Skip to content

Fragment carte Daniel Kehlmann Joc de lumini

Suntem în anii celui de-al Treilea Reich. În timp ce mulți dintre colegii săi de breaslă caută să emigreze ca să fugă din calea nazismului, G.W. Pabst, marele regizor austriac, face drumul invers: după un eșec devastator la Hollywood, ia periculoasa decizie de a se întoarce în țara natală, anexată de Germania. Ce-l așteaptă aici este o butaforie generalizată în care și retragerea din carieră, și succesul par sinonime cu ratarea. Pentru a-și împlini destinul artistic fără a se compromite sub regimul nazist, Pabst vede o singură soluție: să filmeze capodopera vieții sale, singura capabilă să preschimbe alchimic răul în artă și să răscumpere astfel totul. Într-un roman istoric atipic, Kehlmann explorează pactul faustic al secolului XX printr-un amestec ingenios de realism și expresionism care evocă însuși stilul regizoral al lui Pabst și care face ca dramele de conștiință ale eroului său să fie cu atât mai tulburătoare. 

Cartea a aparut la editura Trei, colectia ANANSI. WORLD FICTION, traducere de Iulian Bocai si o gasiti aici

Daniel Kehlmann (n. 1975) este fiul regizorului Michael Kehlmann și al actriței Dagmar Mettler. În ultimele trei decenii s-a impus ca una dintre cele mai importante voci contemporane din literatura de limbă germană, fiind autorul a numeroase romane de succes. În 2005 a publicat Die Vermessung der Welt (Măsurarea lumii, Pandora M, 2022), cel mai bine vândut roman de limbă germană din istorie, după Parfumul lui Patrick Süskind, tradus în peste patruzeci de limbi. Tyll, apărut în 2017 (Pandora M, 2022), a vândut doar în Germania peste 600 000 de exemplare și s-a regăsit pe lista scurtă la International Booker Prize 2020. Cărțile sale au fost recompensate cu numeroase premii, naționale și internaționale (WELTLiteraturpreis, Thomas-Mann-Preis). În prezent, Daniel Kehlmann locuiește la New York și Berlin. Joc de lumini, apărut în 2023, este cel mai recent roman al său

Fragment  Daniel Kehlmann Joc de lumini

Pabst ridică privirea. Se uită la Schneeberger de parcă tocmai l‑ar fi smuls dintr‑o meditație profundă.

— Are cineva o țigară? întrebă David Bass.

Nu se mișcă nimeni. David Bass se uită la Gurnbichler și întinse mâna. Aproape provocator de lent, acesta scoase un Marlboro din buzunar, luă o țigară din pachet și i‑o întinse.

— Ce propuneți? îl întrebă David Bass pe regizor.

— Actori slabi, spuse Pabst. E un film drăguț. Nu e important.

Tăcură toți.

— Dar dacă trebuie, spuse Pabst. Atunci să‑l facem așa. Schneeberger urcă în barcă. Avem nevoie de o dublură pentru Skodler. Dacă se îneacă Skodler, nu ajută pe nimeni. Deși n‑ar fi mare pierdere pentru arta actoricească. Trebuie să scriem o scenă pentru asta: salvatorii stau în fața peșterii, se apleacă deasupra hărții, descoperă pârâul ca mod de intrare.

Rămase tăcut o clipă, lăsând să se audă din nou vocile oamenilor de jos și ploaia. Adăugă:

— Dar dacă o facem altfel, tot aia e.

— Pot să scriu scena cu hărțile până mâine, zise Trude.

Pabst nu răspunse, părea să se gândească iar la altceva.

— Domnul Gurnbichler trebuie să facă rost de bărci, spuse Trude.

— De ce să fac rost?

— De bărci.

— Acum?

— Vă rog!

— Noaptea?

— Avem nevoie de ele mâine, da. Vă rog.

— Cum să găsesc bărci în toiul nopții?

— Nu știu, dragă domnule Gurnbichler, spuse Trude, dar sunt sigură că, dacă există o cale, o veți găsi.

Alois Gurnbichler își lăsă țigara să cadă pe podea și călcă pe ea. În crâșmă se cânta în continuare. Firește că știa cântecul. Bine că era singurul, își spuse. În vremurile astea, nu prea mai puteai să cânți șlagărele vechi fără să‑ți sară cineva în cap. Ar fi vrut de fapt să se plângă noului producător de felul cum decurgea filmarea. Mereu primea ordine de la femeia asta, care era limpede că‑l juca pe degete pe idiotul ăsta, soțul ei, comunistul. Dar acum poftim, producătorul era evreu și n‑avea să‑l ajute în niciun fel.

