Un teatru la malul mării. O copilărie ieșită din comun. Un război care schimbă totul. În Anglia exuberanței interbelice, într-un conac cu pereți prea groși și părinți veșnic neatenți, o fetiță găsește o balenă eșuată pe coastă, din scheletul căreia își va ridica un teatru. Așa începe marea aventură a lui Cristabel Seagrave care, alături de ceilalți copii ai familiei – Flossie și Digby–, construiește un univers al poveștilor și spectacolului. Copiii devin regizori ai propriei realități și, cu toate că drumurile lor, pe parcursul maturizării, se despart, iar războiul îi trimite în direcții diferite, firele nevăzute care îi leagă sunt puternice precum oasele balenei din copilărie. Relațiile se transformă, capătă tăceri și nuanțe, dar rămân temelia unei legături care sfidează timpul, distanța și ororile războiului. O saga despre familie, cea pe care o alegi, despre libertate și puterea salvatoare a teatrului, chiar și atunci când lumea arde.

Cartea a aparut la Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, traducere de Sînziana Dragoș si o gasiti aici.

JOANNA QUINN s-a născut la Londra, în 1976. La șapte ani se mută împreună cu mama și cu sora ei în Dorset. Fascinată încă din copilărie de povești, istorie și personaje care nu respectă regulile impuse, scrie povestiri, iar la doisprezece ani primește WH Smith Young Writers Award pentru povestirea „Kestrel“. Studiază literatura la Salford University, apoi lucrează ca jurnalistă, în vreme ce încheie un masterat în Scriere Creativă la University of South Wales. În 2011 se numără printre cei patru finaliști la National Arts Foundation Fellowship for Short Stories. În 2013, începe doctoratul în Scriere Creativă la Goldsmiths University din Londra. Urmează prestigiosul program Jerwood/Arvon Mentoring, ediția 2019–2020. Deopotrivă programul doctoral și mentoratul contribuie la schițarea romanului ei de debut, Teatrul de la malul mării (The Whalebone Theatre; Humanitas Fiction, 2025), care apare în 2022 în Marea Britanie și SUA. Devine bestseller New York Times și Sunday Times și este nominalizat la premiile: British Book Awards – secțiunea Best Debut Fiction –, la Authors’ Club Best First Novel Award, The Society of Authors McKitterick Prize și The Win­ston Graham Prize for Historical Fiction. Joanna Quinn locuiește în prezent în Dorset, în apropiere de plaja care a inspirat fundalul romanului său.

Fragment carte Joanna Quinn, Teatrul de la malul mării

Geamurile mansardei sunt aburite. Flossie le șterge cu mâneca jerseului. Afară e o lumină tulbure – soarele înceţoșat seamănă cu o lună plină bolnavă, bandajată cu tifon, suferindă. Pale vijelioase de vânt mătură frunzele de pe pajiște, iar crengile goale ale copacilor se înalţă, clătinându‑se.

Noiembrie pare să fie cam ciudat, se gândește Flossie. E o lună agitată și prevestitoare de rău. Peisajele vii din octombrie, cu tonurile lor frumoase de portocaliu și galben, au fost risipite pe măsură ce luna noiembrie a dat buzna, trăgând după ea iarna ca pe‑o tinichea legată cu sfoară.

Ferestrele se zgâlţâie în bătaia vântului rece, dar în casă e liniște. Digby e plecat. Crista e plecată. Mulţi servitori au plecat și ei. Oaspeţi nu sunt. Taras și Hilly au plecat în America cu vaporul, Philly s‑a dus la părinţii ei, în casa de vânătoare din Scoţia, iar Perry, Leon și Myrtle sunt la Londra. Au mai rămas doar Willoughby și Rosalind, dar ea va pleca curând în capitală, iar Willoughby este atât de preocupat, că parcă nici nu ar fi acolo. În sat, sosesc copiii evacuaţi de la oraș și urmează să fie trimiși să locuiască la unele familii: fiinţe necăjite, însemnate cu etichete, cu cutiile cu masca de gaze în mână, venite să ocupe camerele goale lăsate de fiii și soţii plecaţi la război. Domnul Brewer e cel care organizează împărţirea lor.

Flossie se duce înapoi în mansardă, unde lumina veiozei și pâlpâirea focului par să o mângâie. Oricât de multe griji și‑ar face pentru fraţii ei și pentru ceea ce ar putea aduce războiul, în sinea ei se bucură încă de apropierea iernii: tragerea obloanelor, tunelul ce duce până în decembrie și pustiul festiv de Crăciun – momentul ei preferat din an. Probabil că nu ar trebui să se gândească la astfel de frivolităţi, dar ar fi trist să nu o facă, mai ales acum, când totul pare atât de jalnic. Își amintește vocea pierită a prim‑ministrului când a anunţat la radio că au declarat război Germaniei. Cât de obosit părea. Bietul domn Chamberlain. Cu siguranţă nu l‑ar deranja ca ea să se gândească la ceva mai vesel.

