Skip to content

Fragment carte. Andrada Clonţea – Oraşul fără umbră

Andrada Clonțea (n.1978, Rm.Vâlcea) este licențiată în administrarea afacerilor și psihologie, absolvind în 2001 Facultatea de Studii Economice în Limbi Străine a Academiei de Studii Economice, București și în 2017 Facultatea de Psihologie a Universității Titu Maiorescu. Locuiește în București și lucrează ca manager IT. A frecventat cursuri de creative writing susținute de Bogdan-Alexandru Stănescu,    Cezar Paul-Bădescu și Dan Coman (organizate de Revista de Povestiri), dar și de Florin Iaru și Marius Chivu. A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri, povestirile fiind selectate de Cezar Paul-Bădescu, Andreea Răsuceanu, Dan Coman și Radu Pavel Gheo. Cea mai recentă proză publicată în revista online este nuvela „Îngerul porcilor” (2025), selectată de scriitorul și editorul Cosmin Perța.

Orașul fără umbră este un roman de ficțiune realist, care explorează viețile interconectate ale locuitorilor din Spica, un oraș de coastă imaginar, unde apariția unor lumini stranii deasupra mării stârnește fascinație, speculații și teamă.
Orașul Spica este prezentat ca un loc al oportunităților pierdute și al promisiunilor neonorate, cu o comunitate care se luptă să supraviețuiască în perioada post-revoluționară. Timp de câteva săptămâni, luminile misterioase deturnează atenția comunității de la adevăratele neliniști: inadaptarea la schimbările economice profunde de la începutul anilor 2000, ratarea, dezamăgirea și corupția care se instalează pe nesimțite în locuri și forme aparent benigne.
Romanul explorează teme precum comunitatea, încrederea, frica de necunoscut, căutarea adevărului și impactul evenimentelor extraordinare asupra unei comunități mici. Este o poveste despre curaj, descoperire de sine, norme sociale și căutarea apartenenței.

Cartea a aparut la Cismigiu Book si o puteti cumpara de aici

Fragment Oraşul fără umbră

Mirosul de tămâie și de lumânări din casă i se părea până și lui Ilarie prea puternic, chiar înecăcios. Intrase în perdele, în haine, în covoare și în pereți. Până și mâncarea avea iz de tămâie arsă și gustul lacrimilor Sidoniei. Cumnatul Gigel și soția lui, Aurica, stăteau la ei de câteva zile, jelindu-și fata și acuzându-se că au trimis-o la oraș. Ce ar fi avut dacă rămânea la țară? Găsea un băiat bun cu casă, gospodărie, poate și câteva oi sau vaci și ar fi trăit și azi, în loc să zacă moartă prin vreun șanț sau dispărută în lumea de nicăieri, mâncată de luminile Necuratului. Dar preoteasa suferea cel mai mult, pentru că ea fusese cu ideea să o ia sub aripile familiei ei. Se ruga de dimineața până seara, murmurând psalmi și rugi de căință când se ridica din pat dimineața, când făcea curat, când aprindea un mănunchi nou de lumânări, când își săruta copiii pe frunte. Ilarie o auzise rugându-se și în somn, asta când nu dădea din mâini ca și cum se lupta cu însuși Satana. Se ruga și părintele Ilarie, dar cu mai puțină dăruință, după ce Sica îi ghicise că fata era încă în viață. Cum își bea cafeaua de dimineață, preotul găsea o scuză să plece de acasă și nu se întorcea până la prânz, iar apoi pleca din nou, cutreierând străzile în lung și în lat și intrând în toate curțile unde era chemat să sfințească încăperile casei sau cotețele animalelor. Doamne miluiește, din zori și până noaptea, purta cuvântul Domnului și închina câte un pahar pentru binele omenirii, pentru că nu era gazdă să nu scoată o carafă din cel mai bun vin sau un ibricuț din cea mai bună țuică. Când nu mai putea să colinde, se ducea în turla bisericii și stătea acolo, picotind, până i se făcea de întors acasă. În primele zile, preoteasa îl certase că nu stă aproape de familie, dar părintele avusese noroc cu două ultime împărtășanii pe care trebuise să le facă pentru niște nefericiți care se înecaseră în mare, după ce plecaseră înot înspre lumini. Prea tineri, își spusese Ilarie, pendulând cădelnița deasupra lor și promițându-le loc cu verdeață. Fusese atât de trist, încât Sidonia nu îl mai întreba nici unde pleacă, nici când vine. Lumea era tot mai convinsă de blestemul luminilor și în fiecare zi biserica era plină, iar preotul nu mai prididea să le citească acatistele și să îi îmbărbăteze cu predici despre voia lui Dumnezeu, pe care supușii lui nu puteau să o înțeleagă vreodată.

