Un fragment în premieră din volumul Îndoiala. O explorare în psihologie de Geoffrey Beatie, în traducerea lui Vlad Russo, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Știință PSI; cartea o gasiti aici

Împletind cele mai recente cercetări științifice din domeniu cu studii de caz asupra unor figuri celebre ca Jung, Kafka, Picasso și Alan Turing, Geoffrey Beattie prezintă îndoiala ca pe unul dintre conceptele centrale ale psihologiei.

De la îndoiala de sine și sindromul impostorului la transformarea în armă a îndoielii cu privire la schimbările climatice, autorul ne arată în ce fel se insinuează această stare în mintea noastră, cum se dezvoltă și ajunge să ne schimbe. Îndoiala poate fi un mecanism rațional sau irațional, sistematic sau aleatoriu, sănătos sau patologic, productiv sau neproductiv.

În noua serie „Psi“, ramura umanistă a colecției de știință, apar lucrări de psihologie individuală și socială axate pe cele mai actuale teme, precum și cercetări de ultimă oră din sfera amplă a neuroștiințelor și a științelor cognitive.

GEOFFREY BEATTIE, profesor universitar, psiholog, scriitor și jurnalist britanic, a absolvit psihologia la University of Birmingham și a obținut doctoratul la Trinity College (Cambridge). Predă în prezent psihologia la Edge Hill University și este Visiting Scholar la Oxford Centre for Life‑Writing (OCLW) și la Wolfson College (Oxford). Este membru al British Psychological Society, Royal Society of Medicine și Royal Society of Arts. Cercetările sale se axează pe rolul proceselor implicite în luarea deciziilor și în comportament (comportamentul nonverbal în comunicarea multimodală, cogniția implicită în luarea deciziilor privitoare la discriminare și schimbările climatice), aplicarea tehnicilor psihologice în viața de zi cu zi, psihologia boxului și alergării, studii etnografice cu privire la viața clasei muncitoare în Marea Britanie etc. Printre scrierile sale se numără: Talk. An Analysis of Speech and Non‑Verbal Behaviour in Conversation (1983; încununată cu Spearman Medal oferită de British Psychological Society), We Are the People. Journeys Through the Heart of Protestant Ulster (1992) și The Corner Boys (1998) (ambele pe lista scurtă pentru Ewart‑Biggs Literary Prize), On the Ropes. Boxing as a Way of Life (1996; pe lista scurtă a William Hill Sports Book of the Year), Why Aren’t We Saving the Planet. A Psychologist’s Perspective (2010), Our Racist Heart. An Exploration of Unconscious Prejudice in Everyday Life (2013), Rethinking Body Language (2016), Trophy Hunting. A Psychological Perspective (2019; pe lista scurtă a Taylor & Francis Outstanding Book și Digital Product Award), The Psychology of Climate Change (2019), Selfless. A Psychologist’s Journey through Identity and Social Class (2020). Cărțile sale au fost traduse în chineză, portugheză, italiană, finlandeză şi germană.

