„În urmă cu câteva luni, am primit, pe computer, scrise cu un singur deget și fără diacritice, cele nouăsprezece povești adevărate care alcătuiesc volumul Vărul Alexandru. Autorul, care a împlinit 78 de ani, mă ruga să-i spun ce părere am. Primindu-le, am surâs. Nu i-am dat nici o șansă. Nici cea mai mică. Nimeni pe lume, mi-am spus, începând să scrie la o asemenea vârstă, nu a putut da ceva literar valabil. Cultura lui umanistă se reducea de altfel la istorici și politologi francezi. Cu literatura nu avusese niciodată o bună întâlnire. Afară de epistole ocazionale, scrise cu haz, nu știam să fi produs vreodată ceva. Știam că seara, târziu, îi plăcea să facă focul în căminul din living și să se uite la jocul flăcărilor, sorbind un Côtes du Rhône și trăgând dintr-o pipă. Dar nu știam că se apucase de scris. L-am întrebat de unde i se trage. Am scris pentru ca mi se părea că am ceva de spus. De unde a învățat să scrie, la peste 70 de ani? Cu această întrebare în minte, m-am grăbit să dau cartea la tipar. Ce carte superbă!“ — Gabriel Liiceanu

ADRIAN OPRESCU s-a născut la 24 august 1929 în orașul Caracal din județul Romanați, într-o familie fără griji materiale (tatăl era negustor cu vază în oraș, iar mama, învățătoare). Studiile gimnaziale le urmează în localitate, la impozantul liceu „Ioniță Asan“. Este atras de lectură: cărți de popularizare a științei, explorări geografice, istorie. În 1948, în ultima clasă de liceu, în discuțiile din pauze cu colegii, face considerațiuni ireverențioase la adresa ocupației sovietice și a proaspăt instauratului regim comunist din România. Drept care, un an mai târziu, la 15 octombrie 1949, fiind student în primul an la Academia Comercială, este arestat și i se înscenează un proces politic: este acuzat că ar fi făcut parte dintr-o organizație subversivă, inventată ad hoc de Securitate, cu numele straniu de „Tineretul Regalist Revoluționar“. Este condamnat doi ani „pentru atitudine dușmănoasă la adresa regimului popular“. Face închisoare la Craiova și lagăr la Canal. Este eliberat la 21 decembrie 1951 și i se stabilește domiciliu forțat la Caracal. Reușește totuși, trăind în clandestinitate, să se angajeze ca „brigadier crescător porcine“ la o fermă de stat de lângă București. În 1956 domiciliile forțate se anulează și se stabilește legal în București. E angajat ca normator, apoi ca economist, la Cooperația Meșteșugărească. Se căsătorește și are un băiat. Face Facultatea de Drept la fără frecvență. Are, în permanență, obsesia părăsirii României comuniste. În 1974, la 45 de ani, reușește să ajungă la Paris, lăsându-și ostatici în țară soția și copilul. Printr-un concurs de împrejurări favorabil, la doi ani după plecarea din țară, își recuperează familia. La 46 de ani se înscrie, tot la fără frecvență, la Arts et Métiers, unde urmează studiile superioare de microeconomie și contabilitate. După patru ani obține diploma de absolvire. Este angajat contabil-șef la asociația de asistență socială a lui Père Joseph, „Aide à Toute Détresse Quart Monde“. Se pensionează în 1994. Își dedică timpul lecturilor și călătoriilor. În ultimii ani, socotind că are ce spune în marginea celor trăite, a simțit nevoia să scrie. La 77 de ani oferă spre publicare Editurii Humanitas primul său manuscris.

Cartea a aparut la Editura HUmanitas si o gasiti aici

Fragment Vărul Alexandru și alte povești adevărate

Colțul meu de rai

Cezieni

Amintirile mele clare încep de la vârsta de cinci ani. De atunci nu am mai uitat nimic. Numai cã, pe vremea aceea, totul era supradimensionat, totul părea imens. Locul cel mai atrăgător pentru mine era la bunici, la Cezieni, un sat așezat la 10 km nord-vest de Caracal. Personajul principal de acolo era bunicul însuși, un uriaș foarte prietenos dupã care mă țineam scai. El putea totul și știa totul. Înalt, bine clădit, purta mustață și favoriți, prin care mie îmi plăcea să-mi trec degetele. Cred că și lui îi plăcea când o făceam, pentru că mângâierea degetelor unui copil e ușoarã ca fulgul și are inocența copilăriei înseși. Avea un zâmbet foarte plăcut și cei mai învățați îi ziceau (pe ascuns) Franz Joseph. Bunica, pe care nepoții o botezaseră Bubu, îmi dădea o bomboană cu lapte și mã trimitea să mă joc. Eu eram mulțumit că puteam pleca imediat să-l caut pe bunicul. Iar el, cum dădea cu ochii de mine, îmi zicea: „Hai, nepurcelule, vino încoace că avem o grămadă de treabă!“ În realitate, eu eram un simplu asistent, foarte atent, ce-i drept, dar care nu prea intervenea. Mă rog, cu mici excepții.