Mai mult decât de dispariția Ancăi, Ilarie era preocupat de invazia turiștilor și a pelegrinilor, care veniseră ca un nor biblic de lăcuste și care nu dădeau semne că o să plece prea curând. Orașul era de nerecunoscut. Puseseră corturi oriunde era un pic de spațiu verde, unii dormeau noaptea pe bănci sau direct pe pământ. Se ușurau și se împerecheau pe unde apucau, ca animalele, și în jurul lor se adunaseră mormane de gunoaie, pe care și le împărțeau – frățește – câinii, ciorile și muștele. Rafturile magazinelor din oraș erau întotdeauna goale la sfârșitul zilei, și nu de puține ori se auziseră cazuri în care femei și bărbați în toată firea se luaseră la bătaie pe o ultimă conservă de fasole boabe cu cârnați. Cei care aveau mașină mergeau în Constanța, burdușeau portbagajele, apoi vindeau marfa la suprapreț. Lăzile termoizolante se dădeau cel mai bine, apoi urmau grătarele de voiaj și cărbunii. Pentru localnici, invazia era și mumă, și ciumă. Se plângeau de gălăgie și de mizerie, dar și scoteau bani toptan, nu numai din închirierea camerelor, ci și din taxe de folosire a toaletei și dușurilor din curte, pentru care se făceau liste de așteptare de cu seara. Părintele Ilarie nu reușea să înțeleagă de ce nu se duceau acasă și cum atât de mulți oameni își permiteau să piardă zile întregi în așteptarea vreunui eveniment catastrofic sau a unui miracol cât de mic. Îl înduioșau familiile care împingeau, pline de speranță, câte un scaun pe roți, în care vegetau copii sau bătrâni care nici nu mureau, dar nici de trăit nu se putea spune că trăiau.

La intrarea în oraș, în jurul troiței Sfântului Ilie – aproape de casa grecului, își ridicase tabăra o grupare religioasă, condusă de un american. I se zicea Big Chief David, de parcă era vreo căpetenie de-a apașilor. Era destul de înalt, bine făcut și cu mușchi, cam cum erau toți americanii din filme. Avea o mustață groasă cu vârfuri răsucite în sus și părul lung, prins într-o coadă împletită, deși în creștetul capului avea o chelie de toată frumusețea. Pe oriunde mergea, purta doar costume în culori neobișnuite – mov, galben, albastru electric, roșu aprins, cămăși cu guler lung și pantofi cu vârf ascuțit, de lac. De la gât în jos, ai fi putut crede că era un fan de-al lui Elvis Presley. Big Chief David stătea într-o rulotă argintie, lungă cât o remorcă de tir, pe care era desenată – în prim-plan – o farfurie zburătoare pilotată de Iisus, iar pe fundal galaxii, stele și planete. Dedesubt, cu litere mari, părintele Ilarie citise: „YOUR SPIRIT WANTS TO GO HOME, BACK TO ALPHA CENTAURI. JOIN US!”. Înțelesese singur ce înseamnă „spirit” și „home”, iar restul de cuvinte le copiase în agenda cu încasări bisericești și o rugase pe fiică-sa, Gabriela, să îi traducă.

Turma de credincioși a lui Big Chief nu avea neapărat un cod vestimentar, cei mai mulți dintre ei purtau blugi și cămașă sau tricou, de nici nu ți-ai fi dat seama că făceau parte din Biserica Vechilor Atlanți din Alpha Centauri, decât dacă ai fi intrat în vorbă cu ei.

Dacă l-ar fi văzut pe Sir David doar la televizor, Ilarie s-ar fi scărpinat după ureche și ar fi mulțumit Domnului că avea grădina atât de mare, încât să fie loc și pentru clovni. Poate că și Dumnezeu avea nevoie să mai râdă câteodată, când se sătura de fețele triste și acre ale sfinților. Doar că Big Chief își băga coada între credincioșii din parohia lui Ilarie și le spunea verzi și uscate, cât să i se alăture. Într-una din zile, americanul venise chiar la ieșirea din biserică, însoțit de o credincioasă de-a lui, o duduie grăsuță, roșie în obraji, care traducea în română tot ce spunea Big Chief. Împărțeau pliante colorate – cu poze și cu scris în engleză, de care erau capsate foi xeroxate cu varianta românească. Să vină pe teritoriul lui era strigător la cer, și părintele Ilarie nu putea sta cu mâinile în sân. Luase și el, pe furiș, un pliant căzut lângă un coș de gunoi, îl ascunsese repede în buzunarul de la piept al sutanei și îl studiase sus, în turla bisericii.

