mai grea, lucrari noi, am ales varianta asta pentru ca, de obicei, e putin cam trist sa faci o retrospectiva a unui artist care totusi e la mijlocul carierei. Gorzo este si probabil singurul, daca nu unul din doi sau trei artisti care ar putea accepta o asemenea provocare, sa faca lucrari noi intr-un spatiu atat de mare. Si, mai mult decat atat, sa pluseze si sa faca si ceva cu fatada, care sa fie non-invaziv intr-o anumita masura, specific si, datorita tehnicii, si efemer.”

Expozitia incepe in strada, cu o interventie pe fatada neagra a muzeului, realizata cu creta albastra. Lucrarea e gandita de la bun inceput ca ceva temporar, care interactioneaza cu ploaia si cu trecerea timpului. Creta albastra nu ramane neschimbata: ploaia devine parte din lucrare, o face sa „lacrimeze” si sa curga pe caramida inchisa la culoare.

„Una dintre problemele artei publice e ca, la un moment dat, devine redundanta. Insa in cazul lui Gorzo, in povestea asta se intalnesc multe idei si este o lucrare discreta, in continua transformare, dinamica. Lucrurile apar si dispar la fel de natural, putin accelerat. Este si o forma de respect a prezentei celuilalt, in sensul ca nu e o treaba care vine si o sa infecteze continuu si net, la nesfarsit, ochii altora. La ploaie o sa se scurga si o sa se stearga incet-incet. Am facut niste teste pe partea cealalta, am prins niste furtuni. Probabil va ramane ceva… daca va ramane.”

Figura care se repeta pe fatada – un corp in postura de cruce – este unul dintre motivele centrale ale lui Gorzo din ultimele decenii. 

Pentru curator, miza e dubla: studiul corpului si testarea limitelor sensibilitatilor din spatiul public.

„S-a pus la un moment dat intrebarea: de ce acelasi icon, acelasi motiv, care e delicat? E pana la urma un om in postura de cruce. Nu trimite clar la crucificarea lui Iisus. Si de ce s-a rezumat sa faca doar asta? Raspunsul este pentru ca, intr-adevar, miza acestei expozitii porneste de la desen. Practica lui este desenul. Si, practic, daca vrei sa iti iei o lectie de desen, cum o face el cu creta pe aceasta fatada intunecata, blackboard, nu schimbi motivul, vezi ce se poate face cu acelasi motiv. Si diversitatea este covarsitoare.”

“Practic e un studiu al corpului. El marturisea ca a trait in Ieud, judetul Maramures, multa vreme, pana la vreo 14 ani. Si acolo, mai ales in perioada comunista, nu existau imagini. Imaginile erau in biserica de obicei, iar prima nuditate, spre exemplu, e tot in biserica, acolo a gasit-o. Studiul acesta asupra corpului a pornit de la aceasta imagine.”

“Pe de alta parte, Gorzo problematizeaza natura acestui icon in a functiona in spatiul public, pentru ca stim foarte bine cam care sunt sensibilitatile, si de-o parte, si de alta, ale celor care au sensibilitati fata de aceasta imagine. Faptul ca tu te plasezi in aceasta limita foarte delicata, in care risti cumva sa superi pe toata lumea. Este un semn ca artistul contemporan e inca un trecator. Iar la interior veti vedea ca lucrurile continua in sensul asta logic, legat de linie, de desen.”

Odata intrat in muzeu, traseul propus de curatori urmareste transformarea desenului in relief si apoi in pictura. Totul pleaca dintr-un gest: linia.

„La primul etaj vei vedea desene si niste basoreliefuri facute practic prin linia respectiva, care taie materialul lemnos si produce, prin umflatura, basorelief. Deci linia, taietura, umfla si creeaza sculptura. Mai incolo, printr-un anumit tip de tehnica proprie, de serigrafie improvizata, o sa vezi cum linia devine incet-incet, rugineste, se umfla si devine chiar pictura.

Si toate lucrurile astea, la un moment dat, ajung in ultimul etaj sa devina un buchet, sa devina foarte variata toata situatia, pornindu-se de la cateva imagini ale unui desen, care dupa aceea se dezvolta aproape fractal, intr-un soi de arbore interesant pe tot parcursul perioadei.”

“Desenul este punctul de inceput, dar este si basorelief in acelasi timp. De exemplu, textura de panou multistratificat iti da un ecou al liniei. Ecoul acesta al liniei creeaza plasticitate si volumul curbeaza cumva spatiul, urmand spatiul. Linia-taietura, care curbeaza spatiul, produce sculptura.”

Tehnica cu plasa de tantari, rasina si nisip transforma desenul intr-un fel de pixel analogic, repetat in straturi, uneori aproape stereoscopic.

„Asta e practic sita de serigrafie pe care o foloseste. Totul porneste de la un desen. Desenul respectiv, o sa vezi mai sus, este transferat pe o plasa de tipul asta. Asta e o plasa de tantari. Primul pas o sa il vezi mai sus: este pe desenul respectiv sa vina cu un soi de rasina, iar pe rasina respectiva este impregnat nisip. Nisipul creeaza asa un soi de impasto, dar in acelasi timp creeaza si o sita prin care tu poti crea acest rosu. E un joc intre negativ si pozitiv.