Fragment Îndoiala. O explorare în psihologie

Am privit întotdeauna îndoiala ca pe o nenorocire, o nenorocire foarte personală care trebuie explicată cumva. Majoritatea oamenilor, fie că sunt psihologi sau nu, când suferă de un lucru pe care‑l socotesc nedorit caută să‑i afle manifestările timpurii și posibilele cauze. Dar pentru a înțelege aceste cauze e nevoie să le pui într‑un context. Analizele psihologice sunt de regulă foarte abstracte, fără prea mare legătură cu oamenii și viața lor – cu câteva excepții notabile (deși „Omul cu șobolani“ ar fi poate prea bizar pentru gustul unora). Ele sunt prea adesea independente de persoana analizată, deși ar trebui să fie înrădăcinate în circumstanțele vieții sale, având nevoie de context și de o abordare mai degrabă concretă decât teoretică. Voi face aici ipoteze despre originea îndoielii la anumiți indivizi, precum și de ce unii oameni suferă excesiv de ea, iar alții aparent deloc. Spun „aparent“ fiindcă îndoiala ar putea sta la pândă. Întocmai ca un detectiv, voi privi în dosul cortinei ca să văd ce indicii pot găsi. La urma urmei, îndoiala se poate manifesta în acțiuni, iar ezitarea în gânduri articulate care ne rămân ascunse. Trebuie să identific îndoiala și prezența ei (sau aparenta ei absență) în viața indivizilor, inclusiv a oamenilor celebri – mari gânditori, artiști și savanți. S‑ar părea că nimeni nu e imun la îndoială. Problema este însă în ce fel se încadrează ea în viețile lor. Cum o stăpânesc? De ce era Picasso atât de încrezător în sine? Pictorul care a semnat autoportretul Eu, Regele. De ce nu era inhibat de îndoieli? Sau era? Pândea ea, în cazul lui, din umbră? Sau Alan Turing. Cum și‑a depășit îndoielile cu privire la capacitatea sa, și cu ce preț? Jung a suferit categoric de îndoială, dar în concepția lui „suferință“ nu e cuvântul potrivit. El socotea îndoiala o componentă indispensabilă a unei vieți împlinite. De ce? Oare îndoiala restrictivă se datorează exclusiv părinților autoritari, cu gesturile lor disprețuitoare și cu mesajele lor contradictorii sau implicite care subminează dezvoltarea sinelui, sau mai există și alte surse, de fapt multiple surse alternative? Care sunt ele și cum ne afectează? Iar absența îndoielii se datorează exclusiv dragostei, sprijinului și libertății de afirmare acordate în prima copilărie (îndoiala datorându‑se lipsei lor, cum sugera Kafka), sau lucrurile sunt mai complicate? Și cum reușesc unii să‑și țină îndoielile sub control, în vreme ce alții se lasă purtați de ele toată viața?

Îndoiala e mai mult decât un simptom. Ea este extrem de vie și face parte din noi. Trebuie luată în calcul, analizată și înțeleasă. Poate modela vieți. Dar este întotdeauna rea? Sau Jung are dreptate? Există mulți oameni măcinați de îndoieli în religie, în istorie și în cultură, unii sunt buni, alții mai puțin, poate că fac și eu parte dintre ei. Iată‑l pe Toma Necredinciosul, de pildă. Biserica îl tratează cu dușmănie din pricina necredinței lui. Dar eu m‑am gândit întotdeauna că e cam nedrept, adică de ce ar fi bună credința oarbă? El nu voia decât să vadă cu ochii lui rănile pe trupul lui Isus înainte să creadă în înviere. Sau șovăielnicul mare duce de York, asaltat de îndoieli care luau forma tergiversării, mânându‑și oamenii când în vârful dealului, când înapoi în vale. Marele duce de York era cunoscut de toți ca prințul Frederick, duce de York și Albany, care a șovăit în lupta cu francezii din războaiele napoleoniene, retrăgându‑se în cele din urmă (deși dealul din orășelul Cassel nu prea e un deal în Flandra întinsă ca‑n palmă). Mai e apoi René Descartes, cunoscut mai ales pentru maxima sa cogito ergo sum („gândesc, deci exist“). El susținea că, dacă avea îndoieli, ceva sau cineva trebuia să se îndoiască, ceea ce îi dovedea existența – cu alte cuvinte, îndoiala este un proces important, ba chiar esențial, și este o metodă fundamentală pentru filozofie. În cazurile lui Descartes și Toma Necredinciosul, îndoiala pare să fie un lucru bun: dovezile empirice nemijlocite au o importanță crucială pentru știință, pentru înțelegere și chiar pentru credință. Dar îndoiala poate fi și un lucru rău, o piedică, precum îndoiala care duce la șovăială și amânare, ca în cazul marelui duce de York; îndoiala care ne amintește zilnic de viitoare refuzuri și regrete, îndoiala care inhibă, îndoiala care ne împiedică să ne atingem potențialul. Toate astea ne amintesc că există diferite feluri de îndoială care au evoluat diferit de‑a lungul istoriei. Din păcate eu sunt un soi de amestec, șovăi în cele mai simple lucruri, e limpede, dar mai nou îmi place să cred că mă folosesc de îndoială ca să contest lucrurile unanim acceptate în diferite sectoare ale activității mele științifice.