Carevasăzică, Dumnezeu a adus oamenii pe Pământ dintr-un sistem solar îndepărtat, unde stătea și El – probabil că era Raiul, își spusese Ilarie. Preaslăvitul crease mai multe specii și rase, unele mai reușite, altele, ca a noastră, mai puțin evoluate spiritual. Când ai noștri au început să fure de la ceilalți și să le dea în cap din orice nimic, Dumnezeu s-a mâniat și, milos cum este, nu a vrut să ne distrugă de tot, ci ne-a mai dat o șansă. A plămădit pe fugă o planetă la fel de frumoasă și de bogată ca Raiul și ne-a adus aici cu mai multe nave spațiale enorme, să ne descurcăm unii cu alții așa cum om ști – ori la bal, ori la spital. Acum două mii de ani l-a trimis pe Fiul Său să ne dea o rază de înțelepciune, dar noi l-am ucis pe cruce, noroc că Iisus avea un costum spațial special și nu a murit, doar s-a prefăcut. Adică a murit doar costumul spațial, că Iisus era sus, pe farfuria zburătoare, și teleghida costumul de acolo. Măi, ce le mai dă prin minte americanilor, își spusese Ilarie, și apoi continuase lectura. Înainte să plece înapoi spre Alpha Centauri, Iisus a strâns apostolii, care erau ceva mai răsăriți față de restul de sălbatici, și le-a dat noi învățături, dar le-a spus și Marele Secret (așa era scris pe foaia xeroxată, cu majuscule). Anume, că, peste aproximativ două mii de ani, se va întoarce cu farfurii zburătoare să îi aducă acasă pe cei care s-au iluminat. După ce toți iluminații se vor fi întors acasă, în Raiul din Alpha Centauri, vor fi eliberați cei patru Cavaleri ai Apocalipsei, ca să stârpească definitiv răul de pe Pământ. Ilarie răsucise pliantul pe toate părțile, dar nu găsise mai multe informații despre ce însemna pentru Big Chief David să fii iluminat și ce legătură avea biserica lor cu globurile misterioase de lumină din Spica.

Era o singură cale să afle cine din oraș mușcase momeala otrăvită a sectanților: să meargă și el la ușa bisericii lui Big Chief, cu aceeași nerușinare. Avea nevoie și de un traducător, în cazul în care vreun străin din aceia ar fi intrat cu el în vorbă – nu avea încredere în duduia care îl însoțea pe american. Cine știe cum i-ar fi răstălmăcit cuvintele? Era clar că îi lipsea o doagă – iartă-mă, Doamne, că vorbesc așa despre aproapele meu, murmurase Ilarie – de vreme ce se anturase cu smintiții care credeau că Domnul Nostru Iisus Hristos era șofer de farfurie zburătoare. Prima și singura alegere fusese Gelu, care acceptase pe loc. Acum îl aștepta sub un castan de pe bulevardul principal.

— Săru’mâna, părinte. Nu cred că v-am văzut vreodată fără sutană, spuse Gelu.

— Să trăiești, copile. S-o spun pe-a dreaptă, mă simt dezgolit, dar pentru misiunea de azi e mai bine să merg în civil, spuse Ilarie.

— Ha ha, în civil. Sună ca și cum ați fi în armată.

— Păi, chiar sunt. Sunt un umil ostaș al Domnului Dumnezeului nostru și lupt pentru credință.

— A, înțeleg. Dar de ce e nevoie să luptați pentru credință? Că e pace, lumea e acum liberă să meargă la biserică. Mi-au zis mama și tata că nici n-au putut să facă nuntă la biserică pe vremea lu’ Ceașcă, ar fi primit mustrare de la partid, dacă nu și mai rău. De botezat, m-au botezat în secret, acasă, chiar în decembrie ’89. Pe frate-meu l-au dus, bine merci, la biserică, cu nași îmbrăcați frumos, cu masă mare la restaurant.

— Ei, fiule, ce bine ar fi să fie atât de simplu. Dar Satana, vrăjmașul, nu doarme niciodată. Caută suflete curate să le atragă de partea lui, să umple Iadul. Uite, cum e Big Chief ăsta. El poate crede că face bine, dar calea pe care merge nu duce spre Rai. Ce-o mai plânge Maica Domnului când vede chipul Fiului ei luat în batjocură, că ea, drăguța, ne iubește pe toți, așa păcătoși cum suntem. Auzi, tu! L-au desenat la volanul unui O.Z.N., pe rulotă, pe pliante. Și mai și zâmbește – ai văzut tu vreo icoană adevărată, sfințită, în care Iisus să zâmbească? E posibil așa ceva?

Citește în continuare