Un fragment în premieră din volumul Zece lucruri despre sănătatea mintală a copilului tău de Billy Garvey, în traducerea Luisei Neag, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Instrumente PSI

Ce ne facem cu copiii care nu neascultă acasă, sunt neastâmpărați la școală și nu se implică în nici o activitate constructivă?

Nu există nicăieri un manual de parenting perfect, în care să găsim „instrucțiuni pentru educarea copiilor neastâmpărați“. Fiecare copil e unic și fiecare caz are povestea lui. Și nu e vorba numai despre copiii „obraznici“. De multe ori avem de-a face cu copii anxioși, exagerat de timizi sau de-a dreptul deprimați. Cum îi putem ajuta?

Dr. Billy Garvey, pediatru cu experiență, alege în mod inspirat cazurile unor copii care au venit la el la cabinet. Acoperă astfel o gamă foarte largă de situații posibile și ne arată limpede căile pe care a mers pentru a le rezolva. Există întotdeauna o cauză în spatele problemelor de comportament ale unui copil – este una dintre premisele de la care pornește cartea – și, desigur, contează foarte mult și starea de bine a celor care au grijă de el. Fiecare capitol se încheie cu o recapitulare a informațiilor de bază și cu un set de strategii concrete pentru părinți. Informațiile și sfaturile sunt utile și realiste, prezentate într-un stil accesibil și convingător. Specialiștii (educatori, psihologi) au și ei de învățat din experiența practică a autorului, mai cu seamă că aceasta e însoțită de pregătire medicală.

„În această carte, am încercat să arăt cum putem aplica rezultatele cercetărilor în domeniul dezvoltării copilului în moduri practice, pentru a susține abilitățile emoționale și sociale ale copiilor noștri. Reacția noastră la emoții este unul dintre cele mai dificile lucruri pe care trebuie să le exprimăm ca părinți, deoarece emoțiile noastre sunt strâns legate de cele ale copiilor noștri. În plus, putem vedea în mod eronat sinele nostru din copilărie în copiii noștri, oferindu-le același ajutor pe care noi l-am primit sau pe care ne-am fi dorit să-l primim, în loc să ne concentrăm asupra a ceea ce au ei de fapt nevoie. Pentru a evita această capcană, trebuie să ne asigurăm că răspundem emoțiilor copilului din fața noastră.“ — Billy Garvey

BILLY GARVEY este medic pediatru specializat în dezvoltare, cu peste 20 de ani de experiență în lucrul cu copiii. Profesează într-unul dintre cele mai mari spitale pediatrice din lume, unde se ocupă de familii, formează medici și alți specialiști care lucrează cu copii și desfășoară cercetări în domeniul dezvoltării copilului și al sănătății mintale. Este, de asemenea, fondatorul organizației sociale Guiding Growing Minds, care își propune să ofere tuturor copiilor prilejul de a‑și atinge potențialul și de a duce o viață bogată și plină de sens. Podcastul său, Pop Culture Parenting, face parte din această viziune.

Fragment ece lucruri despre sănătatea mintală a copilului tău

1. Atașamentul este punctul de plecare al sănătății mintale a copilului

Amelia era un bebeluș unic, nu va mai exista niciodată altul ca ea. Totuși, există câteva adevăruri universale despre bebe­luși. Teoria atașamentului ne spune că există trei etape ale căutării atașamentului la sugari.

Prima este comunicarea dorinței de conectare. Bebelușii fac asta în principal prin plâns. Este prima și cea mai puternică formă de limbaj, și este esențial să o încurajăm. În special în primele șase luni de viață ale copilului, este nejustificat să ne îngrijorăm că, dacă vom răspunde constant la plâns, vom con­solida negativ acest comportament. Este foarte important ca bebelușii să învețe de timpuriu că suferința lor va primi un răspuns de alinare și îngrijire. Acest lucru susține un atașament sănătos și sigur, care este un ingredient‑cheie pentru stima de sine și pentru încrederea în capacitatea de a explora lumea.