Dar ne putem schimba deprinderile legate de îndoială? Trăim într‑o epocă „terapeutică“, în care totul pare să poată fi schimbat, dacă vrem cu adevărat și dacă avem acces la mijloacele de intervenție potrivite, la stimulentele și modelele adecvate. Ce modele există și ce putem învăța de la cei care nu s‑au lăsat inhibați de îndoială și de nesiguranța în ei înșiși? Am urmărit metoda absolut neconvențională prin care un celebru antrenor de box risipea îndoielile sportivilor săi: îi punea să‑și încurajeze colegii cu strigături și să exerseze intrarea în ring sărind peste corzi. Metoda pare să fi dat roade – a risipit îndoielile multor boxeri „țanțoși“ și a reușit să producă cei mai aroganți și lipsiți de îndoieli campioni mondiali de box din toate timpurile. Gură Mare, cum i se spunea lui Naseem Hamed, i‑ar fi arătat cu siguranță lui Muhammad Ali de ce e în stare.

Dar cum fac oamenii cu mari realizări în viață să‑și depășească îndoielile fără asemenea intervenții „terapeutice“? Lista e foarte lungă, avem de unde alege – artiști, oameni de știință, scriitori, oamenii care au schimbat felul în care trăim. Au reușit ei să facă tot ce‑au făcut fiindcă nu aveau îndoieli? De unde le venea încrederea în forțele lor? Cum își rezolvau micile îndoieli? Ce aspecte negative are absența îndoielii, dacă există asemenea aspecte? Avem oare nevoie de îndoială? Sau totul se reduce la nevoia de a scăpa de anxietate, stres și depresie printr‑o terapie individuală (chiar și una neconvențională, precum cea a antrenorului de box) – o formă de terapie comportamentală care să ducă la o viață mai bună și mai fericită? Dar chiar risipim îndoielile oamenilor învățându‑i să‑și rezolve anxietatea, stresul și depresia? Este îndoiala doar un epifenomen al acelor afecțiuni mintale, menit să ne ocupe timpul, în vreme ce puternicele surse de stres își continuă acțiunea nefastă? Ce putem spune despre îndoiala cu privire la schimbările climatice sau la Covid‑19? Ce îndoieli provoacă credința că încălzirea globală reprezintă un fals pus în circulație de chinezi ca să paralizeze economia americană?

Sau ce putem spune despre oamenii imuni la îndoială? Oameni care evident ar trebui să aibă îndoieli, dar nu au – precum George W. Bush înaintea invadării Irakului, care n‑avea nici o îndoială în legătură cu „armele de distrugere în masă“ ale lui Saddam Hussein sau îndreptățirea acțiunii sale (Suskind 2004). Dar oamenii care relatează întâlniri cu extratereștri (oameni altfel cât se poate de normali) de ce n‑au îndoieli privitor la ce li s‑a întâmplat? Acum câțiva ani, mă aflam în casa unui cuplu obișnuit din Sheffield, care avusese nu una, ci mai multe întâlniri cu extratereștri. Voiam să‑i aud relatând în detaliu ce se petrecuse – mă interesa orice indiciu de îndoială și nesiguranță: felul de‑a vorbi, ezitările în exprimare (Beattie 1983), zâmbetele superioare, greșelile și gesturile care le scăpau (Beattie 2016) și care ar fi putut arăta că pur și simplu le place să debiteze moși pe groși unor străini avizi de așa ceva, ca mine. Dar trebuie să spun că n‑am descoperit nici cel mai mic indiciu în acest sens. Tot ce spuneau era sec, ca o raită prin magazine, și într‑un fel chiar asta era. Din orice unghi i‑ai fi privit, afară de subiectul extratereștrilor, cuplul părea absolut normal, enervant de normal. Relatarea lor n‑avea nimic isteric, nu prezenta nici un fel de exaltare și nici un semn de tulburare psihică. Era o experiență de zi cu zi povestită fără umbră de nesiguranță sau îndoială.