Al doilea pas e asta. Vezi, desenul initial este, dupa aceea, dat cu o rasina. Rasina este impregnata in nisip si, dupa aceea, alea de jos sunt suflate cu rosu, sa zicem, prin care zona asta ingrosata a desenului, datorita lichiditatii rasinii, produce linia transparenta de jos. Deja suprapunerea asta creeaza picturalitate, incepe sa creeze picturalitate. Pac, pac, pac, pac! Plus ca exista acest tip de efect aproape pixelat al liniei digitale. Ea devine pixeli intr-un mod ciudat, dar nu e un pixel digital, ci e un pixel analog, intr-un fel, produs de catre plasa. Si chestiunea asta e cu neputinta de facut cu mana, dar in acelasi timp are plasticitatea mainii si a intentiei vechi.”

In expozitie reapar motive care au existat si in seriile mai vechi ale lui Gorzo – capete taiate, membre sfartecate, flacari, opincile retezate. 

Pentru Dan Popescu, aceste imagini au functionat uneori ca o anticipare intuitiva a unor violente reale.

„La etajul 1 o sa vezi niste obsesii mai vechi ale lui, imagini care tot revin: membre sfartecate si capete taiate. Exista o serie, spre exemplu, pe undeva prin 2003–2004, de capete rostogolite, opinci taiate, flacari, chestii de genul asta, care anticipau intr-un mod ciudat situatiile de decapitari ale ISIS care vor urma la doi sau trei ani. Lucrurile astea tot revin si rezista intr-un anumit fel in timp.” 

“Zona asta de premonitorii aproape pe care au avut-o si pe care o mai au cativa artisti romani nu vine din rational, sunt intuitive, absolutamente intuitive, si nici nu iti dai seama pe moment ca anticipeaza ceva. Retroactiv iti dai seama ca ele au anticipat ceva. Asta pentru ca exista probabil o acumulare de tensiune colectiva, iar artistii cu asta lucreaza, cu genul asta de lumi interioare. Iar lumile interioare nu sunt doar individuale, ci ele sunt interconectate. Am observat de multa vreme ca artistii pescuiesc cam in acelasi lac si, la un moment dat, prind acelasi peste, chiar in sensul temelor. Imi aduc aminte de o situatie personala, in care eu, fiind galerist, vizitam mai multe studiouri, ateliere, si vorbeam cu un artist si cu celalalt artist. Ei nu vorbeau intre ei, ajungeau la aceeasi situatie, in care eram eu acuzat ca as fi dus vorba. Dar nu e in nici un caz. Lucrurile chiar se petrec in sensul asta.”

Albastrul este neutru si, in acelasi timp, conecteaza satul romanesc cu cartierul nomenclaturii.

Culoarea aleasa pentru desenul de pe fatada nu e intamplatoare. Albastrul are, pentru curator, mai multe straturi de sens.

„Albastrul este o culoare neutra din punct de vedere al asociatiilor pe care noi le facem. Albastrul este si albastrul casei, cu care fiecare taran isi reimprospateaza casa inainte de Paste, si albastrul pe la manastirile pe care le iubim atat de tare, nu? Pe de alta parte, gandeste-te ca sunt facuti acesti Christ-i pe diagonala fata de casa lui Ceausescu, exact in acest cartier unde statea nomenclatura intr-o vreme. Desi interventia este non-invaziva, efemera, nici nu deranjeaza, nici nu maculeaza, este chiar eco friendly. Si, totusi, uite cum problematizeaza, are multe intelesuri.”

Gorzo vine dintr-un „spatiu magic plin de zei” si lucreaza cu monstri si balauri interiori.

Pentru Dan Popescu, o parte din forta imaginilor lui Gorzo vine dintr-un contact vechi cu un univers arhaic si magic, in care monstrul e o forma de adevar direct.

„Gorzo are zona asta arhaica a lui, ste un fel de ultim om, artist care a mai trait intr-un spatiu magic. Spatiul magic asta e plin de zei: zeul vine ca monstrul, el nu vine intr-o zona familiara. Inainte, in zona proto-crestina, venea ca monstrul mascat. Iar chestiunile astea abisale, omul asta, monstruozitatea este, de fapt, vorba pe sleau a sufletului. In privinta asta, Gorzo este un artist introspectiv. Ne vorbeste despre sufletul lui si despre toti balaurii care revin, revin si care au legatura si cu noi. Si spatiul asta al nostru inca mai bolboroseste. Patul asta traditional, cumva, este invocat de toti marii artisti, de la Brancusi pana la Paul Neagu, Bernea… si poate si cei contemporani. Tine de un anumit tip de sinteza, care iti este data de arhaismul asta endemic pe care il avem.”

„Gorzo tot timpul livreaza frumusetea printr-un pumn in gura. Nu ti-o da asa frumos, cu curtoazie, ci mai direct, de multe ori mai dur. Exista si aceasta solutie.”

Biletele pentru expozitia „Vrea cineva sa fie eu?” pot fi achizitionate online aici sau direct de la casa de bilete a muzeului, in timpul programului de vizitare (marti–duminica, 11:00–19:00). Pe 1 decembrie, intrarea este gratuita.

Interviu Gorzo: „Poate ar fi cazul sa schimbam parerea ca atelierul e musai acest loc sacru in care au acces numai alesii iar artistul tine o liturghie culturala.”