Știm, de asemenea, că între șase și nouă luni bebelușii nu înțeleg că oamenii există chiar și atunci când nu îi pot vedea.13 Puteți testa această teorie cu copilul vostru folosind jucăria lui preferată. Atunci când acesta e atent la ea și o urmărește cu privirea, scoateți‑o în afara câmpului lui vizual (cum ar fi din­colo de scaunul lui). Majoritatea bebelușilor mai mici de șase luni nu se vor uita în jur după jucărie, pentru că ei cred că, dacă nu o pot vedea, aceasta nu mai există. Înțelegerea faptului că o jucărie sau un părinte există chiar dacă nu îi putem vedea se numește „permanența obiectului“. Chiar și în cazul copiilor care au dezvoltat această abilitate, este important să le arătăm că vom veni la ei ca să‑i alinăm atunci când sunt tulburați. Pen­tru copiii care nu au învățat încă permanența obiectelor, este foarte important să înțelegem cât sunt de vulnerabili atunci când îi lăsăm singuri să își strige suferința. Ei nu știu că suntem chiar în camera alăturată, așa că ar putea să creadă că eforturile lor de a căuta ajutor sunt inutile, ceea ce înseamnă că nu dez­voltă acel atașament sănătos față de îngrijitorii lor, care este atât de important pentru sănătatea lor mintală mai târziu în viață.

Începând cu vârsta de aproximativ șase săptămâni, bebelușii învață modalități mai complexe de a întări această conexiune. Primele zâmbete adevărate ale unui copil sunt unele dintre cele mai intense experiențe pe care le poate avea un părinte. Un zâm­bet ne pune în funcțiune circuitele cerebrale într‑un mod care trezește atașamentul în noi. Din această experiență învățăm o altă lecție importantă: atașamentul merge în ambele sensuri. Aceste interacțiuni ne învață cum să răspundem cel mai bine la nevoile bebelușilor noștri. Ca orice dezvoltare a capacităților unui adult, poate fi un proces lent, dar se va perfecționa prin repetiție și așteptări realiste. La scurt timp după zâmbete vin hohotele de râs, gânguritul și strigătele, și acestea sunt de aseme­nea abilități importante pe care va trebui să le consolidăm prin răspuns și imitare. Plânsul va domina totuși în re­pertoriul lor, și e esențial să înțelegem importanța acestui fapt.

Există și alte tipuri de feedback de care trebuie să fim con­știenți. Bebelușii ne vor fixa adesea cu privirea atunci când se bucură de ceva, o ocazie excelentă de a le întoarce privirea și de a ne arăta încântarea față de ei prin zâmbet, vorbire și alte ex­presii de bucurie, cum ar fi râsul și cântecul. În egală măsură, ei se vor retrage atunci când sunt suprastimulați. Aceste semne, împreună cu încordarea și arcuirea spatelui, pot fi primele mo­dalități prin care ne arată ce îi ajută și ce nu.

A doua etapă a căutării atașamentului – și cea pe care încer­căm să o evităm – este renunțarea. Atunci când un copil învață că plânsul nu duce la nici un ajutor din partea cuiva, se va opri din plâns. Situația este diferită în cazul unui copil care se liniș­tește prin mângâiere și alinare. Acesta este și motivul pentru care trebuie să continuăm să mângâiem un copil, chiar dacă acesta nu contenește să plângă. Prea mulți părinți simt că în­cercările lor eșuează pentru că bebelușul continuă să plângă.

Precum copiii mai mari sau adulții, bebelușii se luptă adesea să își regleze emoțiile, în ciuda strădaniilor noastre de a‑i liniști, dar asta nu înseamnă că eforturile noastre sunt în zadar, de­parte de asta. În timp ce bebelușul este în suferință, îngrijirile noastre îi arată că solicitarea de ajutor funcționează și că sun­tem alături de el. Ceea ce nu înseamnă că mângâierea noastră nu funcționează. Aceasta este una dintre cele mai importante lecții din acest capitol. Îngrijirile nu trebuie să fie condiționate de rezolvarea problemei.