— Vreți s‑o ridicați de jos, vă rog? întrebă Trude.

Alois Gurnbichler o privi și‑și cântări următoarea mișcare. Nu‑l putea da afară. Avea nevoie de el. Așa că nu schiță niciun gest.

— Ridicați‑o! strigă David Bass.

Înainte nu ne pierdeam vremea cu oameni ca voi, se gândi Gurnbichler. Vă puneam să săpați tranșee și apoi ne descotoroseam repede de voi, dacă aveați noroc. Ați fi implorat. Dar n‑ar fi folosit la nimic.

— Acum! spuse David Bass.

Gurnbichler se aplecă și ridică mucul de pe jos.

— Reușiți să rezolvați cu bărcile? întrebă David Bass.

— Sunt bărci peste tot, răspunse Gurnbichler, privindu‑și chiștocul din palmă.

— O întrebare, interveni scenograful Schlichting, care până atunci rămăsese tăcut.

Avea o voce catifelată și melodioasă.

— Nu înțeleg de ce salvatorii n‑ar folosi dinamită de la bun început.

— Nu avem timp să revizuim scenariul, spuse Trude.

— Dar dacă nu explicăm, s‑ar putea ca publicul să râdă. Faci tot ce poți ca să‑i scapi pe cei prinși, renunți, moartea bate la ușă și abia apoi îi dă cuiva prin minte să folosească soluția cea mai simplă?

— Nu acum, spuse Trude.

— G.W., zise el, n‑ar fi greu să schimbăm și…

— N‑are importanță, spuse Pabst.

— Ba are, întregul film stă sau cade…

— Filmul ăsta nici nu stă, nici nu cade.

Schlichting oftă. Lucrase pe vremuri cu Lang și Murnau, apoi construise pentru Riefenstahl un sat spaniol în Bavaria, acum construia mai ales saloane și camere de zi burgheze pentru micile comedii pe care publicul ținea neapărat să le vadă după atâția ani de bombardamente. Era mândru că putea lucra cu atâția regizori și la atâtea genuri de filme. Dar ar trebui să‑l asculte. Ar putea îmbunătăți sfârșitul.

— Bine, spuse el ofensat. Atunci pot să merg să mă culc.

Trecu peste asistenta de regie, se strecură pe lângă Paul Levy și se mai opri o dată, ca să le dea posibilitatea să‑l roage să rămână. Nimeni n‑o făcu, așa că plecă.

— Pot să plec și eu? întrebă Paul Levy.

— Camera inferioară a peșterii trebuie luminată mai puternic, spuse Pabst. Stalactitele nu dau bine altfel. Și nu facem asta decât pentru ele. Altfel, am putea să filmăm și în studio. Unde este inginerul de lumini, unde e Kampits?

— Doarme, zise Trude. Și nu e Kampits, el a fost inginer la filmul trecut.

— Mai multă lumină pe tavanul peșterii, spuse Pabst.

Toți așteptară, dar nu mai adăugă nimic.

— Atunci noapte bună! spuse Paul Levy, care își dorea foarte tare să tragă o dușcă de rachiu înainte de culcare și nu mai suporta furnicăturile din cerul gurii și zvâcnetul buzelor.

Plecă în grabă.

— Măcar s‑au oprit din cântat, spuse David Bass.

— Ce‑aveți împotriva cântatului? întrebă Schneeberger

— Ce credeți?

— Nu cred nimic, spuneți‑mi.

— Suntem cu toții obosiți, spuse Trude. Și trebuie să trecem la treabă. Eu scriu scena cea nouă, dumneavoastră găsiți bărcile, bine?

Toți se puseră în mișcare. Asistenta de regie se ridică și plecă, Alois Gurnbichler o urmă și chiar și David Bass merse ușurat la culcare.

Trude închise ușa și deschise fereastra. Aerul rece al nopții pătrunse înăuntru.

— Du‑te să te culci, ești obosit.

— Și tu? întrebă Pabst.

— Trebuie să scriu noua scenă.

— La ora asta?

— Știi doar că la filmări ai mereu câte un necaz.

El se ridică și merse la fereastră.

— Crezi că mai apare?

Și, fiindcă știa la cine se referă, Trude spuse:

— Încă se mai poate!

— Să‑mi mai aducă cineva rolele înapoi? Crezi că e posibil?

— De ce nu?

— Dacă măcar n‑ar fi dispărut Kuno Krämer. Ar fi putut să ne‑ajute. Ar fi știut ce să facă.

Citește în continuare