CHRIS WHITAKER a crescut admirându-i pe Stephen King, Dennis

Lehane, John Grisham, Cormac McCarthy. A debutat în 2019 cu romanul Tall Oaks, premiat cu CWA John Creasey New Blood Dagger. We Begin at the End (Începem cu sfârșitul, Editura Trei 2021) a obținut numeroase premii, a fost tradus în 28 de limbi, fiind în curs de adaptare într-un serial TV de către Disney. Romanul a fost bestseller New York Times și #1 Indie Next Pick, precum și Waterstones Thriller of the Month, Barnes & Noble Book Club Pick și Good Morning America Buzz Pick. Toate culorile întunericului va fi adaptat într-un serial TV de către companiile UCP, Thousand Voices și Dinner Party Productions. Chris Whitaker locuiește în Hertfordshire, Marea Britanie împreună cu soția și cei trei copii. Poate fi urmărit pe Instagram, @chriswhitakerauthor. De același autor, la Editura Trei au mai apărut romanele Toate fetele rele (2022) și Eternii (2023).

Cartea Toate culorile întunericului a aparut la Editura Trei si o gasiti aici

Fragment Toate culorile întunericului

97

Patch și Misty au urcat înapoi dealul, iar ea și‑a scos pantofii și i‑a luat în mână, plângându‑se că o dor picioarele până când el s‑a aplecat puțin ca ea să i se urce în spinare.

Când au ajuns acasă la ea, s‑au oprit în față și au privit Monta Clare; terenul cobora atât de abrupt, de parcă orașul căzuse din cer și făcuse un crater în care se cuibărise.

Ea îl ținea de mână, cu capul pe umărul lui.

— E tare frumos.

— Așa e. Dar lumea e mare, Mist. Cel puțin așa se zice.

— Mda, dar uneori oamenii pleacă să caute ceva ce au deja.

— Boston. Orașul, toți oamenii ăia deștepți. Poți să te plimbi pe Free­dom Trail… Adică, ai putea să plătești pe cineva să te ducă în spate pe ultimul kilometru, dar…

Ea n‑a râs.

— Faneuil Hall e frumos, așa e. Poți să te plimbi cu bărcile cu lebede, le‑ai văzut? Au și Old North Church, apa și piața Copley. Și știi că la muzeu au Grainstack. Sammy a zis că merită văzut. Și toate astea, până să ajungi la piața Harvard.

— Ce faci? a întrebat ea.

— Am văzut o carte la bibliotecă. Voiam să știu cum e… unde te duci.

Misty a coborât privirea spre buchețelul de flori.

— Nu mă duc. Am hotărât deja.

— Prostii.

Ea a ridicat capul, deja cu flăcări în priviri. El a întins mâna să‑i atingă obrazul, dar ea s‑a întors.

— Nu poți să dai cu piciorul la așa ceva.

— Vorbești ca ai mei.

— Poate că au dreptate.

Misty a râs.

— Îi urăști pe ai mei.

Patch și‑a băgat mâinile în buzunare.

— Nu‑i adevărat, doar că… suntem foarte diferiți.

— Ce‑i cu tine? De ce ești așa?

— Doar… nu știu cum o să meargă lucrurile.

— O să meargă pentru te iubesc și mă iubești.

Atunci și‑a dat seama, așa cum nu‑și mai dăduse seama până atunci, ca și cum muzica și dansul ar fi minimalizat‑o.

El s‑a întors, încadrat de o lună prea grea, de lumina stelelor care nu era dorită.

— Nu poți să te compari cu ea, a spus Patch.

I‑a simțit mâna pe umăr.

— Nu vorbești serios. Zici așa doar ca să mă duc la Harvard.

Patch a simțit o durere surdă în piept.

— Dacă vorbești serios, dacă asta vrei să spui, de ce nu poți să te uiți la mine?

— Ea are nevoie de mine. Tu, nu. Du‑te și fii tu, cea adevărată, la Bos­ton. N‑o să mai fii nevoită să faci pe proasta.

— Nu e…

— Eu nu ți‑am răspuns, a zis el scrâșnind din dinți. Când mi‑ai spus că mă iubești. Eu nu ți‑am răspuns. Pentru că eu…

Misty l‑a împins, iar el a făcut un pas înainte. Ea l‑a împins din nou, iar el s‑a întors. Și ea i‑a tras o palmă.

— Nu te desparți tu de mine.

Încă un brânci și Patch a căzut pe jos.

