Malaezia, 1951. Teoh Yun Ling, unica supraviețuitoare a unui lagăr japonez brutal din timpul războiului, caută alinare printre plantațiile de ceai din jungla din Cameron Highlands, locurile copilăriei sale. Aici descoperă Yugiri, singura grădină japoneză din Malaezia, și pe proprietarul și creatorul ei, enigmaticul Aritomo, fost grădinar al împăratului Japoniei, care acum trăiește în exil. Balansând între trecut și prezent și stucturat pe trei planuri temporale, Grădina cețurilor din amurg ne dezvăluie treptat și un tărâm al misterelor. Cine este, de fapt, Aritomo și cum a ajuns el să părăsească Japonia? De ce Magnus Pretorius, prietenul și gazda lui Teoh Yun Ling, nu pare să fie afectat de jafurile comuniștilor? Și, în cele din urmă, adevărata poveste despre cum a reușit Teoh Yun Ling să supraviețuiască războiului ar putea fi, oare, cel mai întunecat secret dintre toate?

Tan Twan Eng s-a născut în Penang, Malaezia. A studiat dreptul la University of London, lucrând ulterior ca avocat la una dintre cele mai renumite firme de avocatură din Kuala Lumpur. Romanul său de debut, Darul ploii, a fost nominalizat la Man Booker Prize 2007. Grădina cețurilor din amurg, al doilea roman al său, a fost distins cu Man Asian Literary Prize 2012 și Walter Scott Prize for Historical Fiction 2013, fiind nominalizat și la Man Booker Prize 2012. Tan Twan Eng își împarte timpul între Kuala Lumpur și Cape Town. De același autor, la Editura Trei au mai apărut volumele Darul ploii (2009) și Casa ușilor, nominalizat la Booker Prize 2023. Cartea a aparut la Editura Trei, traducere Irina Bojin si o gasiti aici.

Fragment carte. Grădina cețurilor din amurg. Tan Twan Eng 

Capitolul șapte

Mai era o oră bună până la răsăritul soarelui, dar, cum stăteam întinsă în pat, îi simțeam apropierea, eram conștientă de lumina care îmbrățișa curbura pământu­lui. Pe vremea când mă aflam în lagăr, îmi era groază de lumina zorilor; aducea cu ea încă o zi de cruzimi greu de anticipat. Când eram prizonieră, mă temeam să deschid ochii dimineața. Acum, când nu mă mai aflam în lagăr, când eram liberă, nu voiam să închid ochii noaptea, când mergeam la culcare, de teama viselor care mă așteptau.

De această dată stătusem trează ca să citesc Sakuteiki în tălmăcirea lui Aritomo. Așa mi‑am amintit câteva noțiuni fundamentale de grădinărit, despre care îmi vorbise Yun Hong. Citind comentariile lui Aritomo cu privire la originile grădinăritului în Japonia, mi‑am dat seama că tot ce știam erau niște lucruri de suprafață.

Arta grădinilor își avea originea în grădinăritul prac­ticat de călugării din templele chinezești. Grădinile erau făcute în așa fel încât să semene într‑o oarecare măsură cu paradisul din viața de apoi. În Sakuteiki am găsit multe referiri la muntele Sumeru, centrul universului budist. Acum înțelegeam de ce multe dintre grădinile japoneze includeau, ca element central, o stâncă sau o compoziție cu pietre. Munții aveau un loc de seamă în peisajele ge­ografice și sentimentale ale Japoniei și, de‑a lungul vea­curilor, poezia, folclorul și literatura fuseseră impregnate de prezența lor.

Poate că acesta era motivul pentru care Aritomo se stabilise în munți, mi‑am zis. Poate că de aceea își con­struise casa printre nori.

Prima mențiune referitoare la arta grădinilor data cam cu o mie de ani în urmă, din perioada Heian, când se punea preț pe mono no aware, sensibilitatea față de sublim, și japonezii erau obsedați de toate aspectele cul­turii chineze. Grădinile din acea perioadă, dintre care niciuna nu s‑a păstrat, erau un fel de cópii ale marilor grădini aparținând aristocraților chinezi care trăiau dincolo de Marea Japoniei. Fuseseră construite în jurul lacurilor pentru ca vizitatorii să se poată plimba în barcă, dar și ca să ofere un cadru prielnic pentru cercurile lite­rare și concursurile de poezie, la care se cânta și se dădea drumul pe apă bărcuțelor de hârtie pe care erau scrise versuri.