Se așază pe balansoarul din faţa șemineului, își trage genunchii la piept și se acoperă cu o pătură. Încearcă să‑și închipuie luminiţele sclipitoare de Crăciun, ca și cum ar fi în jurul unui han îndepărtat dintr‑un ţinut mlăștinos, bătut de vânturi, sau un far abia zărit dincolo de marea răvășită de furtună. E o senzaţie puternică, de parcă și‑ar spune o poveste; o scenă magică, văzută prin obiectivul unui aparat de fotografiat.

Ori de câte ori se află la gura sobei, Flossie e năpădită de melancolie. Vede că și alţii sunt cuprinși de aceeași senzaţie: aprind un foc zdravăn, se așază dinaintea lui cu privirea pierdută. E plăcut să se lase purtată de această senzaţie fără să fie deranjată de Cristabel („Ce‑ai căzut pe gânduri acolo?“) sau de Digby („Floss, haide să joci mimă cu mine!“). Are cartea lângă ea, jurnalul, lucrul de mână – tot ce îi trebuie. I‑ar putea cere lui Maudie să‑i aducă ceva de mâncare acolo sus, ca să nu mai fie nevoită să coboare. Ar putea face un puzzle. Sau ar putea să termine de citit cartea.

Urmărește jocul flăcărilor și ascultă tăcerea care, după o vreme, pare a deveni o prezenţă tangibilă în casă. O prezenţă care sălășluiește blând dincolo de mansardă, așteptând‑o să se deprindă cu ea.

Două etaje mai jos, în sufragerie, sub ochii lui Rosalind, soţul ei dă deoparte farfuria pe jumătate golită și apucă un pahar de vin și o ediţie The Times mototolită. Se căznește să găsească ceva de spus. Parcă ar fi un blestem, orice subiect de conversaţie se învârte acum în jurul războiului. Vremea, războiul. Copiii, războiul. Moșia, războiul. Willoughby însuși: de ce ar trebui să lupte și el în război. Sau de ce e important ca ea să înţeleagă că el ar trebui să meargă la război. Sau de ce războiul în care el ar trebui să lupte este atât de groaznic de complicat, încât e dincolo de capacitatea ei de înţelegere. Cu privire la acest punct, ea e de acord. E imposibil să înţeleagă.

Majoritatea conversaţiilor se încheie mai nou cu foșnetul ziarului deschis nervos dinaintea ochilor soţului ei. Bărbaţii aceștia, cu ziarele și cu războiul lor! Rosalind a mai trecut prin asta. Își văd mulţumiţi de viaţă fără ea, orice ar face. Și cu câtă poftă discută despre război, ca și cum ar fi doar un subiect de dezbatere, și nu ar însemna băieţi morţi. Mii și mii de băieţi morţi de fiecare dată.

— Mă întreb ce o face Digby, spune ea.

— Se pregătește, răspunde Willoughby, întorcând cu zgomot pagina ziarului. Antrenamente. Exerciţii și altele. O să‑i prindă bine. Bănuiesc că îl vor trimite curând în Franţa.

— Dar o să fie bine, nu‑i așa? Că n‑aș putea să…

— De câte ori să‑ţi repet, Rosalind? Știm cu toţii ce anume cere războiul de la noi. Curaj, sacrificiu.

Dar de ce, se gândește ea, războiul capătă mereu tot ceea ce vrea?

— Îţi mai aduci aminte, Willoughby, când Digby era mic de tot? Genele lui…

— Uite aici, o întrerupe el, bătând ziarul cu degetul. Rusia a invadat Finlanda. Situaţia din China e îngrozitoare. Omenirea e cuprinsă de barbarie. N‑avem de ales.

Ba cum să nu aibă de ales? Întotdeauna au avut de ales. Și au făcut‑o cu extravaganţă, pe îndelete. Materiale scumpe, parfumuri, mese la restaurant. Lumea abia aștepta să le vadă alegerile. Chiar îi lăuda pentru ele.

Dar soţul ei continuă să bată câmpii despre lucruri de neînţeles: Bielorusia, Maginot, Reichstag. Cuvinte cu majuscule. Cuvinte din titluri de ziar. Rosalind bănuiește că astfel de discuţii se poartă în toate sufrageriile din ţară: ca un roi gălăgios de insecte, care se rotește neîncetat deasupra Marii Britanii cu un zgomot asurzitor. Și când încerci să le alungi, roiul se risipește pur și simplu ca să se regrupeze mai încolo.