Însă tot ce am trăit acolo trebuie plasat în cadrul care a existat și care, astăzi, nu mai există decât în visele mele. Istoria a avut grijă să se aleagă praful de el. Am să-l descriu încercând să las deoparte proporțiile mitice pe care le avea locul în mintea copilului de cinci ani de atunci. Am să-l descriu cu luciditatea de acum.

Terenul pe care se găseau casa și toate celelalte clădiri gospodărești din jur era un dreptunghi lung, cam de două hectare și jumãtate. Totul era împrejmuit cu un gard bine întreținut și, la distanță de circa cinci metri unul de altul, fuseserã sădiți, în același timp, un anumit soi de salcâmi. Asta se petrecuse pe la începutul secolului. Când eu aveam cinci ani, salcâmii erau mari și tunși în formã de sferă. Au rezistat până după al doilea război mondial, când țara noastră a intrat sub influența puternicilor noștri vecini de la Est și colțurile de rai, destul de numeroase până atunci, au fost sistematic distruse, pentru ca orice amintire a paradisului terestru neplanificat să se șteargã din mințile oamenilor. Pe locul pe care îl voi descrie a apărut, la începutul anilor ’50, o „stațiune de mașini și tractoare“ (SMT), care a șters orice urmă a ceea ce fusese înainte acolo.

Dar să revin. Perimetrul dreptunghiular se vedea, datorită salcâmilor sferici, de la mare distanță. Primul hectar, cel dinspre nord, avea pomi fructiferi, căpșuni, fragi, pepeni galbeni, pepeni verzi („lubenițe“, cum li se spune în Oltenia), dovleci și altele, sădite pentru toate sezoanele, căci hrana era dictată atunci de ritmul anotimpurilor. Totul era absolut „bio“. Avant la lettre. Tot aici am descoperit că sezonul dicta și mirosul predominant. Te plimbai prin grădină și mirosea când a pomi înfloriți, când a fragi, căpșuni sau zmeură, când a vrej de roșii.

Celălalt hectar și jumătate era împărțit în două. Venea mai întâi curtea orătăniilor. Cum intrai în ea, pe mâna dreaptă, se afla grajdul, care adăpostea douã vaci și mai mulți cai, în fruntea cărora se afla armăsarul Vifor, personaj important, după cum vom vedea, atât pentru bunicul, cât și pentru mine. În continuare, șopronul pentru atelaje: o căruță, șareta, docarul, faetonul, trăsura și sania. Șareta, pe douã roți bordate cu cauciuc, era trasă de un cal și avea loc pentru cel mult trei persoane. Celelalte atelaje erau pentru doi cai. Docarul, care putea transporta, în afară de vizitiu, cel puțin patru persoane, nu era acoperit. Era un mijloc de deplasare pentru vreme bună. Dacă îi apuca ploaia, pasagerii riscau să fie bine udați. Roțile aveau și ele marginile tivite cu cauciuc. Faetonul, folosit pentru deplasarea pe vreme urâtă, era carosat cu pânză gudronată și avea o copertină și pentru vizitiu. Dar roțile erau îmbrăcate numai în foaie de fier și făceau mai mult zgomot. Trăsura era mai de lux. Roțile erau îmbrăcate în cauciuc. Un coviltir care, când ploua, se putea ridica peste locurile din spate. Vizitiul, în schimb, nu se putea apăra de ploaie. Tehnica de construcție a faetonului nu putuse evita injustiția socială. Iarna, când se scotea sania, călătoriile se făceau în șube din blană de oaie și cu cărămizi încălzite pe plită la picioare. Deplasarea cu sania era cea mai plină de farmec. Gerul îți pișca nasul și obrajii, zăpada sclipea din diamantele ei și totul era încoronat de concertul zurgălăilor, scuturați ritmic de trapul cailor.