Cu timpul, influența chineză s‑a șters din cauza ca­noanelor estetice ale epocilor Muromachi, Momoyama și Edo, când grădinarii japonezi și‑au statornicit propriile principii de compoziție și structură. Concepția grădinilor japoneze nu mai era tributară modei de dincolo de mare, de pe vechiul continent, ci se inspira din peisajele natu­rale ale Japoniei. Expansiunea budismului zen a adus cu ea mai multă rigoare și austeritate; excesele perioadelor anterioare au fost abandonate pe măsură ce călugării, meditând la credința lor, creau grădini tot mai aerisite, simplificându‑le până când le lăsau aproape goale.

Am pus cartea jos și am închis ochii. Cât mi‑aș fi dorit să mă pot descotorosi de tot ceea ce văzusem și auzisem, de amintirea suferințelor prin care trecusem!

În seara aceea, înainte să merg la culcare, îi spusesem lui Magnus că nu voi pleca din Cameron Highlands. A fost încântat, dar a strâns dezaprobator din buze când i‑am spus că vreau să închiriez o căsuță prin apropiere.

— Nu se poate să stai singură, s‑a împotrivit el.

— E primejdios, Yun Ling, i‑a întărit vorbele Emily, care citea un roman, așezată în fotoliu la celălalt capăt al camerei.

— Pădurea e plină de teroriști, a insistat Magnus, pe un ton mai ridicat de data asta. Uite ce le‑au făcut tinerilor semai!

— În Kuala Lumpur am locuit singură. În lagăr am trăit înconjurată de sute de oameni. Acum țin să fiu singură. Frederik, de pildă, are propria casă.

— Frederik e bărbat, Yun Ling, și soldat pe deasupra, mi‑a răspuns Magnus. Și oricum, locuiește pe proprietate. Dar, așa cum ți‑am spus, ești binevenită să stai cu noi cât dorești.

— Nu e corect din partea mea să abuzez de ospitalitatea voastră.

Magnus a aruncat o privire spre Emily înainte să vor­bească. A tras aer adânc în piept și l‑a expirat zgomotos.

— Avem câteva bungalouri goale pe proprietate. Înainte stăteau acolo administratorii adjuncți. Am să vorbesc cu Harper, să vedem care ar fi potrivit pentru tine.

— Nu vreau să par năzuroasă, dar trebuie să fie cât mai aproape de Yugiri. Și insist să‑ți plătesc chirie.

— În schimb, a zis Emily, va trebui să iei masa cu noi cel puțin o dată pe săptămână. Nu vreau să te ascunzi.

— Întocmai, a spus Magnus. A, și încă ceva: am să pun un lucrător să te însoțească la Yugiri în fiecare dimineață. Și să te conducă acasă când ai terminat lucrul acolo.

— Toarnă‑mi un pahar de vin și să sărbătorim.

Eram bucuroasă că o să fiu însoțită la dus și la întors. Mă îngrijora gândul că va trebui să merg pe jos până la Yugiri înainte să se lumineze de ziuă.

Cât a desfăcut sticla de vin, m‑am învârtit prin ca­meră, admirând litografiile lui Pierneef. La capătul șirului era o gravură reprezentând o frunză. Privind‑o cu atenție, am descoperit Conacul Majuba ascuns printre nervurile frunzei.

— Aritomo a făcut‑o, a spus Magnus.

Alături era atârnată o cutie de sticlă înăuntrul căreia se afla o medalie; culorile panglicii erau asemănătoare cu cele ale steagului de pe acoperiș.

— Ce înseamnă Oorlog? am întrebat, citind ce scria pe medalie.

Magnus mi‑a corectat pronunția și mi‑a explicat că înseamnă „război“.

— E tatăl tău? am întrebat iarăși, arătând spre fotogra­fia sepia a unui bătrân cu joben și obrajii acoperiți de o barbă albă, deasă.

Magnus mi‑a dat paharul cu vin.