— Nu pot să concurez cu ea, pentru că nu e reală. E o nenorocită de stafie. Știe toată lumea. Grace nu e reală.

Pantalonii lui era rupți în genunchi.

— Eu hotărăsc că s‑a terminat. Cineva ca tine nu părăsește pe cineva ca mine.

Misty s‑a oprit în clipa aceea, uluită de propriile cuvinte, distrusă de ele.

— Sincer, Mist. Să nu‑ți pară rău pentru asta.

Părinții ei au ieșit în alee. Maică‑sa a strâns‑o în brațe și a încercat s‑o ducă în casă, dar fata s‑a uitat înapoi la Patch, care rămăsese pe jos, s‑a zbătut să se elibereze și a pornit în fugă spre el.

Patch s‑a ridicat, iar ea s‑a aruncat spre el și l‑a prins de cămașă.

Franklin a luat‑o de‑acolo.

Patch a plecat din viețile lor. Nu s‑a uitat în urmă.

Hoții și vardiștii

1982

98

Au mers pe Route 9.

La o benzinărie aflată departe de orice alt loc, Saint i‑a luat o declarație unui bătrân care lucra la pompe și apoi a urmărit o înregis­trare de la o cameră de supraveghere atât de neclară, că n‑a putut dis­tinge mare lucru în afară de o siluetă încețoșată care scosese o armă și plecase cu mai puțin de 100 de dolari.

Nix se uita la terenurile virane și casele ridicate pe jumătate.

— Se zice că am ieșit din recesiune. Au dispărut vreo două milioane de locuri de muncă. După cum văd eu, încă n‑au reapărut. Toată vor­băria de‑atunci despre petrol și Bretton Woods.

Într‑un bistro cu banchete roșii cu pielea crăpată și umplutura ieșită se învârtea un ventilator, huruia un aparat de smoothie, iar șoferii de camion beau nenumărate cafele și se uitau la ziare de ieri, ca și cum ar fi fost tot timpul cu un pas în urmă.

— Te‑ai descurcat bine, a zis Nix.

Saint purta uniforma bleumarin, cămașa era cea mai mică măsură pe care o aveau, dar mânecile scurte tot îi ajungeau undeva între cot și încheietură.

— Să iei o declarație nu înseamnă să prinzi un…

— Lucrurile de bază, a spus el și a mușcat dintr‑un sandvici cu brânză. Nu există mâncare mai bună pe lumea asta.

Saint a băut din suc.

Nix și‑a șters mustața cu un șervețel.

— Ce mai face bunica ta?

— La fel.

— Nu‑i nicio rușine să porți insigna.

— Știu.

Nix și‑a mai pus un pliculeț de zahăr în cafea.

— Ai mai auzit ceva de puști?

— Nu.

— Tot mai umblă și caută?

Patch cumpărase spre sfârșitul deceniului casa unde stăteau cu chi­rie, oferindu‑i maică‑sii genul de siguranță pe care o căutase în cea mai mare parte a vieții. Saint n‑a întrebat de unde veniseră banii.

După balul de absolvire îl privise coborând din autobuzul 42 în fie­care seară, cu salopeta legată la brâu, cu părul lung strâns cu o bandană, cu maxilarul puternic. Uneori, le vedea pe fete urmărindu‑l, șușotind și chicotind. O vreme a văzut‑o și pe Misty, și mai frumoasă, dacă e posibil, stând la distanță de grupul ei și câteodată aruncând priviri spre băiatul care cândva îi salvase viața și apoi îi frânsese inima. După absolvire, Saint a auzit că Misty și‑a luat un an în care să călătorească, să stea departe de Monta Clare și amintirile pe care i le trezea. Bunică‑sa i‑a spus că prima iubire era cea mai gravă boală terminală.

— Am mai depus o cerere de vizită la Tooms, a zis Saint.

— Nu vrea să vadă pe nimeni.

— Dar tu te duci acolo în fiecare weekend.

Nix a ridicat din umeri.

— Am nevoie să‑l văd. Am nevoie să‑l privesc în ochi.

— Poate că n‑o să știm niciodată de ce.

În toamna aceea, Martin James Tooms respinsese acuzația de uci­dere a lui Callie Montrose, la încheierea unui an de pregătire a proce­sului, în timpul căruia procurorul exercitase presiuni, iar economiile lui Tooms se clătinau. A pierdut ferma, dar a păstrat tot timpul o tăcere deloc demnă, care o făcea pe Saint să se roage în fiecare duminică să‑l vadă mort.