Prima oară când am văzut extratereștri – explica nonșalant Jean stând în livingul casei – a fost în 1979, la Gleadless, în Sheffield; mă duceam la un restaurant ca să comand doi pești ce urmau să‑mi fie livrați la ora 9 seara pentru cină. Și m‑am întâlnit nas în nas cu un vecin, Ken, cu care am stat puțin la palavre. Pe urmă m‑am uitat din întâmplare în sus și… uite‑i. Nava spațială avea forma unei farfurii, așa cum arată ele… Înăuntru erau două ființe extraordinar de frumoase. Cu părul blond și tenul foarte palid. M‑am putut uita și în interiorul navei. Avea neoane, exact ca bucătăria mea. După câteva secunde OZN‑ul a dispărut.

M‑a privit ca să vadă cum reacționez. Nu mi‑a venit să spun decât „aha“, ca să nu‑mi trădez intențiile. Mi‑a turnat încă o ceașcă de ceai și a continuat cu entuziasm:

Dar asta a fost prima oară. S‑au întors câteva luni mai târziu, când mă îmbolnăvisem de cancer, și de data asta au intrat direct în casă. Știau, înțelegi? Am simțit o mână pe creștet și am simțit niște vibrații. Mă lecuiau – mă linișteau, îmi lecuiau teama de cancer. Când m‑am dus la spital nu m‑am temut deloc. Doctorilor nu le venea să creadă cât de bine fac față bolii. Erau uluiți. Nu le puteam spune că e datorită extratereștrilor.

Soțul ei, Tom, dădea mereu aprobator din cap, susținându‑i fiecare vorbă, fără să scoată un sunet. El nu se întâlnise niciodată direct cu extratereștrii și, evident, simțea că ratase ceva. Se vedea după fața lui. Pe urmă însă, soarta i‑a dat și lui o șansă. Mi‑a zis că văzuse o navă spațială printre copaci în Clumber Park, când mergeau spre Skegness, în weekend. Și povestea lui era spusă pe un ton egal, sec. „Nava era la vreo cincisprezece metri doar. Am văzut tot ce era de văzut. Era neagră și strălucea, parcă ieșise de la spălătoria auto.“ Jean nu‑l lăsase însă să se oprească în apropierea navei. Era un punct sensibil în relația lor, pentru care n‑a iertat‑o niciodată. „Am ratat șansa vieții mele“, a zis plin de regret; și a repetat: Șansa vieții mele!“ I‑a aruncat apoi lui Jean o privire… cât pe ce să se ia la ceartă. „Sper să se întoarcă, a mai zis privindu‑mă provocator. Aș pleca cu ei.“ Jean i‑a zis c‑ar trebui să fie mai precaut, „fiindcă ar putea să‑l supună la experimente“. „Puțin îmi pasă, a răspuns el. Ce‑aș avea de pierdut?“

Problema era, cred, că ea nu voia să împartă cu el experiența sa cu extratereștrii. Simțeam limpede asta. Voia să fie mai cu moț. Se simțea că‑i fusese ușor „infidelă“ (în privința extratereștrilor, vreau să spun). „Nimic foarte fizic“, a spus ea cu un aer liniștitor. Dar gândul părea să‑i zboare la vibrațiile plăcute pe care le simțise.

Am avut, firește, o întrebare pentru amândoi. I‑am întrebat fără înconjur dacă au avut vreo îndoială cu privire la experiența lor. Nu cumva s‑au înșelat? Nu cumva a fost un vis sau o viziune amăgitoare? Am lungit puțin cuvântul „amăgitoare“ ca și cum m‑aș fi codit să‑l rostesc până la capăt. Nu păreau deloc încântați. Dacă extratereștrii sunt așa de des văzuți în Sheffield, cum se face că n‑au raportat și alții întâlniri cu ei? Din partea lui Jean, nici o ezitare. Era la fel de volubilă și de încrezătoare:

Au văzut extratereștri mult mai mulți oameni decât crezi, dar nu vor să vorbească. Ken, de pildă, care avea dificultăți la învățătură, se gândea c‑o să râdă lumea de el, așa că a tăcut.

Tom a dat din cap aprobând liniștit, apoi a scos un sunet care voia să spună că adevărul e greu de suportat, și mai greu încă de acceptat.