— Ăsta? Ag, nee, e Paul Kruger, președintele Republicii Transvaal din timpul celui de‑Al Doilea Război al Burilor. N‑ai auzit de milioanele lui Kruger? Nu? Ei, atunci când au ocupat Pretoria, englezii au descoperit că din monetă­ria Transvaalului lipseau aur și argint în valoare de vreo două milioane de lire. O grămadă de bani pe vremea aia; ia gândește‑te cât ar valora acum!

— Cine îi luase?

— Unii cred că Oom Paul îngropase aurul și argintul în Lowveld chiar în ultimele zile ale războiului.

— La fel cum se spune că au făcut japonezii?

Magnus a izbucnit în râs și a aruncat o privire spre Emily.

— Lao Puo, te‑ai plâns domnișoarei de distracția mea de duminică? Află că ce au îngropat japonezii din Tanah Rata e un flecușteț pe lângă milioanele lui Kruger.

— Doar n‑o valora mai mult decât aurul lui Yamashita? am zis. Povestea asta ai auzit‑o?

— Cine n‑a auzit‑o?!

— E ciudat cum de apar întotdeauna povești din astea după războaie, am remarcat eu. A găsit cineva aurul în­gropat de Kruger?

— De cincizeci de ani îl tot caută unii, dar nimeni n‑a dat de el.

A ridicat privirea în tavan auzind huruitul îndepărtat al tunetului.

Pe perete mai era o fotografie.

— Acela e fratele meu, Piet, tatăl lui Frederik. Fotografia a fost făcută cu puțin timp înainte să moară, mi‑a expli­cat Magnus, apropiindu‑se de mine. L‑am rugat pe Frede­rik s‑o aducă atunci când a venit aici. E singura fotografie a unui membru al familiei pe care o am.

— Frederik seamănă mult cu tatăl lui.

Emily a lăsat jos cartea și l‑a privit pe Magnus.

— Am pierdut tot — jurnalele bunicului, cărțile de rețete ale bunicii, animalele sculptate de mine din lemn de casia… a zis Magnus. Fotografiile părinților mei și ale surorii mele. Tot.

— Mai ții… vorbele mi s‑au oprit în gât. Îți amintești fețele lor?

M‑a privit îndelung. Am citit în ochii lui că îmi înțelegea spaimele.

— Multă vreme n‑am putut. Dar de câțiva ani… mi‑au venit iarăși în minte. Pe măsură ce îmbătrânești, începi să‑ți amintești lucruri vechi.

— Are să plouă, a zis Emily.

S‑a ridicat, i‑a întins mâna lui Magnus și au ieșit îm­preună pe veranda care dădea spre grădina din spate. O pală de vânt, cu aripile muiate de ploaia de dincolo de munți, s‑a năpustit în odaie, învolburând perdelele. Am șovăit o clipă, apoi am ieșit și eu, dar am stat mai laoparte.

— Nou lê die aarde nagtelang en week in die donker stil genade van die rëën, a șoptit Magnus, luând‑o pe Emily pe după talie și trăgând‑o spre el.

Nu știu din ce pricină, sunetul acelor vorbe m‑a emoționat.

— Ce înseamnă? am întrebat.

— Acum pământul doarme noaptea‑ntreagă, spălat de binecuvântarea tăcută a ploii, a spus Emily. E din poezia lui preferată.

S‑a întors și s‑a lipit și mai tare de Magnus.

Fulgerele s‑au zvârcolit deasupra munților. Îndată după aceea a venit și ploaia, încețoșând noaptea.

Puțin înainte de ora șase am aprins veioza și mi‑am pus o bluză veche, galbenă și o pereche de pantaloni până la genunchi. Pe mâini mi‑am tras o pereche de mănuși de bumbac, tot vechi, pe care mi le dăduse Emily. Am intrat în bucătărie, unde servitorii aprindeau focul în sobe. Am mâncat două felii de pâine și am băut o cană cu lapte. Când ieșeam pe ușă, l‑am auzit pe Magnus tușind, apoi dregându‑și glasul în baia lui. Sirena plantației s‑a pornit să sune, dar ne‑am îndepărtat și sunetul a fost înăbușit de copaci.