După șopronul atelajelor, urmau cotețele, începând cu cel pentru porci. Cum la Cezieni erau multe guri de hrănit, se țineau la îngrășat câte cinci-șase porci. În afară de perioadele de post, pe vremea aceea se întrebuința pentru pregătirea bucatelor untura de porc. Mai erau și cotețele păsărilor. Pentru găini, rațe, gâște, bibilici și câțiva păuni. Păunii nu-mi prea plăceau. Mă sculau dimineața cu țipetele lor, care aduceau a mieunat. Lasă că, față de celelalte păsări, mi se păreau și mai proști. Păsările intrau în cotețe numai noaptea, altminteri, ziua, umblau libere prin ogradă. Printre aceste orătănii aveam un dușman de temut. Era un gâscan rău. Fugea după mine și mă pișca de picioare. Vara, mai ales, în pantaloni scurți, eram victimă sigură. Dar nu a rămas nepedepsit. Bunicul mi-a confecționat prima mea praștie și l-am bombardat până mi-a prins frica. Recunoștința pe care i-o purtam bunicului meu a crescut și mai mult după ce m-a înarmat în felul acesta și am putut să țin la respect gâscanul. În mijlocul curții cu orătănii erau câțiva salcâmi mari. În verile călduroase (și mai toate erau călduroase) umbra lor era foarte bine-venită pentru păsări. Tot la umbra acestor salcâmi se găsea o fântânã acoperitã, astfel ca orătăniile să nu cadă în ea. Era prevăzută cu o pompă. Aceasta se manevra cu două manivele ce ieșeau din două roți de fontă, instalate de o parte și de alta a fântânii. Dacã voiai să umpli câteva găleți, învârteai de o manivelă și, după câteva secunde, apa începea să curgă în găleată printr-o țeavă curbată în jos.

Aici trebuie să fac o paranteză, nu lipsită de importanță. Țeava de fontă, întoarsă cu extremitatea în jos, prin care curgea apa în găleți, avea un dop legat cu un lănțug. Dopul se înșuruba în extremitatea țevei de fontă și astfel o astupa. Apa nu se mai putea scurge atunci în găleată, ci, printr-o țeavă îngropată care trecea prin interiorul bucătăriei, urca până în podul casei. Acolo era un bazin mare, îmbrăcat în trestie, pentru ca apa să nu înghețe iarna. Numai cã urcarea apei în podul casei nu era treabă ușoară. Doi oameni, adică Ilie al Babei și cu Mitrițã, trebuiau sã învârtă vreme bună cele două manivele aflate de o parte și de alta a fântânii, pentru ca bazinul din pod să se umple. Bazinul era prevăzut cu un preaplin, care dădea pe acoperiș. Când apa începea să curgă pe acoperiș, auzeai: „Gata, măă! Cură pă casă!“ Bazinul era plin. În felul acesta apa curentă era asigurată la bucătărie și la baie.

În partea dinspre răsărit a curții orătăniilor erau niște dependințe, adică locuințele în care se adăposteau cei care aveau grijă de animale. Tot acolo era și camera Ianei, fata care se ocupa de bucătărie și casã. Soarta voise ca ea să aibă același nume ca al fetei din casa de la Boșoteni, personaj important în povestea care va urma, Vărul Alexandru. Acest șir de dependințe se termina cu atelierul albinăritului, care era jumătate în curtea orătăniilor și jumătate trecea în perimetrul rezervat casei. Aici se desfășura, în parte, una dintre pasiunile bunicului. Adicã albinăritul. Trebuie să mai adaug la pasiunile lui: caii și vinul bun (gurile rele mai ziceau că și femeile, dar ăsta era, desigur, un zvon fără fundament). În atelierul acesta găseai stupi noi, presa pentru faguri din ceară, rame pentru faguri, centrifuga pentru scosul mierei din faguri, bidoane din tablă galvanizată pentru miere. Și altele. Totul mirosea acolo a ceară de albine. Mirosul acesta, atenuat, îl purta bunicul și în casă. Îmi plăcea. Aici, investigând eu, am avut o mare bucurie. Am găsit într-un dulap întinzători pentru sârma ce se fixa pe spalierii de vie. Tehnică de vârf! Rotița dințată, prevăzută cu o limbă care o făcea să nu se poată învârti decât într-un singur sens, justifica aprecierea mea. Am luat de acolo un întinzător mai mic și l-am băgat în buzunar. Îl scoteam din când în când, îl învârteam pe toate părțile și nu mă mai săturam privindu-l. L-am purtat în buzunar doi ani, până când a venit vârsta școlii și a trebuit să mă despart de el cu regret.