A treia etapă – cea la care nu vrem să ajungem – este pier­derea atașamentului. După perioade repetate și prelungite de plâns nesatisfăcut, lecția pe care o va învăța bebelușul este că ajutorul nu vine atunci când e stresat. Vă rog să nu înțelegeți greșit: pierderea atașamentului nu apare în cazul unui copil care este lăsat să plângă ocazional, în timp ce un părinte își ia un moment pentru el – chiar și dacă se duce și țipă în pernă! Asemenea lucruri sunt vitale pentru a trece în siguranță peste primele luni ale călătoriei alături de un bebeluș. A ne asigura că părinții își culcă bebelușii în siguranță și pleacă din când în când, atunci când au nevoie, este o parte esențială a activi­tății noastre clinice.

Pierderea atașamentului apare într‑adevăr după perioade prelungite, susținute și repetate în care un copil este lăsat sin­gur, și este una dintre cele mai periculoase experiențe pe care le poate avea un copil. Orfelinatele din Europa de Est au arătat asta în viața reală. Bebelușii erau ținuți la căldură și hrăniți, dar rareori erau ținuți în brațe și alinați. Rata bolilor mintale la acești copii a crescut vertiginos, în ciuda faptului că nevoile lor de bază erau satisfăcute.

În cazul Ameliei, am știut că ea își comunica nevoia de aju­tor, iar părinții ei răspundeau solicitării ei. Era încă în prima etapă a căutării atașamentului, așa că trebuia să ne dăm seama ce gesturi o ajutau să se liniștească atunci când era în sufe­rință. Fiecare copil este diferit, așa că, atunci când învățăm ce funcționează pentru el, este foarte important să dăm unei anu­mite abordări timp pentru a‑și face efectul. Adesea, îngrijitorii disperați vor trece foarte repede de la o strategie la alta, mer­gând de la legănat la mângâiat, hrănit, alinat, toate în câteva minute. Dacă ne punem în locul acestor copii, ne putem ima­gina cât de greșită este această metodă. Deși intenția e bună, trecerea rapidă de la o abordare la alta ne ajută prea puțin să obținem o stare de calm.

Primul pas pentru a afla ce ne liniștește copilul este să ale­gem o metodă și să‑i dăm șansa să funcționeze, aplicând‑o con­stant timp de cel puțin cinci minute. Cum alegem metoda? Majoritatea se bazează pe încercarea de a reproduce viața in­trauterină. Căldura și o înfășurare strânsă simulează senzația acestui mediu primar, în timp ce mângâierile ritmice, mersul pe jos și șușotitul reproduc senzația și sunetul bătăilor inimii mamei. Pântecele mamei este locul în care bebelușii învață pentru prima dată să se simtă în siguranță, așa că a le oferi din nou acea senzație este o abordare foarte plăcută pentru a‑i alina.

Al doilea pas, și cel mai important, este să încercăm să fim noi înșine calmi. Asta ar fi ideal atunci când încercăm să cal­măm un copil, deoarece coreglarea este un aspect foarte im­portant al primului ajutor în domeniul sănătății mintale (mai multe detalii în acest sens în Capitolul 2). În realitate, acest lucru pare adesea imposibil, dar este foarte important să în­cercăm, folosind metode precum respirația profundă și înce­tinirea propriilor mișcări sau ritmicitatea lor. Bebelușii se vor molipsi de la noi și vor învăța primele elemente ale autoreglă­rii. Din fericire, chiar dacă nu întotdeauna atingem instanta­neu starea perfectă de calm, bebelușii noștri au ocazia să încerce cea mai importantă experiență de autoreglare: să în­vețe cum să o facă împreună cu noi.