Saint stătuse alături de Nix și procuror când trecuseră în revistă toate detaliile, iar ei îi promiseseră să‑l împiedice pe băiatul Macauley să apară la porțile închisorii înarmat cu un pumnal și jurământul să‑l eviscereze dacă nu‑i spunea unde e fata. Promisiune pe care n‑au reușit s‑o țină și s‑a întâmplat de atâtea ori, încât polițiștii din Ellis County n‑aveau de ales și‑l arestau pe Patch, îl țineau la secție peste noapte și‑l eliberau la răsărit.

Patch i‑a scris aproape 60 de scrisori lui Marty Tooms; Saint le‑a citit pe toate înainte să le predea. Uneori bătea câmpii pe pagini întregi despre viața lui și direcția în care zicea lumea că se îndreaptă. Alte­ori se ruga, se milogea, se oferea să meargă să discute cu judecătorul Heinemann și să‑i ceară mântuirea răpitorului înainte de pronunțarea sentinței. Iar în zilele negre îl blestema, făcea speculații despre genul de iad care‑l așteaptă, despre cum trebuie să se fi asociat cu Eli Aaron ca să comită asemenea orori.

Au lucrat împreună la o declarație despre impactul traumei. Saint scria în timp ce Patch vorbea despre groaza pură care‑l ținea treaz în fiecare noapte, cum își punea întrebări despre Grace, sperând din tot sufletul să nu fie reală. Ea nu‑i schimba cuvintele și nici nu punea sare pe rană; pe trei pagini a detaliat ce pățise: viața lui de dinainte, viața de‑acum și ce ar mai putea urma. O viață de terapie, de dormit pe podea în beznă. De urmărit fantoma unei fete care, dacă era pe undeva, era probabil moartă sau își dorea să fi fost moartă.

Tooms n‑a vorbit nici măcar cu avocații lui, care s‑au hotărât să‑l declare nebun exact din motivul ăsta. Judecătorul a remarcat nivelul de planificare a faptei și a respins prompt propunerea.

Dosarul a devenit mai solid când s‑a dovedit că mostrele de păr prelevate din ruinele casei lui Eli Aaron corespundeau cu cele ale lui Marty Tooms. Saint și procurorul au făcut legături care nu erau prea greu de făcut. Și apoi a fost sângele.

De pe salteaua din depozitul subteran al lui Tooms au fost prele­vate opt mostre.

Toate opt îi aparțineau lui Callie Montrose.

Saint s‑a uitat spre stânga când Nix a clătinat disperat din cap, apoi a închis ochii ca să nu mai vadă nimic.

În spatele lor, în galerie, tatăl lui Callie Montrose a țipat, a bleste­mat și a dat din picioare când a fost scos din încăpere de aceiași polițiști alături de care lucrase cândva.

Singurul moment în care a arătat Tooms vreo emoție a fost când a fost întrebat despre locul unde se află cadavrul lui Callie, astfel încât tatăl ei să aibă măcar mângâierea vagă că‑i oferă un loc de odihnă veșnică.

Tooms a rămas tăcut, dar a lăcrimat.

Au fost scoase înregistrări, iar juriul a fost informat că Marty Tooms și‑a scris rețete pentru el, cu cantități mari de analgezice și somnifere, pe care i le‑a dat lui Eli Aaron, iar acesta le‑a folosit ca să‑și controleze victimele. Saint i‑a privit pe cei 12 bărbați și femei ștergându‑și lacrimile.

În noaptea de dinainte de pronunțarea sentinței, Patch l‑a urmărit pe judecătorul Heinemann până la casa lui în stil colonial din Elion County. Judecătorul a chemat poliția. În timp ce aștepta să fie luat pe sus, Patch a rămas afară, sprijinit de ușă și vorbind despre Grace, spunând ce fel de fată era, povestind despre viața pe care ar fi trebuit s‑o trăiască. N‑a știut dacă judecătorul sau cele două fete ale lui l‑au auzit, însă a doua zi Marty Tooms a fost condamnat la moarte. O pedeapsă care a făcut valuri în tot statul, pentru că Heinemann avusese întot­deauna tendințe liberale. Saint a privit cum reporterii speculau că e doar o stratagemă, iar sentința avea să fie comutată în închisoare pe viață dacă Tooms dezvăluia unde se află Callie Montrose și fata des­pre care se zvonea că ar fi dispărut. Saint s‑a minunat de Patch, care se ținuse de cuvânt.

Avea să pârjolească orice și pe oricine în calea lui.