„Aș vrea să știu mai întâi ce‑i atrage pe extratereștri la Sheffield? am întrebat. De ce e cerul de deasupra orașului brăzdat de atâtea nave spațiale extraterestre? De ce tocmai la Sheffield?“ Mai critic nici că puteam fi. Dar Jean avea teoria ei, nu o încercare de teorie, nu o supoziție și nici o ipoteză speculativă, ci o teorie care pentru ea avea sens deplin și risipea orice îndoială.

Probabil că se orientează după Munții Penini când vizitează Regatul Unit, Peninii străbat centrul țării, și asta e important când mergi de la nord la sud. Pe urmă, au văzut luminile din Sheffield la stânga și au luat hotărârea să coboare ca să vadă mai de aproape. Sunt curioși, la fel ca oricine. Dacă ai călători în tenebrele spațiului luni de zile și ai vedea luminile din Sheffield, aprinse toate, n‑ai vrea să cobori să arunci un ochi?

Răspunsul era logic, sau mai bine zis parțial logic: se întemeia pe supoziția că extratereștrii își vâră nasul peste tot, la fel ca noi. Or fi avut ei o misiune în adâncul spațiului infinit, dar asta nu‑i împiedica să fie vrăjiți de felinarele și de piața din Sheffield luminată pe timp de noapte.

Jean a tăcut după ce mi‑a dezvăluit aceste taine despre prietenii noștri extratereștri: cum navigau în spațiu, cum gândeau și cum le zbura atenția, ca tuturor ființelor. Transformase supranaturalul în ceva firesc și pe măsura lumii. În relatarea ei îndoiala era aparent eradicată prin legarea experienței supranaturale a vizitei extratereștrilor de detalii ale vieții de zi cu zi (Beattie 1986; Wooffitt 1992); povestea era construită pentru a dovedi că alcătuiau un cuplu normal, și era asezonată cu restaurante unde se comandă pește, cu weekenduri petrecute la Skegness și cu explicații gata făcute despre motivele pentru care alți martori – Ken, de pildă – se feresc să declare ce‑au văzut (Beattie 1998a). Fiindcă, firește, dacă Jean sau soțul ei ar fi dat vreun semn de îndoială, relatarea ar fi fost subminată, devenind o născocire, o scorneală, un basm mai degrabă decât relatarea fiabilă a unei experiențe efective. Așa însă, era beton și era îngrozitor de normală. Dar e nevoie de multă muncă pentru asta, cere să fie introduse acele trăsături menite să trimită la o viață normală și foarte obișnuită, nu una plină de idei sau gânduri năstrușnice. Jean îmi spusese că nava spațială a extratereștrilor avea aceleași lumini pe care le avea și ea în bucătărie. Asemenea detalii sunt esențiale pentru a construi o relatare „a lucrurilor așa cum s‑au petrecut în realitate“, și pentru ca Jean să apară ca un martor autentic (Potter 1996) – văzuse așadar luminile din nava spațială atât de clar, încât le putea descrie, ba chiar și recunoaște. Probabil că‑și dădea seama că o să sune un pic ridicol, dar risca să se facă de râs de dragul detaliilor. Orice relatare autentică are nevoie de detalii. Cu alte cuvinte, aveam aici de‑a face cu un miracol religios din zilele noastre, petrecut într‑una din zonele cele mai sărace din orașul Sheffield, cu extratereștrii pe post de îngeri veniți să lecuiască o bolnavă și să‑i risipească teama de moarte. Și ca orice miracol, avea nevoie de amănunte pe măsură.

Povestea lor mi s‑a părut ciudată, iar siguranța lor cu privire la cele întâmplate, și mai ciudată. Voiam să văd apărând vechea îndoială sâcâitoare, ca să‑i pot aborda ca pe niște oameni cu percepții ciudate care s‑au întâlnit cu „ceva“, neobișnuit sau nu. Cum să nu te îndoiești că Sheffield e capitala întâlnirii cu extratereștrii, și că navele spațiale extraterestre sunt luminate cu lămpi ce pot fi găsite în supermarketul din Sheffield? Ce proces psihic stă la baza unei asemenea credințe?